Eutanasierea câinilor comunitari vs. Eutanasierea persoanelor umane

2.350 views
0
DISTRIBUIȚI

Eutanasierea câinilor comunitari vs. Eutanasierea persoanelor umane

Unul dintre laitmotivele societăţii române contemporane este problema câinilor comunitari, mai precis, eutanasierea sau „adorarea” lor.

În ultimii ani post-decembrişti, de nenumărate ori, aceste fiinţe „sufletiste” au ocupat prima pagină a ziarelor centrale, a tabloidelor, „prime time-ul” televiziunilor naţionale, private, de cartier sau de bloc etc.

O problemă care ar fi fost foarte simplu şi rapid soluţionată de strămoşii noştri (probabil eutanasierea non-dureroasă dacă ar fi trăit în zilele noastre, dar eliminarea fără prea multe filosofii, în timpurile lor), indiferent cât de primitivi ar fi consideraţi de contemporanii „open-minded”, astăzi tinde să devină o problemă mondială cu implicaţii la nivele înalte, consumând resursele unei societăţi capitaliste, dar democratice în acelaşi timp.

Oricât de mult ne-ar plăcea democraţia, chiar dacă, nu de puţine ori, o înţelegem şi o aplicăm de-a dreptul prostesc şi iraţional, trebui să recunoaştem că pentru multe probleme contemporane capitalismul şi democraţia nu sunt tocmai tovarăşi de nădejde. Pentru a reveni în propria ogradă, nu vom aborda subiecte fierbinţi gen „petrol-democraţie”, „petrol-terorism” etc. ci ne vom limita la „scumpii” noştri câini comunitari.

Aprindem lumânări pentru câini, dar nu mai aprindem lumânări pentru cei care au făcut cunoştinţă cu „prietenosul colţ-alb” şi au dat colţul sau au făcut o scurtă vizită la urgenţe şi la psiholog. Alocăm pentru un câine comunitar o sumă mai mare decât cea pe care o alocăm unei persoane nevoiaşe (a nu se confunda cu „ţeparii” sistemului social), ne luptăm cu sistemul pentru a le salva pielea „sensibilă”, dar rămânem indiferenţi la nevoile unui copilaş care este avorta pentru că maică-sa, chiar dacă şi-l doreşte, nu îi poate oferi o bucată de pâine (am ales cazul unei femei care avortează doar din motive financiare pentru a nu deschide aici un subiect mult mai complicat; îşi doreşte copilul, copilul este sănătos, deci nici cel mai pro-avort din lume nu i-ar putea refuza „dreptul” de a decide să-l „păstreze”). Cât de „open-minded” poate fi un astfel de comportament?

Pe aleşii noştri îi excludem din ecuaţie pentru că nu de puţine ori ei joacă un joc pervers care are drept scop o anumită categorie electorală.

Am putea întoarce problema pe toate feţele, găsind argumente financiare, de igienă publică, de sănătate mentală, poate chiar de fizică cuantică, dar nu aceasta este adevărata problemă, ci noul statul pe care l-au primit animalele în ultimele decenii.

Să fie oare vorba de o inversare a valorilor sau doar de o consecinţă a democraţiei absolute, a unei democraţii în care dacă suficienţi indivizi strigă în gura mare că vor să-ţi taie capul, până la urmă vor putea să ţi-l taie în mod legal, sau cel puţin legea va închide ochii?

Veţi spune că există drepturile omului, că epoca hitleristă, fascistă, comunistă etc. a luat sfârşit, cel puţin în lumea „civilizată”, dar câţi dintre noi pot face diferenţa dintre un drept autentic şi unul fals? Câţi dintre noi sunt convinşi că au dreptul la viaţă, au dreptul la proprietate, dar cred în acelaşi timp că au drepturi depline asupra propriei vieţi, asemenea unei proprietăţi? De ce nu ţi-ai putea vinde propria viaţă? Dacă încă mai poţi să îţi dedici viaţa pentru o cauză bună, încă mai poţi să te călugăreşti, să faci voluntariat, de ce nu ai putea şi să-ţi vinzi un organ, să-ţi tai o mână, doar pentru că aşa vrei? De ce nu ai putea fi eutanasit când suferi sau când te-ai săturat de viaţă?

Dacă însă îţi dai seama că nu există nici un „drept” care să-ţi dea dreptul să faci cu propriul trup ce te taie capul, că trebuie să fii responsabil, să trebuie să fii raţional, poate începi să priveşti altfel lucrurile. Dar, într-o democraţie, majoritatea lumii crede că totul sau aproape totul îi este permis: de ce nu pot fi iresponsabil sau iraţional dacă eu doresc aşa? Dar ce înseamnă să fi responsabil sau raţional?

Discursul începe să se complice şi nu se întrevede nici o portiţă de scăpare pentru a nu scrie aici două-trei enciclopedii în încercarea de a explica istoria Drepturilor Omului, „povestea” responsabilităţii, a raţiunii, a scopului omului în viaţă, a bunului simţ etc. aşa că ne vedem nevoiţi să-l simplificăm, sperând să nu-l facem simplist.

Pseudo-drepturile animalelor şi pseudo-drepturile omului

Încet-încet, animalele au ajuns să „valoreze” din ce în ce mai mult pentru umanitate. Dacă acum câteva milenii, în cele mai multe cazuri, erau privite drept un ajutor, un dar sau chiar „o proprietate” care-l ajuta pe om în muncile cotidiene şi îi ofereau hrana necesară, astăzi animalele sunt de multe ori privite ca tovarăşi de suferinţă, tovarăşi de viaţă, tovarăşi de joacă etc. Nu de puţine ori, mulţi pun semnul egalităţii sau chiar mai mare între un animal fidel, nevinovat şi un ticălos sau ticăloasă care i-a călcat pe nervi. Este adevărat, un animal de companie poate face mai suportabilă singurătatea unei persoane, însă rămâne tot un animal şi nu este adevărata soluţie: un animal nu poate înlocui prezenţa unei fiinţe umane.

Se pare că, fără să ne dăm seama, găina din curte, porcul din coteţ, maimuţa de la Zoo, au fost personificate, au primit un statul asemănător cu acela pe care îl au fiinţele umane sau chiar mai bun, dacă ne gândim la persoanele defavorizate din România.

Faci puşcărie dacă eşti sadic cu propriul animal (sau poate ar trebui să eliminăm „propriu” pentru că în curând o să-şi câştige independenţa?), un lucru normal pentru o societate civilizată, dar nu faci puşcărie dacă îţi omori pacientul care suferă (cel puţin în anumite ţări şi în anumite condiţii) sau dacă îţi avortezi copilul.

În continuare ne vom opri asupra a trei pseudo-drepturi „animalo-umane”:

Pseudo-drepturile animalelor Pseudo-drepturile omului
Dreptul la viaţăDreptul să nu sufere

 

Dreptul să aibă o „familie”Dreptul la moarteDreptul să fie ucis pentru a nu suferi

 

Dreptul să aibă un copil

Faţa întunecată a democraţiei pare a fi posibilitatea de a contesta totul, de a te împotrivi convenţionalului, de a fi Gigi Contra şi când trebuie şi când nu trebuie, de a putea schimba şi ce nu ar trebui schimbat, pentru că nu mai există conceptul de imuabilitate, nu mai există, cel puţin pentru o mare parte din societate, o autoritate supremă. Supremaţia se construieşte, însă supremaţia nu mai este imuabilă, iar constructorii nu mai au nevoie de doctorate la Sorbona pentru a deveni autorităţi incontestabile: este suficient să ai o idee care prinde la public, indiferent cât de idioată este ea. Unei astfel de societăţi (căreia ar trebui să îi recunoaştem şi părţile bune, însă nu aici şi nu acum) dacă îi oferi suferinţă, nefericire, îi elimini scopul supranatural sau natural al vieţii terestre şi îi oferi posibilitatea să aleagă, dreptul la moarte pare a fi inegalabil, de neînlocuit şi mai divin decât orice suferinţă inutilă, lipsită de sens. În creştinism, suferinţa face trepte spre cer, în religiile asiatice îţi poate aduce eliberarea, dar în societatea contemporană îţi poate aduce o supradoză de morfină.

Dacă le mai oferim şi animalelor dreptul la viaţă, statutul de „persoane animale”, pe lângă faptul că vom deveni toţi vegetarieni (asta în cazul în care vor primi toate animalele „cetăţenie animală” sau dacă nu vom apuca să comercializăm „carnea de laborator”), vom ajunge într-o situaţie paradoxală: omenii pot fi ucişi în anumite condiţii, însă, chiar dacă şi animalele vor putea fi ucise în anumite situaţii, ele nu vor putea avorta, cel puţin nu până când nu se va inventa o modalitate de a comunica cu ele.

Ce este suferinţa? Dacă este o simplă durere fizică, atunci putem spune că şi animalele pot suferi. Dacă este nevoie de ceva mai mult decât o simplă durere fizică pentru a suferi, atunci cu siguranţă animalele nu pot suferi sau, cel puţin, nu pot suferi asemenea oamenilor.

Dar şi dacă animale ar putea suferi, din moment ce nu pot fi puse pe acelaşi piedestal cu fiinţa umană (noi suntem încă 100% convinşi că există o diferenţă de substanţă între cimpanzeu şi om), de ce nu le-am face să sufere dacă acest lucru ar conduce la binele obiectiv al unei fiinţe umane? Exemplu: ar fi absurd să chinui un animal pentru că acest lucru îl satisface pe un bolnav psihic, dar este la fel de absurd să nu îi administrezi prima dată un vaccin potenţial mortal unui animal, înainte de a-l încerca pe oameni. Bineînţeles, chinuirea unui animal din sadism nu ar face altceva decât să ne dovedească dezumanizarea, dar transgresarea graniţei umanităţii pentru a introduce toate animalele sau o parte dintre ele conduce spre aceeaşi dezumanizare.

Aşa cum am spus deja, odată cu umanizarea absolută a suferinţei, cu eliminarea unei viziuni divine sau cel puţin umane (în care condiţia umană include şi suferinţa alături de plăcere), suferinţa a devenit un duşmanul mai mare decât însăşi moartea, lucru ce a condus la crima din milă: eutanasia.

Ultimul pseudo-drept al animalelor pe care-l vom aborda astăzi este acela al dreptului la familie şi presupune ca fiecare animal să fie dat în grija cuiva, chiar dacă este imposibil pentru noi să înţelegem dacă acest drept ar trebui să se aplice doar animalelor comunitare sau şi celor din sălbăticie (ne întrebăm dacă iepurele sar face echipă bună cu leul, la fel ca în desenele animate).

Dacă ne limităm doar la animalele comunitare rezultă că nu putem eutanasia nici un câine, pisică sau altă vietate citadină care nu a pus încă în pericol viaţa umană, ca şi cum acestea ar avea aceleaşi drepturi precum noi: nici noi nu suntem judecaţi, condamnaţi, închişi, decât după ce am devenit un pericol public pentru societate, cel puţin în societăţile democratice. Dar oamenii ne-au dovedit că pot trăi o viaţă întreagă fără să devină „periculoşi”, pe când animalele citadine pot deveni un adevărat pericol pentru sănătatea şi siguranţa publică.

Asupra pseudo-dreptului omului de a avea cu orice preţ u copil nu o să insistăm întrucât am vorbit puţin despre el în numărul 23 al revistei. Precizăm doar că acest pseudo-drept poate fi corelat cu dorinţa de a nu fi singur şi cu dreptul la proprietate, pentru că nu de puţine ori multe persoane îşi consideră „potenţialul” copil un drept, un obiect, pe care-l pot refuza dacă nu trece controlul tehnic al calităţii.

Putem fi siguri că eutanasierea câinilor comunitari va fi mai dificilă în România decât interzicerea „fabricilor de copii” sau a avorturilor, pentru că noi importăm fără discernământ multe dintre pseudo-drepturile animalelor şi ale oamenilor, ca şi cum am fi piaţa de desfacere a politicilor europene sau nord-americane nereuşite sau aberante.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here