Despre aparenta contradicţie dintre Drept şi Morală, sau O pledoarie în favoarea ideii că Dreptul izvorăşte şi trebuie să rezulte din Morală

2.647 views
0
DISTRIBUIȚI

avocat Mihnea Jida

Este suficient recursul la dreptul la viața privată sau refuzul unei anumite morale suficient pentru a tranșa dispute de primă importanță, cum ar fi cea privind avortul sau căsătoria „unisex”? Trebuie ca legiuitorii să mai ia în considerare, într-o epocă a relativismului absolut, ideea și noțiunea de Morală? Iată întrebări la care putem găsi răspuns în acest eseu de filosofia dreptului.

morality_thumbStudiul dreptului presupune şi aflarea unor răspunsuri la unele întrebări mai puţin practice decât cele ce în mod obişnuit fac obiectul acestei discipline. Punerea unor întrebări privind originea dreptului şi finalitatea sa devine esenţială pentru aproprierea unei cunoaşteri corecte şi complete a acestei  ştiinţe  de  către  jurist.  În  încercarea de  a  arăta  că  rezolvarea  dilemelor ontologice ale dreptului se află, între altele, în indisolubila legătură dintre acesta şi morală, vom trece în revistă reperele pe care ni le-a fixat în acest sens filosofia dreptului, pentru a prezenta apoi într-un mod sintetic argumentele şi contraargumentele aferente unei astfel de poziţii. După o analiză detaliată la finalul căreia vom conchide că între Drept şi Morală nu există o diferenţă de natură sau scop, ci o legătură ca de la parte la întreg, vom prezenta o serie de aplicaţii din dreptul civil ale unui astfel de principiu. Ceea ce acest studiu va încerca să demonstreze este că în naşterea, evoluţia şi scopul său final, dreptul nu numai că nu trebuie, dar nici nu poate ignora morala. Ba, mai mult, ea este chiar chintesenţa Dreptului.

Argument

Omul de drept trebuie să aibă o viziune de ansamblu asupra Dreptului pentru a putea aplica dreptul fără a-l deturna de la finalitatea sa. Tocmai de aceea, studiul dreptului nu poate fi disociat de ridicarea unor probleme ce ţin de filosofia sa, astfel încât, în încercarea de a desluşi tainele acestei ştiinţe, dobândirea unei perspective dialectice asupra fenomenului reprezintă o conditio sine qua non pentru reuşită. Numai privind dincolo de litera legii juristul poate spera să identifice spiritul acesteia şi numai stăpânind principiile care stau la temelia Dreptului el poate înţelege de unde vine şi încotro se îndreaptă Dreptul. Noi credem că linia de plecare şi linia de sosire în această călătorie milenară a Dreptului o constituie Morala, care ”circulă în interiorul Dreptului ca sângele prin corp”[1] . Această idee a făcut obiectul unor dispute aprinse, dar şi savuroase între juriştii şi filosofii care s-au succedat pe axa existenţei omului de când acesta traieşte în cadrul unei societăţi. Însă, fundamentul tezei noastre rezidă în faptul că un adevărat jurist este acela care conştientizează că dreptul pozitiv nu îşi este suficient sieşi, ci acesta trebuie să fie corelat în permanenţă cu principiile fundamentale ale Dreptului, care în majoritatea lor derivă din Morală[2] . Într-adevăr, cum bine remarca Istrate Micescu, ilustrul om de drept care a dominat scena juridică românească din perioada interbelică, spre deosebire de celelalte ştiinţe, care

”se mulţumesc să constate ceea ce este şi să exprime ceea ce constată, Dreptul are o pretenţie în plus: după ce a constatat, după ce a observat, după ce a desprins raporturile aşa cum sunt, să le judece sub unghiul de privire al valorilor morale şi, în loc de a privi cu resemnare ceea ce este, să impună cu autoritate ceea ce trebuie să fie.”[3]

Coordonatele evoluţiei corelaţiei Drept – Morală

Antichitatea. Întreaga filosofie a lui Platon[4] stă sub spectrul ideei de Bine, întrucât acest autor subordoneaază Ideii raportul dintre sensibil şi inteligibil, precum şi pe acela dintre suflet şi corp. Prin Idee, Platon înţelege o realitate etică care primează asupra „realităţilor” supuse simţurilor. În faptul că Adevărul este reprezentat de Bine şi Frumos, el găseşte originea Dreptului:

„în domeniul inteligibilului, mai presus de toate este ideea Binelui care, odată văzută, trebuie concepută ca pricină pentru tot ce-i drept şi frumos”[5].

Dacă în Republica autorul descrie o cetate ideală, în care nu este nevoie de legi pentru că virtutea este înscrisă în sufletul fiecăruia, vine rândul de a fi descris în lucrarea Legile statul în care este nevoie de reglementări. Aici, legea este fundamentată pe raţiune, ca reflex al principiului Binelui şi finalitatea ei este virtutea. Astfel, legile trebuie să ţină seama de consideraţii superioare ordinii juridice, Platon fiind primul care afirmă că legile trebuie controlate din punctul de vedere al conformităţii lor cu morala.

Deşi se îndreaptă către o concepţie pozitivistă asupra dreptului, sesizând o autonomizare a acestuia faţă de morală, şi Aristotel consideră că între cele două concepte trebuie să existe o relaţie de subordonare. Astfel, el este de părere că din clipa în care dispare scopul suprem al promovării virtuţii,

„legea devine o simplă convenţie, ea nefiind decât o garanţie a drepturilor individuale, fără nicio înrâurire asupra moralităţii şi justiţiei personale a cetăţilor”.[6]

Nu în ultimul rând, concepţia lui Cicero despre drept are la bază morala. Cicero este primul şi unul dintre puţinii oameni de drept care au considerat că justiţia, fiind o etică socială, presupune dragostea oamenilor faţă de ceilalţi, idee preluată şi de creştinism. Într-adevăr, originea dreptului este în natură deoarece binele şi răul, fiind şi principii ale naturii, sunt judecate în conformitate cu aceasta[7] . Sugestiv în acest sens este pasajul din lucrarea De Re Publica:

„Da, există o lege dreaptă, adevărată, raţională, conformă naturii, înscrisă în toate inimile, imuabilă, eternă, a cărei voce ne dictează datoriile, ale cărei ameninţări ne deturnează de la rău, fără ca vreodată poruncile ei să fie prefăcute pentru cei buni, ori să poată mişca pe cei răi”.[8]

Perspectiva kantiană. După o perioadă a Evului Mediu în care dreptul s-a confundat cu morala, controversa renaşte abia în secolul al XVIII-lea, când Chr. Thomasius [9] face pentru prima oară o distincţie clară între morală, care are în vedere relaţia omului cu el însuşi şi căutarea păcii interioare, şi drept, al cărui obiect este reprezentat de relaţiile dintre oameni şi realizarea păcii exterioare. Astfel, numai datoriile juridice pot fi impuse cu forţa, întrucât ceea ce se desfăşoară în interiorul uman nu poate face obiectul unei coerciţii extrioare. Această distincţie va fi accentuată de Kant, ca urmare a concepţiei sale individualiste asupra dreptului, cu accentul pe libertatea individului.

La Immanuel Kant, spre deosebire de filosofia antică, primează acţiunea (iar nu cunoaşterea) morală. Aceasta, întemeiată din interior în ea însăşi, îi permite să subordoneze dreptul moralei, în cadrul distincţiei dintre cele două, dreptul vizând doar raporturile exterioare.[10] Aşadar, morala este limită pentru drept, acesta nefiind susceptibil de a acţiona asupra resorturilor morale ale fiinţei. Invers, dreptul derivă din moralitate, deoarece o acţiune morală are ca mobil ideea de datorie pe care o prescrie legea[11]. În ciuda delimitării dintre ele, dreptul şi morala au un liant comun: întemeierea lor pur raţională. Mai departe, Kant face distincţia între drepturi înnăscute şi drepturi dobândite. În vreme ce primele sunt drepturi naturale, interne, ce ţin de morală, dreptul exterior va fi întotdeauna un drept dobândit. Pentru că singurul drept înnăscut este libertatea, subordonarea pe care filosoful o stabileşte între drept şi morală apare şi mai evidentă dacă ne amintim modul în care el a definit dreptul, ca fiind „ştiinţa care limitează libertăţile, pentru a le pune de acord”.

Neokantianismul. Punând accentul pe afirmarea personalităţii umane, cel mai de seamă reprezentant  al  neokantianismului,  Georgio  del  Vecchio,  distinge  între  o  etică subiectivă, care constituie Morala, şi o etică obiectivă, care este Dreptul. Dacă aprecierea  asupra  moralei  este subiectivă şi unilaterală, aprecierea asupra dreptului este obiectivă şi plurilaterală. Ceea ce morala prescrie ca datorie nu este sancţionat de drept, ci permis ca fiind licit din punct de vedere juridic. Dar, spune el, dreptul nu are o sferă de cuprindere mai mică decât morala, deoarece în ambele cazuri acţiunea este în acelaşi timp internă şi externă.

Filosofia kantiană a constituit o sursă fecundă de inspiraţie pentru pozitivismul juridic. Cu toate acestea, Mircea Djuvara, reprezentant emblematic al neokantianismului în România, s-a opus acestui curent, pe care îl denumea „voluntarist”. L-a criticat mai ales pe Auguste Compte, precursorul pozitivismului juridic, care punea accentul pe experienţă şi, deci, pe realitatea exterioară. Filosoful atrage atenţia că dreptul raţional nu se confundă cu morala, întrucât există reguli morale care au sancţiune şi reguli de drept fără sancţiune. Totodată, sancţiunea nu este de esenţa dreptului, ci dreptul este cel care conferă legitimitate juridică sancţiunii. Asemănător lui Kant, el considera că dreptul, fiind cu totul distinct,

„are totuşi rădăcina în morală, legătura dintre cele două începând de la aceeaşi judecată comună de natură raţională şi cunoştinţele lor trebuind să posede aceeaşi structură logică”[12].

Astfel, în ceea ce priveşte dreptul şi morala, persoana există deoarece i se atribuie drepturi şi obligaţii, iar obligaţiilor morale le corespund drepturi morale. În altă ordine de idei,

„fără ideea de justiţie care îl domină, dreptul pozitiv rămâne numai o searbădă şi revoltătoare încercare de a impune oamenilor forţa” [13].

De aceea, autorul consideră că dreptul pozitiv este în realitate omagiul pe care viaţa socială îl aduce dreptului în sine.

G.W.F. Hegel [14]. Pentru Hegel, morala este o motivare a dreptului: ea nu se separă de acesta, ci îi dă substanţă prin fixarea de scopuri în interiorul sferei dreptului. Morala este o etapă intermediară către ideea de drept şi atât dreptul cât şi morala trebuie subordonate eticului.

Normativismul kelsenian. În lucrarea sa principală, „Teoria pură a dreptului”, Hans Kelsen face apologia unei ştiinţe juridice autonome, distincte de orice influenţe din partea factorilor externi sistemului de drept. Este binecunoscută delimitarea pe care autorul o face între Sein (ceea ce este) şi Sollen (ceea ce trebuie să fie). În vreme ce prima noţiune este specifică ştiinţelor naturii, între care şi morala, cea de-a doua are în vedere ştiinţele sociale şi mai ales dreptul. După Kelsen, numitorul comun dintre drept şi morală este reprezentat numai de obiectul lor: conduita umană. Mai departe, cele două noţiuni sunt net delimitate, întrucât autorul neagă existenţa unor valori morale absolute, necrezând, de altfel, nici într-o justiţie absolută. Ca atare, dreptul nu este susceptibil de aprobare sau dezaprobare, el poate fi numai cunoscut şi descris. Mai mult, există un element esenţial de diferenţiere între drept şi morală: existenţa sancţiunii, trăsătură care nu caracterizează morala.

Principalele argumente folosite în tranşarea disputei

Aşa cum am văzut, de-a lungul timpului, părerile asupra problemei de a şti care este relaţia dintre Drept şi Morală au fost contradictorii, dar faptul că o astfel de discuţie nu este lipsită de importanţă nici în ziua de astăzi arată interesul ce îl suscită o asemenea temă de dezbatere[15]. Înainte de prezentarea punctului nostru de vedere, considerăm ca este utilă creionarea succintă a principalelor argumente folosite atât în sprijinul, cât şi împotriva ipotezei ce face obiectul prezentei argumentaţii.

Dintre argumentele aduse în favoarea ideii că dreptul trebuie să fie circumscris moralei, cele mai reprezentative sunt:

o Dreptul şi morala au o origine raţională comună. Astfel, „dreptul nu e decât morala socială, morala în acţiune, susceptibilă de coerciţie”[16]. Chiar dacă, spre deosebire de morală, dreptul reglementează conduita exterioară, nu există o diferenţă de natură sau scop între regula de drept şi cea morală. Bunăoară, chiar şi în apariţia sa cea mai tehnică, dreptul este guvernat de legea morală.[17] Singura diferenţă este de caracter, regula morală devenită drept fiind învestită cu mijloace de punere în aplicare mult mai energice (posibilitatea constrângerii statale ce poate interveni în caz de încălcare)[18].

o Apelul jurisprudenţei la principii morale şi de echitate. În aplicarea legii, judecătorul extinde efectele acesteia sau poate da chiar o soluţie contrară. Manifestarea moralei în procesul de interpretare şi aplicare a normelor juridice se explică prin faptul că legea nu poate reglementa toate situaţiile posibile[19]. În acest sens, este reprezentativă comparaţia pe care Aristotel o făcea între regula morală şi rigla de plumb folosită de locuitorii insulei Lesbos. Pentru că aceasta era confecţionată dintr-un material mai flexibil, ea se putea mula cu uşurinţă peste denivelările materialului măsurat. Mutatis mutandis, norma de drept pozitiv poate fi asemănată cu rigla de fier, ea fiind susceptibilă de a duce la aplicări şi măsurări trunchiate.

o Scopul principal al dreptului este realizarea justiţiei, precept în sine moral. Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au creat dreptul ca o garanţie pentru realizarea justiţiei, mijlocul prin care se înfăptuieşte dreptatea. Aşadar, finalitatea dreptului este tot morala. De altfel, întreg dreptul este străbătut de o multitudine de reguli şi principii ce derivă în mod evident din morală: principiul ocrotirii bunei-credinţe, obligaţia de a nu vătăma pe altul, excepţia de neexecutare, etc.

o Normativismul juridic nu explică eşecul anumitor legislaţii vădit imorale. Este cazul, în primul rând, al reglementărilor naziste. La Tribunalul de la Nürnberg au fost pronunţate sentinţe de condamnare chiar împotriva judecătorilor germani care au aplicat litera legii, dar care, prin faptul că au făcut abstracţie de principiile morale superioare oricărei forme a dreptului pozitiv (dreptul la viaţă, egalitatea între rase), au înlesnit comiterea binecunoscutelor atrocităţi din acele vremuri[20].

Cele mai semnificative contraargumente ce pot fi aduse tezei ce face obiectul acestui studiu ar trebui considerate:

Spre deosebire de morală, dreptul este fundamental diferit deoarece în structura sa există o componentă specifică: sancţiunea cu prerogativa subsecventă a constrângerii. Totuşi, argumentul nu este la adăpost de orice critică, întrucât şi normele morale sunt acceptate în cadrul unei anumite comunităţi privite în ansamblul său, astfel încât devine discutabilă o poziţie vehementă privind lipsa oricărei sancţiuni din partea lor. Aceasta ar putea exista sub forma unei constrângeri psihice, determinate de sentimentul de dezaprobare al comunităţii faţă de cel care încalcă norma de conduită morală (oprobriul public).

În relaţia sa cu morala, dreptul este autonom, întrucât cele două noţiuni au domenii de aplicare diferite: prima are în vedere forul interior al individului, în vreme ce a doua are ca obiect de reglementare manifestările exterioare ale acestuia, relaţiile cu ceilalţi oameni. Semnificativ în acest sens este adagiul latin „non omne quod licet honestum est [21]. Însă, după părerea noastră, chiar dacă dreptul nu poate interveni în procesele interioare ale individului, morala trebuie să pătrundă în domeniul dreptului, amendându-l acolo unde este necesar.

Prin impunerea conformităţii dreptului cu morala se pune în discuţie legitimitatea dreptului şi, implicit, autoritatea sa. Bunăoară, normele de drept ar putea fi încălcate pentru că sunt imorale, ceea ce ar deschide calea arbitrariului şi ar constitui o piedică în respectarea şi menţinerea statului de drept. În ciuda acestui fapt, Istrate Micescu este cel care, printr-un raţionament impecabil, a găsit un remediu prin care efectele legilor imorale pot fi înlăturate, iar acest remediu este fundamentat pe ideea de cauză. Astfel, cum orice obligaţie trebuie să aibă o cauză, rezultă că şi obligaţiile legale trebuie să îndeplinească această cerinţă esenţială. Este motivul pentru care legile sunt precedate de expuneri de motive, care JUSTifică adoptarea respectivelor reglementări. Pentru că legile trebuie să fie morale, obligaţiile decurgând din acele legi care nu sunt conforme cu morala sunt susceptibile de a fi anulate pe considerentul falsităţii cauzei.[22]

Drept vs. Morală

După părerea noastră, antiteza dintre cele două noţiuni este numai aparentă, adevărata relaţie dintre Drept şi Morală fiind una de la parte la întreg. Sigur, justificarea pentru o asemenea poziţie rezidă în faptul că prin „Drept” nu avem în vedere dreptul pozitiv, ci un drept raţional[23] (sau natural), imuabil şi etern, acelaşi pentru toţi oamenii din toate timpurile. Modificările suferite de dreptul pozitiv de-a lungul existenţei sale şi diferenţele care se regăsesc între o legislaţie şi alta nu pot duce la concluzia că Dreptul este relativ, ci numai la aceea că dreptul pozitiv este imperfect, dar perfectibil, desăvârşirea sa realizându-se pe măsură ce, în evoluţia sa, se apropie de idealul său, Dreptul raţional. Astfel,

„faţă de idealul de dreptate înfăţişat de dreptul natural, legile pozitive sunt aşa cum e copia faţă de model, expresia faţă de idee, frumosul trecător faţă de idealul de frumuseţe, sau aşa cum este efectul faţă de cauză. În adevăr, cauza este idealul de dreptate, iar efectul este legea pozitivă. A pretinde că nu există ideal de dreptate înainte ca legea pozitivă să o înfăţişeze ar fi tot atât de absurd, după cum exemplifica însuşi Montesquieu, ca a pretinde cineva că razele aceluiaşi cerc nu erau egale înainte ca circumferinţa să fi fost trasată!” [24]

Tocmai datorită acestui tip de raport existent între dreptul raţional şi cel pozitiv, nu din legi trebuie dedus Dreptul, ci legile trebuie extrase din ceea ce este Drept: non ex regula jus sumatur, sed ex jure quod est, regula fiat [25].

Odată stabilit adevăratul înţeles al noţiunii de Drept, trebuie să specificăm ceea ce înţelegem prin morală. Astfel, după părerea noastră, morala este acel set de norme de conduită prevăzut cu un astfel de mecanism încât încălcarea acestora atrage dezaprobarea individului, a grupului sau a unei întregi comunităţi faţă de cel care încalcă acea normă. Dar pentru că morala, asemănător dreptului, îşi are originea în raţiunea umană[26], iar raţiunea este aceeaşi pentru fiecare om [27] (aşa cum nici logica nu poate fi relativă), rezultă că există o morală obiectivă, care este numitorul comun şi esenţa tuturor moralelor individuale. Exempli gratia, o tâlhărie produce aceeaşi reacţie de dezaprobare în cadrul oricărei epoci ar fi săvârşită şi indiferent de trăsăturile personale ale celui care asistă (educaţie, naţionalitate, etc.).

Admiţând că există un Drept şi o Morală imuabile şi eterne, putem porni în încercarea de a stabili o corelaţie între cele două concepte. Ce mod mai adecvat de a începe acest demers decât acela de a identifica relaţia pe care romanii, care prin pragmatismul lor juridic au dat dreptului adevărata sa măsură, o stabileau între cele două noţiuni? De altfel, faptul că în sistemul nostru de drept există numeroase instituţii ale căror mecanisme sunt asemănătoare celor din dreptul roman arată trăinicia unui drept desprins din raţiune, întrucât numai un astfel de drept poate fi peren. Acele dispoziţii contrare raţiunii, precum existenţa unor categorii sociale considerate bunuri (sclavii) sau posibilitatea de a dispune asupra vieţii unor persoane (ius vitae necisque[28] ) nu au supravieţuit dreptului roman. În ceea ce priveşte relaţia cu morala, romanii au conceput un drept fondat pe principii morale. Digestele împăratului Justinian se deschid cu adagiul jurisconsultului Celsus: Ius est ars boni et aequi[29]. La fel, în Institute de această dată, Ulpian defineşte ştiinţa dreptului ca fiind justi atque injusti scentia[30]. Însă cea mai elocventă formulare în acest sens îi aparţine tot lui Ulpian, potrivit căruia juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere[31].

Aşadar, principiile dreptului au fost la origine de a trăi cinstit, de a nu-l vătăma pe altul şi de a-i da fiecăruia ceea ce este al său. Dar aceşti piloni ai dreptului, cum îi vede Ulpian, nu sunt nimic altceva decât precepte eminamente morale. Prin urmare, la originea sa, morala era coloana vertebrală a dreptului. Dar aşa cum un om, pe parcursul vieţii, creşte, se dezvoltă şi îmbătrâneşte păstrându-şi coloana vertebrală, tot aşa şi dreptul, în continua sa evoluţie şi dezvoltare îşi păstrează măduva, seva care curge prin venele sale. Şi în ziua de azi această corelaţie îşi păstrează actualitatea, întreg dreptul fiind străbătut de principii morale de felul celor de mai sus. Este de neconceput un sistem de drept care să nu consacre legislativ aplicaţii cel puţin ale principiilor de a nu vătăma pe altul şi de a da fiecăruia ceea ce este al său. Rezultă, mai departe, că legitimitatea unor astfel de principii se află undeva deasupra ordinilor juridice pozitive iar esenţa lor morală ne îndrituieşte să deducem că dreptul este un vector care transpune în realitate valorile morale esenţiale.

De acord că dreptul şi morala nu sunt identice. Autonomia dreptului nu trebuie însă dusă la extrem, existând riscul ca, în cazul în care acesta scapă controlului raţional şi moral, să ducă la construcţii monstruoase, cum este cazul legislaţiei Germaniei naziste, sau aberante: spre pildă, împăratul Caligula a dat un edict prin care şi-a numit calul consul. Din clipa în care dreptul scapă moralei există riscul ca summum jus să devină summa injuria[32].

Delimitarea dreptului de morală trebuie nuanţată pentru a putea fi înţeleasă corect. Relaţia dintre drept şi morală este ca de la parte la întreg, aceeaşi legătură existând şi între dreptul pozitiv şi drept. Aşadar, dreptul trebuie să tindă spre morală, aşa cum dreptul pozitiv trebuie să tindă spre realizarea a ceea ce este drept. Un drept care nu este pus în slujba moralei şi care nu are ca scop răspândirea virtuţilor umane nu mai este drept. Altfel spus, parafrazându-l pe Bossuet, il n’y a pas de droit contre la morale[33]. Nu toată morala este drept, dar dreptul care există trebuie să fie moral. Dreptul pozitiv trebuie să imortalizeze morala obiectivă existentă într-o societate la un moment dat, ca numitor comun al moralelor individuale. Sancţiunea juridică, ca element esenţial al oricărei norme juridice[34], se manifestă numai în mod excepţional în ceea  ce  priveşte Dreptul. Întrucât acesta este raţional, încălcările sale  au  a  fi  privite  numai  ca accidente, deoarece destinatarii care se lasă conduşi de raţiune îl vor respecta prin conformare. Numai un drept raţional poate nădăjdui să fie respectat, în principal, într-un asemenea mod.

Câteva dintre dispoziţiile morale care străbat legislaţia civilă

Dacă dreptul este matematica ştiinţelor sociale, găsim că dreptul civil este aritmetica ştiinţei dreptului. Tocmai de aceea considerăm că nu sunt irelevante argumentele pe care le putem extrage din conţinutul acestei ramuri de drept în sensul susţinerii tezei ce face obiectul acestei pledoarii.

În primul rând, există o dispoziţie legală ce îşi găseşte aplicarea în executarea oricărei obligaţii. În acest sens, conform art. 970 alin. (1), convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Dar nu este oare aceasta o expresie a principiului enunţat de Ulpian, potrivit căruia viaţa trebuie trăită cinstit? Honeste vivere, circumstanţiat la viaţa unei obligaţii, presupune tocmai aceasta, că executarea ei trebuie făcută cu bună-credinţă. Dar consacrarea legală a acestui principiu moral are o valoare formală, art. 970 alin. (1) venind doar să constate existenţa unui imperativ de natură morală, pentru că orice co-contractant aşteaptă de la partea adversă o astfel de executare. Dacă s-ar aştepta ca obligaţiile corelative drepturilor pe care le are să fie executate altfel decât cu bună-credinţă, este judicios că nu ar mai trece la încheierea propriu-zisă a contractului. Mai departe, alin. (2) statuează ideea potrivit căreia convenţiile obligă nu numai la ceea ce este prevăzut expres în cuprinsul lor, ci şi la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea le alipesc obligaţiei. Iată, aşadar, o consacrare expresă a moralei ca izvor al obligaţiei, chiar dacă numai în subsidiar. În acest context, devine sugestivă afirmaţia lui Jellinek conform căruia „dreptul este temperat prin echitate aşa cum justiţia este temperată prin clemenţă”.

În ceea ce priveşte încheierea valabilă a contractelor, una dintre condiţiile esenţiale ale acesteia este existenţa unei cauze licite, aşa cum rezultă din interpretarea per a contrario a art. 966 C.civ.[35]. Aplicând aceeaşi metodă de interpretare articolului 968[36], deducem că o cauză este licită atunci când ea nu este interzisă de legi şi nici nu contravine bunelor moravuri şi ordinii publice. Iată încă o reglementare care confirmă teza noastră şi face din morală un corectiv al dreptului pozitiv. Prin urmare, acea cauză care, deşi nu este prohibită de vreun text legal, este contrară „bunelor moravuri” va atrage nulitatea convenţiei astfel încheiate.

În materia viciilor de consimţământ, justificarea cea mai frecventă care se găseşte posibilităţii de a cere anularea contractului rezidă în teza autonomiei de voinţă. Existenţa unui viciu de consimţământ face ca voinţa în contract să nu se fi putut forma liberă. Dar, la o analiză mai atentă[37], se poate observa că această opinie nu este la adăpost de orice critică. Într-adevăr, o voinţă viciată este totuşi o voinţă; cu toate acestea, ea poate fi lipsită de efecte juridice. Spre exemplu, în cazul viciului violenţei, romanii făceau aplicarea principiului coacta voluntas sed tamen voluntas[38]. De fapt, temeiul anulării în cazul unui consimţământ viciat este chiar principiul echităţii. Tot din considerente morale, cel incapabil poate cere anularea contractului pe care l-a încheiat, teza autonomiei de voinţă nefiind suficientă pentru a explica de ce legea prevede o asemenea posibilitate chiar şi într-un caz în care voinţa este formată liber. Chiar dacă s-ar putea spune că legiuitorul a instituit o prezumţie juris et de jure39 conform căreia voinţa celui incapabil nu poate fi formată liber, trebuie să îndrăznim să aruncăm o privire teleologică  spre această opţiune legislativă şi să avem curajul să admitem că echitatea este aceea care stă la baza anulării unor astfel de contracte.

Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice, precum rezoluţiunea, rezilierea şi excepţia de neexecutare sunt tot atâtea consacrări legale ale justiţiei contractuale. În ceea ce priveşte exceptio non adimpleti contractus[40], acest mecanism nu a fost cunoscut decât pe cale incidentală în dreptul roman, în aplicarea unor alte instituţii de drept procesual roman. Ridicarea sa la rang de efect specific al tuturor contractelor sinalagmatice a fost făcută de glosatori, care au prelucrat adagiul cu conotaţii morale non servanti fidem non est fides servanda[41]. Aşadar, iată din nou cum un precept moral transpus  într-o  formulă  juridică  devine  drept  şi  îi  dă  acestuia  conţinut.  Mai  departe,  temeiul rezoluţiunii nu poate fi explicat de mecanismul art. 1020 C.civ.[42], care prezumă o condiţie rezolutorie în contractele sinalagmatice, atunci când una dintre părţi nu-şi execută culpabil obligaţia aferentă.

Dacă ar fi aşa, efectele condiţiei ar opera automat şi ex tunc în momentul îndeplinirii ei, ceea ce se află în contradicţie cu posibilitatea pe care art. 1021 C.civ.[43] o dă creditorului de a cere fie executarea, fie rezoluţiunea cu daune-interese. Nu mai puţin, în afara cazului în care părţile au introdus în contract un pact comisoriu de gradul IV, rezoluţiunea se pronunţă de către instanţă, care poate acorda şi un termen de graţie debitorului. Prin urmare, şi în acest caz adevărata justificare a existenţei rezoluţiunii este justiţia contractuală, tradusă prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor născute din contract. Merită precizat că, în ceea ce priveşte posibilitatea revizuirii unui contract sinalagmatic cu executare succesivă pentru cauză de impreviziune[44], nu dezechilibrul contraprestaţiilor este acela care justifică existenţa unui astfel de remediu. Dacă ar fi aşa, ar însemna să extindem efectele impreviziunii şi la acele situaţii care intră sub incidenţa numai a cazului fortuit. De fapt, tot echitatea şi principiul executării cu bună-credinţă a obligaţiilor, precept moral transpus în plan juridic, sunt cele care justifică o asemenea soluţie.

Răspunderea civilă delictuală reprezintă consacrarea juridică a principiului alterum non laedere enunţat de Ulpian. Mai bine spus, răspunderea delictuală este atrasă ca urmare a nerespectării acestui principiu moral şi de drept în acelaşi timp. Generalitatea acestei reguli atestă o dată în plus faptul că dreptul este chemat să constate şi să impună cu forţa sa coercitivă numai acele dispoziţii conforme cu  o  morală  obiectivă. Cât  priveşte  abuzul  de  drept,  acesta  presupune existenţa unui „conflict între un drept pozitiv şi o datorie morală”[45]. Datoria morală este aceea de a nu cauza un prejudiciu celuilalt, iar conflictul a fost tranşat de legiuitor şi jurisprudenţă în sensul că drepturile trebuie exercitate cu bună-credinţă, astfel încât să nu dăuneze celorlalţi. Prin urmare, câştig de cauză are încă o dată regula morală, în detrimentul acelei reguli de drept care încearcă să o eludeze.

Principiul  nemo  auditur  propriam  turpitudinem  allegans  îi  descurajează  pe  aceia  care încearcă să obţină concursul justiţiei în acele cauze în care conduita lor a fost mai mult decât culpabilă, chiar imputabilă. Încărcătura morală a acestei excepţii ese evidentă, deoarece sancţiunea refuzului de a lua în considerare alegaţia unui astfel de reclamant este fundamentată pe imoralitatea acestuia, el îndrăznind să-şi invoce chiar propria atitudine ilicită pentru a obţine soluţionarea unui litigiu.[46]

În altă ordine de idei, buna-credinţă este o altă noţiune de esenţă morală. Dar Codul Civil reglementează o multitudine de situaţii în care de această stare sunt legate producerea unor efecte juridice. Este cazul, exempli gratia, al posesorului de bună-credinţă, care dobândeşte proprietatea bunului posedat. Acesta este un exemplu reprezentativ pentru importanţa şi efectele pe care o anumită atitudine morală o poate avea în plan juridic, având în vedere că în discuţie este chiar dobândirea dreptului de proprietate privată.

Pe de altă parte, buna sau reaua-credinţă determină întinderea despăgubirilor ce pot fi acordate. Spre pildă, în materia garanţiei pentru evicţiune, este ştiut faptul că vânzătorul de rea-credinţă este obligat să restituie cumpărătorului chiar şi cheltuielile voluptuarii. În cazul răspunderii vânzătorului pentru vicii ascunse, acesta poate fi obligat şi la plata daunelor-interese în cazul în care este de rea-credinţă.[47] În materia accesiunii imobiliare artificiale, tratamentul juridic aplicabil celui care a edificat o construcţie cu materialele sale pe terenul aparţinând altei persoane diferă după cum este de bună sau de rea-credinţă. Astfel, un constructor de rea-credinţă poate fi obligat chiar la dărâmarea construcţiei, dar sub condiţia ca proprietarul terenului să nu aibă o atitudine abuzivă în exercitarea acestui drept[48]. Iată cum atitudinea morală apare ca un dublu corectiv în viaţa juridică. Mai întâi constructorul de rea-credinţă este supus unui tratament mai sever, pentru ca apoi chiar proprietarul terenului să poată fi obligat la păstrarea construcţiei în cazul în care a aşteptat abuziv edificarea acesteia pentru a-i produce un prejudiciu celui dintâi.

Unul dintre faptele juridice licite ce pot constitui izvoare ale obligaţiilor este îmbogăţirea fără justă cauză. Din chiar titulatura sa, această instituţie îşi atestă caracterul moral. Principiul este enunţat de jurisconsultul Pomponius în Digeste: Iure naturae aequum est neminem cum alterius detrimento et injuria fieri locupletionem[49].

În ceea ce priveşte obligaţiile naturale, acestea ilustrează cel mai bine procesul de trecere a unei norme din sfera juridicului în cea a moralei şi invers. Prin lipsirea lor de posibilitatea recurgerii la constrângerea din partea statului, obligaţiile juridice devin obligaţii morale. Recunoaşterea unei astfel de obligaţii de către debitor o face să redevină juridică.[50]

De bună seamă că o analiză exhaustivă a tuturor situaţiilor în care exigenţele de ordin moral işi fac simţită prezenţa nu ar putea fi obiectivată decât într-un veritabil tratat, iar posibilităţile de care dispunem, precum nici spaţiul alocat acestei lucrări nu ne permit o asemenea aventură ştiinţifică. O astfel de analiză completă ar pune sub lupă toate instituţiile dreptului civil în integralitatea lor, întrucât în această ramură de drept, poate mai mult decât în oricare alta, se manifestă caracterul raţional şi profund moral al dreptului. Sub acest aspect, ne amintim că în dreptul civil prevalează, inter alia, voinţa reală a părţilor. Astfel, în aplicarea sa corectă, dreptul va trebui mereu să ţină seama de resorturile interne ale celor ce se angajează din punct de vedere juridic.

Quod erat demonstrandum [51]

Capcana pe care dreptul o întinde juriştilor este aceea de a-i face să cedeze tentaţiei de a nu vedea mai departe de litera legii. Într-adevăr, aplicarea dreptului fără înţelegerea spiritului său este comodă şi ea ar putea fi făcută de oricine ştie să citească, semănând întrucâtva cu purtarea unor ochelari de cal. Aşa cum am menţionat mai sus, credem că un adevărat om de drept trebuie nu numai să cunoască dreptul, ci şi să vadă dincolo de el, de unde vine şi încotro se îndreaptă. Cea mai înaltă treaptă a cunoştinţei ştiinţei dreptului este atinsă de jurist atunci când acesta realizează că principalul reper al Dreptului este Morala. De altfel, motivul principal pentru care omul are nevoie de drept este acela că, în imperfecţiunea sa, omul este imoral. O societate profund morală depăşeşte dreptul, iar mijlocul prin care poate fi atinsă o astfel de perfecţiune este Dreptul.

Ceea ce acest studiu şi-a propus să demonstreze atrage atenţia asupra unui aspect pe care niciun om de drept nu ar trebui să îl ignore. Dreptul pleacă de la realitatea umană din care extrage ceea ce este raţional şi moral, pentru a se întoarce tot la aceasta în scopul de a impune ceea ce trebuie să fie. Un drept trainic şi sănătos va atribui acestui ceea ce trebuie să fie conotaţii morale şi va folosi mecanismul constrângerii, de care dispune, în scopul promovării virtuţii umane şi înnobilării omului.

Între Drept şi Morală nu există decât o aparentă contradicţie, cele două noţiuni fiind, de fapt, complementare.

„Dreptul este un fel de morală, dar o morală impusă, cu garanţia de asigurare a respectului ce i se datoreşte(…). Altfel spus, dreptul este morala celor ce nu au morală”[52],

cuvinte asupra cărora merită să reflectăm.

______

NOTE

1 G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, Paris, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1927, p. 11-60.

2 G.D. Vecchio, Justice, droit, état: études de philosophie juridique, Paris, Librairie du Recueil Sirey, 1938, p.171: „Cunoaşterea în detaliu a regulilor de drept nu e suficientă dacă ele nu sunt aplicate ţinând cont de spiritul care le animă şi care îşi are obârşia în chiar sufletele noastre”.

3 I. Micescu, Curs de drept civil, ed. All Beck, Bucureşti, 2000.

4 În legătură cu Platon, se consideră că tot ce s-a scris până în ziua de azi în filosofie nu este decât un sistem de adnotări şi comentarii la opera sa.

5 Platon, Republica.

6 Aristotel, Politica.

7 Marcus Tullius Cicero, De legibus.

8 Marcus Tullius Cicero, De Re Publica, cartea a III-a, cap. XVII: omnes gentes, et omni tempore, una lex et sempiterna, et immortalis continebit.

9 În lucrarea sa din 1713, Fundamenta juris naturae et gentium.

10 N. Popa, I. Dogaru, Gh. Dănişor, Filosofia dreptului – marile curente, ediţia 3, p. 209.

11 Im. Kant, Doctrina dreptului în Metafizica moravurilor, p. 26.

12 M. Djuvara, Drept şi morală în Eseuri de filosofie a dreptului.

13 M. Djuvara, Drept şi drept pozitiv în Eseuri de filosofie a dreptului, p. 96.

14 Pentru o perspectivă detaliată a filosofiei hegeliene, a se vedea G.W.F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului.

15 P. Roubier, Théorie générale du droit, Paris, 1951. Este interesantă şi ideea acestui autor, conform căreia morala a făcut trecerea de la comunităţile barbare conduse de instinct şi necesitate la primele societăţi care au cunoscut dreptul.

16 L. Josserand, De l’esprit des droits et de leur relativité, Paris, Librairie Dalloz, 1939.

17 G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, Paris, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1927, p. 11-60.

18 Ibidem, p. 11-60.

19 G. Antoniu, Corelaţia dintre drept şi morală în societatea noastră socialistă, ed. Politica, 1974.

20 Pentru o critică a acestor soluţii, a se vedea H.L.A. Hart, Pozitivism şi separaţia dintre drept şi morală în Noua Revistă a Drepturilor Omului, nr. 1/2008, p. 157-159.

21 Paul, De justitia et jure în Digeste.

22 I. Micescu, Lupta dreptului împotriva legilor nedrepte în Curs de drept civil, ed. All Beck, Bucureşti, 2000.

23 În sensul că denumirea de „drept raţional” este preferabilă aceleia de „drept natural”, a se vedea M. Djuvara, Drept şi drept pozitiv în Eseuri de filosofie a dreptului.

24 I. Micescu, Despre drept şi dreptate în Curs de drept civil, ed. All Beck, Bucureşti, 2000.

25 Paul, De justitia et jure în Digeste.

26 În raţiunea umană, Montesquieu vedea calitatea ei de a guverna toate popoarele pământului.

27 După cum spunea Terenţiu: „Homo sum,humani nihil a me alienum puto” (Om sunt şi nimic din cele omeneşti nu-mi este străin).

28 lat. drept de viaţă şi de moarte.

29 Dreptul este arta binelui şi a răului, D. (1.1.1.).

30 Ulpian, Inst. 1.1.1.:Jurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, justi atque injusti scentia.

31 Ulpian, D. 1.1.10.

32 Marcus Tullius Cicero, De officiis.

33 Fr. Nu există drept împotriva moralei.Citatul original îi aparţine lui J.-B. Bossuet, sub forma “Il n’y a pas de droit contre le droit.”

34 Sancţiunea juridică este aşadar de esenţa dreptului pozitiv, în vreme ce, din perspectiva dreptului raţional, a unui drept ideal, recurgerea la constrângere poate fi privită ca având caracter excepţional, ţinând cont de faptul că un asemenea drept va fi recepţionat ca just de către cei cărora li se adresează care, astfel, în majoritatea lor, se vor conforma.

35 Art. 966 C.civ.: Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un effect.

36 Art. 968 C.civ.: Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.

37 G. Ripert, op.cit.

38 Lat., o voinţă constrânsă este totuşi o voinţă.

39 Lat., prezumţie absolută.

40 Lat., excepţia de neexecutare.

41 Lat., Nimeni nu este obligat să-şi ţină cuvântul faţă de acela care, la rândul lui, n-a făcut-o.

42 Art. 1020 C.civ.: Condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său.

43 Art. 1021 C.civ.: Într-acest caz, contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea, cu daune interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate.

44 Pentru o analiză exhaustivă a acestei instituţii ce îşi va găsi consacrarea legală în noul Cod Civil în art. 1271, a se vedea C. Zamşa, Studiu de teorie şi practică judiciară privind teoria impreviziunii.

45R. Savatier, Des effets et de la sanction du devoir moral.

46 Pentru o analiză detaliată a încărcăturii morale a acestui principiu, a se vedea G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, Paris, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1927, p. 195.

47 Fr. Deak, Contracte speciale, p. 110-120.

48 A se vedea, în acest sens Decizia de îndrumare nr. 13/1959 a fostului Tribunalul Suprem.

49 Pomponius, D.  50. 17. 206. „Nimeni nu poate să devină mai bogat în detrimentul altuia sau nedreptăţind pe altul, după dreptul natural.”

50 G. Ripert, op. cit., p. 388-389.

51 Lat., ceea ce trebuia demonstrat.

52 I. Micescu, op.cit. 

Bibliografie

 1.   Istrate Micescu, Curs de drept civil, ed. All Beck, Bucureşti, 2000.

2.   Georges Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, Paris, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1927.

3.   Paul Roubier, Théorie générale du droit, Paris, 1951.

4.   Louis Josserand, De l’esprit des droits et de leur relativité, Paris, Librairie Dalloz, 1939.

5.   Georges Renard, Le droit, la justice et la volonté, Paris, Librairie de la Société du Recueil Sirey, 1924.

6.   Mircea Djuvara, Eseuri de filosofie a dreptului, Bucureşti, Ed. Trei, 1997.

7.   Giorgio Del Vecchio, Justice, droit, état: études de philosophie juridique, Paris, Librairie du Recueil Sirey, 1938.

8.   George Antoniu, Corelaţia dintre drept şi morală în societatea noastră socialistă, ed. Politica, 1974.

9.   H.L.A. Hart, Pozitivism şi separaţia dintre drept şi morală în Noua Revistă a Drepturilor Omului, nr. 1/2008.

10. Dimitrie Drăghicescu, Droit, Morale et Religion, Paris, Recueil Sirey, 1932.

11. Alexandru Otetelişanu, Câteva principii de bază ale ştiinţei dreptului în Dreptul, vol. I, 1942.

12. Mihai  Eminescu, În  privinţa definiţiunii absolute a  dreptului, Caietele Mihai  Eminescu, Ed. Eminescu, 1985.

13. Platon, Republica.

14. Marcus Tullius Cicero, Opere complete, vol. I-III.

15. G.W.F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Bucureşti, Editura Paideia, 1998.

16. Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Filosofia dreptului – marile curente, ediţia a III-a.

17. Emil Molcuţ, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, 2006.

18. Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ediţia a IX-a.

19. Corneliu Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ediţia a III-a.

20. Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediţia a 4-a.

21. Francisc Deak, Contracte speciale, vol. I-III.

22. Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol I-II.

23. Valeriu Stoica, Drepturi reale principale, vol. I-II.

24. Hurmuz Aznavorian, Excelenţa Legii, Editura Semne, 2007.

25. Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Editura Arta Grafică, 1993.

26. Sf. Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine şi rău.

27. Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii.

DISTRIBUIȚI
Articolul anteriorInvitație la film: „Omul învechit”
Articolul următorInterviu: „Multi copii accepta situatii promiscue, deoarece cauta dragostea pe care n-au avut-o niciodata acasa”
Guest Post
Articole și analize ale unor invitați speciali. Autori: William Gairdner, Obianuju Ekeocha, Grégor Puppinck, Claire de La Hougue, Russel Kirk, Papa Benedict XVI, James C. Dobson, Pat Buchanan, Leo van Doesburg, Johannes L. Jacobse, Thomas Ward, Theresa Okafor, Jason Scott Jones, Erika Bachiochi, Joe Bissonnette, Allan C. Carlson, Richard Stith, Luca Volonte, Jonathon van Maren, Abby Johnson, Louise Kirk, Friedrich Hansen, Christopher Smith, Marie Smith, Natalia Iakunina, Jakob Cornides, Herman Tristram Engelhardt Jr., Olgierd Pankiewicz, Mats Tunehag, Marta Cartabia, Adrian Pessina, Roger Kiska, Andrea Williams, Bronislaw Wildstein; Horațiu Pepine, Maria Aluaș, Marius-Teodor Zamfir, Anton Moisin, Ninel Ganea, Ștefan Iloaie, Alin Vara, Boiana Berchi, Mihai Silviu Chirilă, Monica Basarab, Bogdan Glăvan, Monahia Onufria Matei, Dan Păscuț, Roxana Puiu, Robert Lazu, Mircea Gelu Buta, Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Ionuț Mavrichi, Bogdan Mateciuc, Lavinia Tec, Roxana Puiu, Natalia Vlas, Daniel Mazilu.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here