Articolul ce începe fără titlu şi…

2044
0
DISTRIBUIȚI
Celulele stem, noul elixir al „vieţii veşnic tinere”

Cu puţin timp în urmă, hârtia virtuală a prezentului articol nu părea favorabilă soluţionării marii dileme ce părea a-mi obstrucţiona fluxul cerebral şi alegerea temei pentru articol: donarea de spermă şi fertilizare artificială („copiii eprubetă”) sau celulele stem (suşă) adulte şi prelevarea celulelor stem din sângele cordonului ombilical?

Ambele subiecte sunt complexe şi în funcţie de tradiţia filosofică moştenită – aceea a despicării firului în patru sau aceea a circumciziei firului după împărţirea prealabilă în patru – poţi analiza diferite aspecte de natură predominant etică sau predominant tehnică.

În privinţa donării de spermă, dincolo de aspectele legale, economice, eugenia mascată şi toate celelalte argumente pro sau contra, pare inimaginabil, cel puţin pentru unii dintre noi, ca un necunoscut sa fie tatăl biologic al unei persoane umane de care nu se va interesa niciodată. Se poate spune că un bărbat care donează spermă este de fapt un mare om ce se gândeşte la binele altora? Unii vor spune da, alţii ba…

Fertilizarea artificială, de la controversele etice şi până la „copilul eprubetă” ce trebuie să treacă testul CTC – istului (Control Tehnic de Calitate) constituie, pe lângă un subiect de mare interes din toate punctele de vedere, şi o mare afacere în care „marfa” nu vine etichetată, ci primeşte un Certificat de Naştere…

Celulele stem  – sau noul elixir al „vieţii veşnic tinere” – sunt şi ele prezente pe primele pagini ale ziarelor şi ştirile de top ale televiziunilor, chiar dacă mulţi jurnalişti confundă celule stem embrionare cu cele somatice, teoria cu practica, ştiinţa cu speculaţia (din păcate neprofesionalismul unor jurnalişti români nu se încadrează în lista intereselor noastre…).

Sângele prezent în cordonul ombilical este „purtătorul” unor celule stem sanguine – deci celule stem „adulte”sau somatice ce nu presupun distrugerea unui embrion uman pentru a fi obţinute – ce pot fi ulterior folosite pentru tratarea anumitor boli ale „proprietarul de drept al respectivului sânge” sau ale unei persoane din familie sau chiar străine, ultimele două categorii trebuind să treacă testul de compatibilitate.

După frământări interioare presărate cu suspans şi ezitări, am decis să analizăm, chiar dacă fără a intra în cele mai migăloase detalii ale problemei, o nouă problemă a viitorilor părinţi:  donează, „aruncă la gunoi” sau stochează pe cheltuiala proprie sângele placentar (din cordonul ombilical) ce conţine respectivele celule stem.

Decisive pentru opţiunea noastră nu au fost doar implicaţiile etice şi sociale în baza cărora o hotărâre de o clipă poate salva sau „condamna” vieţi preţioase, ci faptul că fiecare dintre noi poate fi pus în faţa unei decizii de genere fără să aibă cel mai mic habar cu ce se mănâncă sângele placentar… de fapt nu se mănâncă, după cum deja v-aţi dat seama, ci se congelează cu ajutorul azotului lichid.

Actorii implicaţi în acest serial de bioetică sunt: statul, societatea, medicii, băncile de sânge placentar, părinţii, copilul şi, să spunem, sângele recoltat din cordonul ombilical al celui din urmă.

După cum aminteam anterior, cel din urmă „actor” este mult râvnit datorită celulelor stem pe care le conţine şi care pot fi folosite ca remediu terapeutic în anumite patologii.

Dar ce este o celulă staminală? Fără a intra în detalii ce nu ne interesează aici şi acum, putem spune că este un fel de fabrică de celule umane care ajută la regenerarea ţesuturilor prezente în organismul uman, iar în cazul nostru avem de-a face cu celule stem hematopoetice care se găsesc şi în măduva osoasa şi au ca misiunea de a regenera sângele uman, implicit supravieţuirea organismului ca un întreg.

Până la descoperirea prezenţei acestor celule şi în sângele placentar, unica soluţie pentru tratament cu astfel de celule era prelevarea de măduvă osoasă de la un donator compatibil, un proces mult mai riscant şi mai costisitor decât preluarea acestui sânge amintit deja de atâtea ori.

Nu dorim să „circumcidem” problema terapeutică, ci ne limităm la a reaminti că un transplant de organe/ţesuturi ce provin de la alte persoane – excepţie fratele geamăn care are acelaşi cod genetic – presupune apariţia fenomenului de respingere al organului/ţesutului transplantat, motiv pentru care donatorul trebuie să fie compatibil – cu anumite excepţii, cum ar fi corneea -, iar pacientul după transplant să urmeze pentru întreaga viaţă un tratament imunosupresor, cel puţin în majoritatea cazurilor.

Revenind la primul nostru actor, sângele placentar, el poate fi folosit atât pentru tratarea anumitor boli proprii ale copilului, cât şi pentru tratarea altor persoane compatibile, în fiecare caz existând excepţii, recomandări, indicaţii şi contraindicaţii ce nu doar că ne sunt imposibil de reperat, dar şi de explicat şi de înţeles, însă ideea principală este una cât se poate de simplă: dacă ai nevoie de un transplant de celule stem care să te ajute ca sângele tău să fie mereu „fresh”, este preferabil, de cele mai multe ori, să ţi se transplanteze propriile celule stem, preluate la naştere.

Din datele pe care le avem până acum la dispoziţie, compatibilitatea pare a fi problema numărul unu pentru a nu privi cu încredere transplantul de celule stem  hematopoetice, cel puţin la prima vedere…

În România sunt autorizate, cel puţin după cum rezultă de pe site-ul Agenţiei Naţionale de Transplant, 5 firme ce pot stoca sângele placentar, iar în cadrul uneia dintre ele funcţionează şi o mini-bancă publică finanţată din fonduri neguvernamentale.

Sângele este verificat şi apoi păstrat la temperaturi foarte scăzute pentru a garanta calitatea lui pentru zeci de ani, nenumărate fiind măsurile de siguranţă şi precauţie ce sunt luate pentru a câştiga încrederea potenţialilor clienţi. Statutul de funcţionare al acestor bănci este stabilit prin lege, iar tariful mediu pentru serviciile prestate de aceste bănci private este în jur de 1000 EURO, plus o taxă lunară de minim 20 de euro.

Chiar dacă banii nu par a pune multe probleme de ordin etic, suntem deja în faţa unei situaţii concrete ce exclude de la un serviciu medical o mare parte din populaţia ţării, din moment ce nu mulţi sunt cei care îşi pot permite să achite o astfel de sumă.

Putem oare cere statului să subvenţioneze acest serviciu medical sau să finanţeze o bancă publică de sânge placentar pentru ca, eventual, cei care nu doresc să apeleze la serviciile băncilor private măcar să poată dona sângele placentar? Ar trebui oare ca cei care donează să fie primii pe lista de aşteptare în cazul în care vor avea nevoie de un transplant de celule stem hematopoetice?

În condiţiile în care părintele are posibilitatea de a plăti pentru acest serviciu medical, dar ar avea şi posibilitatea donării sângelui placentar, ce decizie trebuie să ia?

Dacă am fi utilitarişti din scoarţă în scoarţă, ar trebui să analizăm care sunt şansele ca acel copil să poată utiliza respectivele celule, care sunt şansele ca alţii să aibă mai mare nevoie de ele şi în acelaşi timp nici cel dintâi să nu fie cu adevărat prejudiciat, am rezolva câteva ecuaţii, mai multe statistici, am crea un software foarte precis şi ar lua „inteligenţa artificială” o decizie în locul nostru…

Dacă am fi egoişti până în măduva oaselor decizia ar fi evidentă…

Putem spune fără să avem cel mai mic dubiu că statul are un rol foarte important în toată această „afacere” şi dacă nu are dreptul să ne impună să alegem luăm o decizie, ar trebui măcar să ne pună la dispoziţie cadrul necesar pentru exercitarea liberă, dar responsabilă, a propriei decizii, acest lucru neînsemnând „libertinaj” legislativ sau „folclorism medical” şi în nici un caz deschiderea unei noi oportunităţi pentru afaceri de milioane cu ţesuturi de provenienţă umană.

Rolul medicului apare cam neînsemnat, însă este cel mai important din moment ce misiunea lui este de a ne arăta cu sinceritate care sunt soluţiile terapeutice reale, avantajele şi dezavantajele unei decizii ce nu trebuie să fie luată pentru că aşa e moda sau pentru că şi „lelea Măria” păstrează sângele lui „fiu-so”!

Principalul actor al acestui proces, copilul, nu este şi nu va fi niciodată întrebat ce doreşte cu adevărat, iar părinţii sunt încă o dată puşi în faţa unei decizii nu tocmai uşoare. Poate avea această decizie a părinţilor anumite influenţe pozitive sau negative şi la nivel psihologic?

Implicaţiile sociale sunt neglijabile? Trebuie să educăm spiritul civic al românului în favoarea donării sau al păstrării pentru propria utilitate?

Până una alta, fiecare dintre noi se poate afla într-o mare dilemă din care nu poate ieşi decât singur, chiar dacă diversele voci externe îl pot ghida sau pierde în negura unei vieţi care nu este în alb-negru sau color, ci imprevizibilă şi probabil că de aceea este şi frumoasă!

Dacă sunteţi nemulţumiţi că am pus mai mult întrebări decât să fi răspuns concret la această problemă, dorim să vă spunem că noi nu putem prescrie reţete – nici măcar necompensate -, nu pentru că nu am fi în stare, ci pentru că nu ar fi corect din moment ce fiecare dintre noi este chemat să-şi trăiască propria viaţă cu responsabilitate, cel puţin atâta timp cât mai putem efectua operaţiuni logice în interiorul propriei noastre fiinţe.

Vă rog să semnalaţi orice greşeală, incoerenţă, precipitare, părere contrarie înainte să aruncaţi cu roşii sau să mă ardeţi pe rug. Vă mulţumesc pentru înţelegerea şi răbdarea acordată.

…se termină cu o întrebare:

„Eu ce voi face cu cordonul ombilical al copilului meu”?

Articol publicat în premieră în revista EgoPHobia n. 22.

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here