Răul, astăzi

651
0
DISTRIBUIȚI

Alin Vara

Absolvent al Facultatii de Istorie a Universitatea Bucuresti si al cursurilor de master in Istorie si Studii Religioase la Central European University, Budapesta. In prezent student la masterat in studii ecumenice la Universitatea din Bonn
 

Hannah Arendt

Să fie oare acest început de mileniu o sursă de optimism, după un secol sîngeros ce pare că a dat măsura supremă a barbariei umane? Să fim oare capabili de a împărtăşi optimismul lui Ioan Paul al II-lea şi să încercăm a „trece pragul speranţei?“ Sau ne aflăm oare prinşi într-o structură de civilizaţie ale cărei lumini se sting?

Semnalele care vin din Vest nu mai sînt de mult timp încurajatoare. Dincolo de presa mainstream şi de atenţia acordată de aceasta problemelor presante de economie şi politică, cel interesat trebuie să depună un oarecare efort pentru a căuta semne ale unui curent subteran mult mai discret, dar unul care este adevărata sursă a mutaţiilor de mentalităţi ce schimbă implacabil faţa Occidentului. Acest curent este cultura, iar în centrul acesteia se află „cultul“: raportarea la transcendenţă sau cadrul metafizic în lumina căruia se determină tipul de relaţionare cu aproapele.

Senatul francez a adoptat de curînd o lege care permite cercetarea pe embrioni umani. Aflăm că aceasta s-a făcut după lobby-ul insistent al oamenilor de ştiinţă, animaţi desigur de raţiuni etico-medicale. Nu vor trebui să îşi facă griji pentru „materialul de cercetare“: există deja aproximativ 150.000 de embrioni congelaţi prin laboratoarele Franţei Luminilor. Pe lîngă această ştire, site-ul LifeSiteNews.com ne informează şi asupra unui caz în care guvernul francez a lucrat curat şi discret: un profesor de istorie a fost revocat pe termen nelimitat din funcţia deţinută la un liceu, fără dreptul de a mai preda în şcoli publice şi pierzîndu-şi toate beneficiile sociale, pentru că şi-a exprimat public poziţia anti-avort, la o oră cu elevii săi. S-a considerat că elevii nu sînt suficient de maturi pentru a vedea imagini cu copii avortaţi, deşi – spune el – participarea la acea oră nu fusese obligatorie. În plus – se apără profesorul –, cum se face că, totuşi, elevii sînt consideraţi suficient de maturi încît să primească informaţii despre metode contraceptive şi despre avort la şcoală şi chiar să primească pilula „de a doua zi“ de la cabinetele medicale şcolare, fără a fi nevoie de acordul părinţilor? Decizia finală privind revocarea profesorului din sistemul public de învăţămînt a venit de la minister.

În timp ce astfel de ştiri apar periodic, dînd o relativă măsură a crizei morale profunde în care ne aflăm, genocidul tăcut al avorturilor continuă. Organizaţia pro-avort Guttmacher Institute raportează aproximativ 40 de milioane pe an. Cele mai prudente estimări nu coboară mai jos de pragul de 20 de milioane. Pentru o comparaţie: la Auschwitz (1940-1945) au murit aproximativ 1,1 milioane de oameni. Pentru foametea pusă la cale de sovietici în Ucraina (1932-1933), estimări moderate ajung la cifra de 3,3 milioane de morţi (cf. Timothy Snyder, Bloodlands, 2010).În mod clar, trăim timpuri în care demnitatea umană este violată pe scară largă, sistematic, prin colaborarea tacită dintre o societate debusolată, ostilă ideilor de virtute şi de adevăr obiectiv, şi un stat liberal lipsit de repere şi tot mai închis faţă de opiniile alternative. Nucleul acestui fenomen este o viziune reducţionistă asupra persoanei umane, conform căreia omul este o fiinţă strict materială, incapabilă de a avea liber arbitru şi responsabilitate, ale cărei idei sînt emanaţia unor fenomene socio-istorice, şi a cărei valoare variază în funcţie de context: productivitate economică, sănătatea codului genetic, adecvarea la disponibilitatea viitorilor părinţi de a-l creşte, randamentul (în stare de embrion) în cercetările ştiinţifice etc. Dar se potriveşte oare această perspectivă cu optimismul vremurilor post-totalitare, unul ce proclamă că marele rău al modernităţii a trecut, iar calea către fericire este deschisă? În fond, care este răul modernităţii?

Lectura standard a istoriei recente este că liberalismul epocii Luminilor s-a confruntat în mod sistematic cu diverşi duşmani ai societăţii deschise: nazismul, comunismul şi alte forme de dictatură. Paradigma este, aşadar, politică. Bătălia s-a dat între cei ce respectă diversitatea opiniilor şi cei care au încercat să impună o ideologie, între cei care credeau în pluralitatea adevărurilor şi cei care credeau în Adevărul absolut. Se uita însă o întrebare simplă: cum a fost totuşi posibil ca unii oameni să creadă în necesitatea impunerii unor ideologii, chiar cu preţul unor crime fără precedent?

Răspunsul ar fi că numai o imagine incompletă asupra realităţii umane a făcut posibilă convingerea că o idee abstractă merită impusă cu forţa unor întregi naţiuni. La un moment dat, în istoria modernă oamenii au început să creadă: 1) că este posibil ca natura umană şi întreaga realitate să fie schimbate; 2) că demnitatea umană este un concept relativ, un construct sociocultural care poate fi uşor deconstruit şi că ea merită să fie încălcată pentru un scop mai înalt. Aceste idei, la rîndul lor, apar după ce credinţa în dimensiunea metafizică a omului a dispărut.

Astfel, răul provenea nu din faptul că aceste grupări revoluţionare au crezut într-un adevăr absolut, ci din faptul că adevărul în care credeau era greşit. Numai reducerea persoanei, a faptelor şi a gîndirii acesteia la diverse tipuri de cauzalităţi şi determinisme (darwinism, istoricism, materialism) a putut face posibilă ideea că pot exista proiecte pentru care demnitatea individuală merita sacrificată. Devastatoare consecinţe vor avea trei figuri ale secolului al XIX-lea: Marx şi teoretizarea determinismului economic ce stă la baza oricărei configuraţii politice sau culturale; Freud şi ideea sa despre om ca prizonier al angoaselor sexuale; Nietzsche, „descoperitorul“ voinţei de putere ca sursă a moralităţii şi culturii.

La fel, căderea comunismului trebuie văzută nu ca victoria celor care credeau că adevărul e relativ, ci a celor care au propus versiunea corectă asupra misterului fiinţei umane: că aceasta are o demnitate inviolabilă, că este liberă şi responsabilă, că este mult mai mult decît o piesă în mecanismul impersonal al Istoriei. Revenind la provocările etice ale lumii contemporane, se va vedea că, urmînd această lectură, răul nu a dispărut. El a revenit şi face în continuare milioane de victime; doar că acum are altă formă. Ceea ce înseamnă că şi interpretarea istoriei  ar trebui să fie revizuită conform unui singur criteriu: marea provocare a modernităţii este aşadar reducţionismul aplicat persoanei umane, tentaţia de a-l privi pe celălalt ca pe obiect care poate fi folosit, cu o valoare relativă, şi nu ca pe un bun absolut şi un miracol.

Orice idee care ignoră caracterul sacru şi inviolabil al persoanei şi care, prin implicaţiile concrete, nu are ca obiectiv exclusiv binele persoanei reprezintă o ofensă la adresa demnităţii umane. Curente contemporane din ştiinţele umaniste şi sociale care continuă mai sofisticat tipurile de determinism exemplificate de Marx, Freud şi Nietzsche sînt astfel de ofense. Justificările acordate avortului, eutanasiei, experimentelor pe embrioni umani prin ideea că fiinţa umană nu are aceeaşi demnitate sau esenţă în diferite faze ale vieţii sau prin aceea că unele vieţi nu merită prelungite reprezintă grave alterări ale simţului dreptăţii. A pune interesul politic sau naţional mai presus de apărarea demnităţii persoanei este, la fel, semnul unei ierarhii valorice profund corupte.

Unul dintre cei care adoptă lectura clasică asupra istoriei recente este Vladimir Tismăneanu. Domnia sa, incontestabilă autoritate în cercetarea comunismului, se remarcă prin intervenţii publice onorabile îndreptate către construirea unor criterii solide pentru judecarea comunismului şi către stabilirea unei ierarhii de valori politice necesare spaţiului public românesc. Numai că filtrul domniei sale pare a fi îndreptat exclusiv asupra bătăliei dintre lumea liberă şi comunism, o confruntare dintre Bine şi Rău care s-a terminat fericit în 1989. Lipseşte însă o critică mai profundă a antropologiei propuse de modernitatea post-carteziană sau o analiză a proiectului de întemeiere a moralităţii de pe baze kantiene sau utilitariste. Lipseşte o denunţare a abuzurilor democraţiilor liberale, de la momentul Hiroshima şi pînă la poziţia legislativă  în legătură cu problemele de bioetică. Semnalarea derapajelor morale ale actualului guvern „de dreapta“, „popular“ este, la fel, absentă: reducerea ajutorului financiar pentru mame, uşurarea procedurilor de divorţ, facilitarea legislativă a apelului la „mame-surogat“, susţinerea prin bani publici a fertilizării in vitro. S-ar părea că nu demnitatea umană este conceptul fundamental de judecare a istoriei şi a politicii contemporane, ci încleştarea liberalism vs comunism. Aşadar, pericolul este de a închide ochii la excesele statului liberal (sau ale unui partid) doar pentru că acesta este oponentul comunismului (sau al stîngii).

Vladimir Tismăneanu o citează des pe Hannah Arendt, autoarea clasicului studiu Originile totalitarismului. Mai profundă mi se pare însă următoarea carte a acesteia, Condiţia umană. Acolo modernitatea în ansamblul ei este văzută ca o consecinţă a unei mutaţii profunde în istoria ideilor, survenită în secolele XVI-XVII: este vorba de disoluţia metafizicii, neîncrederea în capacitatea omului de a găsi adevărul prin contemplarea Fiinţei, instalarea îndoielii carteziene în centrul atitudinii filozofice occidentale. Ideile au consecinţe: rămas fără aură supranaturală, omul devine rapid victima unei anihilări teoretice, apoi fizice.

Fostul judecător de la Curtea Federală Constituţională Germană, Ernst-Wolfgang Böckenförde, observă în cartea Stat, Societate, Libertate că statul liberal este prizonierul unei contradicţii: pe de o parte, este forţat să apere o ordine politică a toleranţei şi a pluralismului, dar pe de altă parte nu poate garanta stabilitatea acestei ordini fără apelul la un cadru obiectiv aflat dincolo de opţiunile subiective ale actorilor politici. Un astfel de cadru – spune el – ar fi dat de capacitatea religiei de a oferi un coagulant social. Am putea adăuga că religia este şi un punct de plecare pentru restaurarea imaginii fiinţei umane. Fără îndoială, drumul pînă la aplicarea concretă a acestei soluţii este foarte lung şi trebuie să îmbine legislaţia fermă cu apărarea libertăţii de conştiinţă a cetăţenilor. Dar este singura cale acceptabilă.

Multumim autorului pentru premisiunea republicarii acestui articol (aparut initial in revista „Dilema”).

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”
DISTRIBUIȚI
Articolul anterior„Acum e vremea pruncilor”. Interviu cu solista de jazz Luiza Zan
Articolul următorRepublica Moldova: Organizațiile provita cer protejarea prin lege a obiecției de conștiință a medicului
Guest Post

Articole și analize ale unor invitați speciali. Autori:

William Gairdner, Obianuju Ekeocha, Grégor Puppinck, Claire de La Hougue, Russel Kirk, Papa Benedict XVI, James C. Dobson, Pat Buchanan, Leo van Doesburg, Johannes L. Jacobse, Thomas Ward, Theresa Okafor, Jason Scott Jones, Erika Bachiochi, Joe Bissonnette, Allan C. Carlson, Richard Stith, Luca Volonte, Jonathon van Maren, Abby Johnson, Louise Kirk, Friedrich Hansen, Christopher Smith, Marie Smith, Natalia Iakunina, Jakob Cornides, Herman Tristram Engelhardt Jr., Olgierd Pankiewicz, Mats Tunehag, Marta Cartabia, Adrian Pessina, Roger Kiska, Andrea Williams, Bronislaw Wildstein; Horațiu Pepine, Maria Aluaș, Marius-Teodor Zamfir, Anton Moisin, Ninel Ganea, Ștefan Iloaie, Alin Vara, Boiana Berchi, Mihai Silviu Chirilă, Monica Basarab, Bogdan Glăvan, Monahia Onufria Matei, Dan Păscuț, Roxana Puiu, Robert Lazu, Mircea Gelu Buta, Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Ionuț Mavrichi, Bogdan Mateciuc, Lavinia Tec, Roxana Puiu, Natalia Vlas, Daniel Mazilu.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here