Drepturile omului ca drepturi subiective care traduc în ordinea juridică principiile naturale ale justiției

3647
0
DISTRIBUIȚI

Continuăm prezentarea unor noțiuni introductive legate de dreptul natural, care este fundamentul juridic și filosofic al mișcării pentru viață. Dreptul natural este acel drept care nu se datorează nici unei autorităţi umane, superior drepturilor (pozitive) stabilite de oameni şi care le legitimează pe acestea. Cu alte cuvinte, este un drept propriu naturii umane și inalienabil, care nu poate fi anulat sau alterat de nicio autoritate. Unul din aceste drepturi este dreptul la viață, considerat în mod aproape unanim de toți promotorii jusnaturalismului ca existând din momentul concepției.

Adriana Odina *

I. Aspecte introductive privind drepturile subiective naturale

În teoria clasică a dreptului natural se vorbeşte despre drepturi înnăscute şi inalienabile. Nu numai că fiecare individ le posedă prin natura sa, fără a avea nevoie să le deţină printr-un act şi fără să poată să le înstrăineze, dar guvernanţii trebuie să le respecte şi să le facă respectate.

În sens larg, dreptul natural desemnează orice cercetare obiectivă a normelor de drept, în funcţie doar de caracteristicile proprii fiinţei umane, independent de concepţiile dreptului deja în vigoare în societăţile omeneşti şi de distorsiunile continue ale dreptului care sunt acţiunea Statului (false drepturi).

Într-un sens mai restrâns, acest termen desemnează concepţia individualistă şi raţională a dreptului (propriu mai ales libertarienilor) care propune un minim de drepturi « nenegociabile » pornind de la care este deschisă posibilitatea de a rezolva conflictele (care este tocmai obiectul justiţiei). Majoritatea teoriilor liberale se bazează, de asemenea, pe dreptul natural [1].

Se vorbeşte de asemenea de jusnaturalism (naturalism juridic) pentru a desemna orice teorie asupra dreptului natural [2].

Termenul de „drept natural” desemnează câteodată, cum este cazul anumitor autori (Hobbes, Spinoza, Stirner …[3]) „drepturile” de care dispune omul în stadiul natural, fără reguli sociale: este un alt nume pentru legea celui mai puternic.

Alteori, termenul de „drept natural” este folosit într-un sens diferit, care a devenit sensul curent, cel al unei teorii a justiţiei care nu este legată de starea naturală.

În concepţia noastră, dreptul subiectiv natural este un drept care nu se datorează nici unei autorităţi umane, superior drepturilor (pozitive) stabilite de oameni şi care le legitimează pe acestea.

Este sigur că există o diferenţă fundamentală între regulile de drept impuse, reguli imperative votate de legiuitor şi de la care nu putem deroga, şi regulile alese.

Frank van Dun defineşte dreptul natural prin această distincţie între dreptul ales şi dreptul impus. Există o altă distincţie de făcut, şi anume că dreptul natural este un proces de descoperire a ceva ce există deja, și nu un proces de relaţie umană. Şi aici poate exista divergenţă: când opunem raţiunea atotputernică forţei, exista tendinţa de a gândi că raţiunea, când este prea puternică, poate face multe greşeli. Dreptul natural îi învaţă pe oameni o anumită modestie, deoarece este legat, nu de un proces de creaţie, ci pur şi simplu de un proces de descoperire. Hayek spunea în „Drept, legislaţie şi libertate” că oamenii exprimă prin reguli lucruri care le sunt deja cunoscute.

Un exemplu concret: regula cuprinsă în art. 1382 din Codul Civil francez: „Orice faptă a omului…(care cauzează altuia prejudicii) îl obligă pe cel din greşeala căruia s-a întâmplat să o repare”… Aici se descoperă un lucru care exista deja înainte de a fi reglementat, în sensul că dacă acest lucru nu ar fi fost scris (şi există ţări în care nu există nici o urmă de o astfel de reglementare scrisă), rezultatul ar fi acelaşi; nu este deci necesar să fie consfinţit în scris, dar faptul că este, nu strică [4].

Într-adevăr, prin compararea diferitor reguli adoptate de diferite persoane progresăm; regulile de drept, dacă sunt raţionale, nu sunt descoperite întotdeauna prin raţionalitate … şi procedând prin încercări şi făcând greşeli putem găsi soluţii mai bune [5].

declaratia-independenta-sua
Declaratia de independenta a SUA, probabil cel mai cunoscut document politici si juridic intemeiat pe drepturi naturale, contine celebra fraza „We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness.”

Noţiunea de drept natural poate fi înţeleasă în două moduri diferite. Conform concepţiei clasice, sau aristotelico-tomiste, dreptul pozitiv trebuie să fie conform ordinii naturale, teleologice care guvernează fiinţele şi lucrurile, elaborarea sa fiind fondată azi pe observarea Naturii, ca singura cale spre ceea ce este Just. Existenţa unui Drept nescris, latent, natural prin faptul că nu este o construcţie voluntară a omului, ci o cale, o cercetare sau căutare empirică este punctul de vedere al acestei concepţii clasice.

Din contră, conform concepţiei moderne, elaborate în sec. XVII de către Şcoala naturii şi a drepturilor oamenilor (Grotius, Pufendorf, Bodin … şi care a influenţat lucrările lui Montesqueu, Rousseau etc.), dreptul natural este un drept superior, universal şi imuabil, fiind legat deci de un conţinut de reguli pe care le putem descoperi cu ajutorul raţiunii. Este principiul conform căruia omul devine subiect şi fundament de drept, care va face obiectul celor mai virulente critici, de natură politică sau juridică.

Pozitiviştii, şi în primul rând Kelsen, au respins caracterul considerat arbitrar al dreptului natural şi „pretenţia sa de a determina dreptul just şi prin aceasta de a fixa un etalon de valoare dreptului pozitiv”, dreptul pozitiv fiindu-şi suficient prin el însuşi, ca produs al istoriei reale a unei ţări, în constantă evoluţie [6].

Idealismul şi pozitivismul sunt două atitudini filosofice ireductibile, două poziţii ireconciliabile. Prin expunerea demersului care le opune radical, am putea îndemna pe fiecare să facă o alegere. Este necesar să se cunoască miza opţiunii.

Problema fundamentului sau fundamentelor dreptului face trimitere la filosofia dreptului, adică la o abordare reînnoită a conţinutului regulilor de drept, a fundamentelor şi finalităţilor sale. Filosofii şi juriştii au adus argumente necesare unui răspuns într-un sens sau altul şi dreptul pozitiv s-a văzut traversat de diferite curente de gândire, sub formă de „şcoli”.

Şcolilor pozitivismului juridic li se opun şcolile dreptului natural. Putem decela aceste două mari curente după criteriul căutării fundamentului dreptului; fie în aspiraţia spre un ideal, fie în constatarea unui ideal.

Aceste curente ideologice sunt prezentate ca fiind radical opuse; ne putem deci pune întrebarea: opoziţia dintre curentul idealist şi cel pozitivist este justificată? [7]

Cum a avut loc această evoluţie a conceptului de drept natural? Afirmaţia pe care o susţinem este că dreptul natural şi dreptul pozitiv, în urma unei evoluţii lente, au devenit inseparabile. Este adevărat că evoluţia noţiunii de drept natural şi a conţinutului său au făcut ca în final această noţiune să piardă acel caracter sacru care o împiedica să se extindă şi să coabiteze cu noţiunea dreptului pozitiv. Apoi, treptat, aceste două noţiuni de drept s-au apropiat pentru a fi azi în continuă interacţiune [8].

Problematica drepturilor inerente omului pune accentul pe analiza exigenţelor pe care le implică problematica drepturilor naturale şi examinarea relaţiilor în acest domeniu în diferite zone şi regimuri ale lumii [9].

Abordat din diferite unghiuri de vedere, conceptul drepturilor omului este receptat de comunităţile umane şi de către fiecare membru al acestora ca o instituţie firească, care permite: înţelegerea cât mai completă şi mai exactă a statutului fiinţei umane în cele mai diferite ipostaze ale sale; cunoaşterea mijloacelor politice, juridice, sociale şi economice necesare pentru respectarea acestui statut; garantarea realizării cerinţelor pe care le implică acest statut prin măsuri adecvate de sancţionare a celor vinovaţi de încălcarea drepturilor şi libertăţilor inerente tuturor oamenilor [10].

Drepturile omului, din punct de vedere social îşi au originea în antichitate. Din punct de vedere juridic ele îşi au originea în doctrina dreptului natural, care porneşte de la ideea că omul, prin însăşi natura sa, are în orice loc şi în orice moment drepturi care sunt anterioare şi primare celor acordate de către societate şi recunoscute de dreptul natural. Astfel, acesta este un drept superior în raport cu expresia de voinţă a statului în diferitele forme de existenţă ale acestuia şi necondiţionat de interesele pe care statul le poate avea într-un anumit moment al evoluţiei sale istorice. Giorgio del Vecchio afirma: „Ideea că fiinţă umană posedă prin natura sa anumite drepturi, valabile chiar dacă acestora nu le corespund sau le corespund doar imperfect, dispoziţiile legilor pozitive, s-a ivit în mintea omenească încă din timpuri străvechi şi a fost redată în cuvinte strălucite, graţie filosofiei stoice, a jurisprudenţei romane ca şi în epocile următoare, inspirându-se uneori din dogmele religiei creştine, iar alteori doar din lumina raţiunii” [11].

Istoria drepturilor fundamentale ale omului a cunoscut, de-a lungul timpului, o evoluţie interesantă în filosofie, ştiinţele politice, teologie, ştiinţa dreptului natural, care a culminat în secolele XVII – XVIII cu recunoaşterea lor în dreptul pozitiv.

În secolele XVII – XVIII raţionaliştii au pus în mod progresiv bazele ştiinţifice ale doctrinei drepturilor individuale ale omului, fundamentând teoria dreptului natural, definindu-l ca un drept etern.

În concepţia lui Grotius „Dreptul natural – afirma acesta – este într-o asemenea măsură imuabil, încât nici Dumnezeu nu-l poate schimba” [12].

Stoicii greci (Seneca, Marc Aureliu, Epictet) au fost primii care au elaborat noţiunea dreptului natural, conform căreia legile stabilite de om sunt replici imperfecte ale unui drept etern şi imuabil aplicabil Cosmosului, iar legea laică nu are valoare decât dacă corespunde legii universale [13]. Individul se considera ca fiinţă umană, egală cu ceilalţi într-o fraternitate umană universală.

Concepţia drepturilor naturale îşi trage rădăcinile din sistemele de gândire stoice, naturaliste greceşti şi romane din antichitate. Aceasta s-a datorat extinderii relaţiilor economice, politice, culturale ale Greciei Antice, în special în jurul anului 410 î.e.n., când marii gânditori ai acestui imperiu au început să înţeleagă şi să analizeze relaţiile dintre statul cetate, religie şi individ.

În Grecia Antică la Hesiod (700 î.e.n.), juristul şi legiuitorul Solon (594 î.e.n.) a formulat în lucrarea „Munci şi zile” primele idei privind „legalitatea naturală”. La rândul său Pericle (490-429 î.e.n.) afirma că „ … din punctul de vedere al legilor, toţi, fără a considera deosebirile private, se bucură de egalitate pentru accesul la demnităţi; fiecare după modul cum se distinge, obţine o preferinţă fondată pe merit, nu pe clasă” [14].

În această perioadă o contribuţie importantă în dezvoltarea concepţiei necesităţii unui ansamblu universal şi etern de reguli referitoare la fiinţa umană a avut-o Platon (427-347 î.e.n.), care a făcut o distincţie clară între idei şi cultură sau tradiţie. Lucrările lui au un pronunţat caracter de afirmare, de descoperire a drepturilor şi libertăţilor omului. Această concepţie apare şi în lucrarea lui Protagoras, în care promovează ideea despre adevărata credinţă a naturii universale, comune oamenilor cu diferenţiere între phusis (natură) şi nomos (convenţie) [15]. „Voi toţi care sunteţi aici prezenţi – scria Platon – vă consider pe toţi ca fiind părinţi, apropiaţi, cetăţeni după natură, dacă nu chiar după lege. (Phusis nomos). După natură, semenul este părintele semenului, dar legea tirană a oamenilor opune naturii contrariul său” [16].

Aristotel, la rândul său, în lucrarea „Politica” afirma că „numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc cu nimic” [17].

Cu toate acestea, a fost nevoie de timp ca să se ajungă la recunoaşterea faptului că demnitatea omului este în acelaşi timp şi sursă şi fundament. Aristotel afirma că: „Oamenii prin natură nu se deosebesc întru nimic, că orânduirea, aşadar, nu se întemeiază pe dreptate, ci pe violenţă” [18]. Ideile sale mergeau mai departe, susţinând că „natura ar năzui să creeze deosebite corpurile celor liberi de ale sclavilor, primii fiind predestinaţi acţiunii politice, iar cei din urmă – muncii”.

Se poate susţine astfel, că marii gânditorii din Grecia Antică au fost, într-un anumit sens, pionierii teoriei dreptului natural apărut ca doctrină mult mai târziu.

Pe de altă parte, în cadrul unei societăţi în care majoritatea indivizilor, sclavii erau consideraţi „unelte necuvântătoare”, ideile de promovare egală a condiţiei umane nu s-au putut manifesta pe plan economic, politic, social sau cultural.

În Roma Antică, filosofii şi-au pus şi ei deseori asemenea întrebări, care reflectau acelaşi conţinut de idei şi aceleaşi concepţii. Lucrările lui Cicero (106-43 î.e.n.), „Despre Republică”, „Despre regi”, „Despre obligaţii”; cele ale lui Titus Lucreţiu (99-55 î.e.n.), „Despre natura lucrurilor”, precum şi cele ale lui Seneca, sunt toate marcate puternic de ideea drepturilor omului ca fiinţă umană.

Concluzia care se desprinde din ideile umaniste ale gânditorilor din antichitate este aceea că ele se refereau, cu precădere, la egalitatea şi libertatea oamenilor liberi, dar nu şi a sclavilor.

Filosofii creştini au încercat să dezvolte ideile despre condiţia egală a oamenilor, pornind de la Decalog, enunţând în acest mod anumite drepturi individuale fundamentale, caracteristice pentru orice fiinţă umană.

În acest context, potrivit teoriei lui Toma d’Aquino (1225-1247), individul este în centrul unei ordini sociale şi juridice juste, însă legea divină are preeminenţă absolută asupra dreptului laic. Biserica creştină a stabilit chiar o ierarhie a diverselor surse de drept în materie, acordând prioritate dreptului divin, pe poziţii secunde situând dreptul natural şi abia pe locul al treilea – dreptul pozitiv ca drept derivat de la primarul (divin) şi secundarul (natural), nefiind altceva decât norme uzuale ale relaţiilor în societate [19].

Concepţiile şi ideile unor filosofi şi jurişti de prestigiu, exprimate în operele lor, şi-au găsit mai târziu consacrarea în numeroase documente naţionale cu caracter constituţional, care au pus în evidenţă o concepţie bine elaborată şi structurată cu privire la drepturile şi libertăţile omului.

Individul ca fiinţă umană, dispune de drepturi inerente acestei calităţi. În filosofia politică
şi juridică acest concept s-a impus mult mai târziu, atunci când condiţiile social-politice au îngăduit-o.

În ansamblu, problematica drepturilor inerente fiinţei umane poate fi abordată sub trei aspecte de bază şi anume:

1. Pe planul filosofiei politico-juridice, a cărei evoluţie a condus la afirmarea individului ca persoană umană, îndreptăţită să beneficieze sau să fie investită cu drepturi proprii opozabile în primul rând statului căruia îi aparţine.
2. Pe plan juridic, în acest scop ideile privind drepturile inerente omului fiind transpuse în instrumente juridice generatoare de drepturi şi obligaţii, mai întâi pe plan naţional şi mai apoi pe plan internaţional.
3. Pe planul cooperării dintre state, la nivel internaţional şi care intervine mult mai târziu pentru drepturile obţinute, prin intermediul unor instrumente juridice specifice sau chiar prin identificarea unor noi drepturi [20].

Pe măsura evoluţiei societăţii, în viaţa popoarelor au apărut probleme noi cu diverse aspecte, care au condus la importante corective, aduse concepţiilor privind drepturile omului.

Apariţia teoriilor sociale a dus la legitimarea prerogativei statului, unicul subiect cu dreptul de a reglementa drepturile şi libertăţile omului şi de a întreprinde măsurile necesare pentru asigurarea drepturilor acestora în baza prezumţiei, potrivit căreia statul acţionează ca unicul exponent şi reprezentant al întregii societăţi, apărând interesele legitime ale acesteia.

În literatura de specialitate se susţine că astfel de teorii au devenit suportul unor concepţii totalitare [21], chiar dacă la început ele exprimau bunele intenţii, încercând să justifice dreptul statului de a prelua anumite aspecte privind drepturile omului şi încercarea de a apăra prin mijloace adecvate interesele unor categorii sociale mai dezavantajate [22]. Au fost repuse în funcţiune principiile economice liberale şi restabilirea sistemului drepturilor omului prin intermediul unor garanţii reale acordate individului cu scopul de a asigura respectarea fermă a drepturilor sale fundamentale. Datorită încărcăturii filosofice a concepţiilor privind drepturile omului, acestea s-au reflectat în definirea trăsăturilor politice şi juridice, influenţând chiar şi conceptul în sine.

Drepturile naturale, inerente omului, fundamentale sub aspectul importanţei lor pentru acesta au reprezentat o generalizare şi abstractizare a tot ce gândirea umană a avut mai de valoare, prezentând într-o nouă accepţiune principiile filosofice umaniste, preluând elemente din gândirea religioasă şi din năzuinţele generale de libertate care se făcuseră cunoscute cu atâta vigoare din antichitate şi până în secolele XVII – XVIII.

„Conceptul propriu-zis de drepturi ale omului s-a născut în perioada de pregătire a revoluţiilor burgheze din Europa. El s-a conturat din idei care existau deja în antichitate sau în gândirea politică a Evului Mediu. Cu toate acestea, abia în perioada revoluţiilor burgheze ideea drepturilor omului s-a afirmat şi în practica socială.

Teoreticienii-pionieri, care au proclamat egalitatea tuturor oamenilor, au dezvoltat principiile antropologiei umaniste raţionaliste ca fundament al concepţiei drepturilor omului. La rândul lor, revoluţiile americană şi franceză au consacrat, pentru prima oară în istoria umanităţii, principiile egalităţii în faţa legii, al libertăţii de gândire şi al demnităţii umane” [23].

Consacrarea conceptului de drepturi ale omului în legislaţiile naţionale a cunoscut o evoluţie şi protecţie încadrată în instrumente juridice la nivel mondial, ca rezultat al amplificării problemelor cu care se confrunta omenirea, dar şi ca o consecinţă a generalizării influenţei unor concepţii filozofice şi religioase [24], care puneau pe prim-plan ideea de libertate. Toate acestea au contribuit la sintetizarea unei concepţii umaniste de o largă deschidere internaţională, oferind popoarelor lumii posibilitatea de a face ca pe viitor demnitatea şi respectul fiinţei umane să nu mai cunoască îngrădiri şi limitări de nici un fel.

În urma acestui proces de cristalizare, instituţia drepturilor omului se înfăţişează în prezent ca una deosebit de complexă, ce ţine atât de ordinea juridică internă, cât şi de cea internaţională, în care s-a format o ramură de sine stătătoare de Drept internaţional public – Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Având ca scop analiza unor anumite standarde obţinute în protecţia internaţională a drepturilor şi libertăţilor ce aparţin în mod egal tuturor fiinţelor umane, instituţia respectivă defineşte şi însumează un ansamblu de drepturi, libertăţi şi obligaţii reciproce ale oamenilor, a statului faţă de om şi invers, ale statelor de a apăra şi promova aceste drepturi, în egală măsură, precum şi ale întregii comunităţi internaţionale de a veghea la respectarea drepturilor şi libertăţilor respective în cadrul fiecărei ţări, intervenind numai în situaţiile în care drepturile omului sunt încălcate într-un stat sau altul.

Interesul de care se bucură astăzi problematica drepturilor naturale ale omului constituie o recunoaştere incontestabilă a complexităţii şi originalităţii acestora, dar şi mai mult a faptului că fără aceste drepturi nu poate fi construită o societate democratică, care constituie o condiţie primordială în afirmarea demnităţii fiecărui individ atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional.

Drepturile pe care le are azi omul, atât cele naturale, în primul rând, cât si cele create, sunt un „ansamblu de drepturi, libertăţi şi prerogative recunoscute oamenilor ca atare” [25], adică în unica lor calitate de fiinţe umane. Unii autori prezintă drepturile omului ca fiind drepturi subiective care traduc în ordinea juridică principiile naturale de justiţie care stau la baza demnităţii persoanei umane [26]. Punând accentul pe faptul că omul este un individ, se consideră drepturile omului ca fiind „drepturi individuale, naturale, primitive, absolute, primordiale sau personale. Sunt facultăţi, prerogative morale pe care natura le conferă omului în calitate de fiinţă inteligentă” [27].

Drepturile omului se lărgesc de asemenea la noţiunea de cetăţean. În acest caz, înţelegem prin drepturile omului sau cetăţeanului: „ansamblul de reguli care recunosc unei persoane fizice privilegii, libertăţi de care se pot bucura respectând interesele recunoscute altor indivizi cu care această persoană este în relaţii sociale, politice sau economice. Această persoană poate fi în relaţie cu statul sau cu instituţii care o reprezintă” [28].

Considerăm drepturi ale omului acele „prerogative guvernate de reguli recunoscute de dreptul constituţional şi dreptul internaţional care apără drepturile persoanei în relaţiile cu puterea statului şi cu alte persoane şi care tind să promoveze stabilirea condiţiilor care permit omului să se bucure efectiv de aceste drepturi” [29].

Rezultă că drepturile omului sunt facultăţi pe care o fiinţă umană sau un individ le posedă în deplină libertate şi a căror încălcare sau împiedicarea omului de a le exercita se consideră fapte ilegale, deoarece sunt recunoscute de colectivitate. Sunt de asemenea standarde fundamentale, prerogative morale in baza unor reguli pe care natura le conferă omului în calitate de fiinţă dotată cu inteligenţă cărora trebuie să li se conformeze coexistenţa societăţilor şi a indivizilor; care sunt manifestarea personalităţii sale şi care îi permit să acţioneze, să trăiască, să se protejeze. Drepturile omului sunt fundamente ale libertăţii, ale justiţiei, ale păcii şi respectarea lor permite omului să se dezvolte.

Dar mult timp persoanele private nu au fost considerate subiecte de drept internaţional sau doar subiecte mediate. Evoluţia dreptului internaţional a dus însă în 1945 la atribuirea indivizilor de drepturi definite direct de către dreptul internaţional ai căror titulari sunt imediat. În măsura în care pot dovedi direct încălcarea eventuală a acestor drepturi în faţa unui organ internaţional independent, calitatea de subiect de drept a oamenilor pare fondată şi aceasta chiar dacă recunoaşterea unei astfel de capacităţi rămâne relativ funcţională.

Această evoluţie a dreptului internaţional în materie de drepturi ale omului arată amploarea şi specificitatea protecţiei acordate indivizilor [30].

Fundamentul respectării drepturilor omului este, pe de o parte, teoria dreptului natural care are următoarea concepţie: datorită naturii omului, prezente în fiecare individ încă de la naştere toate fiinţele umane au drepturi fundamentale. Aceste drepturi apar ca drepturi înnăscute şi în această calitate sunt anterioare oricărei organizări sociale şi politice. Pentru Blandine Krigel, „Natura umană comportă drepturi inalienabile. Fundamentul respectării drepturilor omului este deci caracterul lor obligatoriu şi inerenţa lor faţă de natura umană. Drepturile omului sunt deci un drept natural” [31]. Această influenţă a „jusnaturalismului” figurează în multe declaraţii de la finele sec. al XVIII-lea, mai ales în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 26 august 1789 care stipulează în preambul şi primele două articole că:

„Reprezentanţii poporului francez, (…), considerând că ignoranţa sau dispreţul faţă de drepturile omului sunt singurele cauze ale răului public şi ale corupţiei guvernelor, au hotărât să expună, într-o declaraţie solemnă, drepturile naturale, inalienabile şi sacre ale omului (…)”
– Articolul 1:
„Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi. Distincţiile sociale nu pot fi fondate decât pe utilitatea comună”;
Articolul 2: „Scopul oricărei asocieri politice este consacrarea drepturilor naturale şi neprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la opresiune”.

În anumite cazuri, această natură a omului este considerată ca fiind rezultatul unei creaţii divine, adică o referinţă religioasă la ideea unei fiinţe supreme. De aici noţiunea caracterului sacru al demnităţii persoanei umane create după chipul şi asemănarea lui ca fundament al respectării drepturilor omului. Ansamblul drepturilor omului corespunde deci substanţei demnităţii fiinţei umane înţeleasă în integritatea sa, ele se referă la satisfacerea nevoilor esenţiale ale omului, la exercitarea libertăţilor sale, la raporturile sale cu alte persoane. Ceea ce implică lupta contra tuturor formelor de exploatare şi manipulare comise în detrimentul oamenilor, nu numai în domeniile social, politic şi economic, ci şi în plan cultural, ideologic [32].

Înţeleasă de Emmanuel Kant, demnitatea apare ca fiind „ceea ce este deasupra oricărui preţ şi nu admite nici un echivalent, neavând o valoare relativă, ci o valoare absolută” [33] şi de către contemporani ca fiind „o anumită concepţie de sine care se opune actelor degradante de care individul ar fi responsabil sau de care un altul s-ar face vinovat la adresa sa” [34]; demnitatea inerentă tuturor membrilor familiei umane a fost recunoscută de comunitatea internaţională ca fundament al libertăţii, al justiţiei şi păcii. În acest sens se susţine că: „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume” [35]. De aceea statele membre ONU s-au angajat ferm să „asigure în cooperare cu Organizaţia Naţiunilor Unite respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale” [36].

Pe de altă parte, respectarea drepturilor omului este fondată pe drepturile care revin omului în calitate de membru al unei societăţi organizate chiar pe plan politic şi care apar de aici nu doar ca naturale, ci şi convenţionale.

Astfel, Declaraţia Anului III (22 august 1795) stipulează în art.1 că „Drepturile omului în societate sunt libertatea, egalitatea, proprietatea”. Specificitatea esenţială a unei astfel de declaraţii este importantă deoarece leagă legea pozitivă de ideea de expresie a voinţei generale. Este vorba deci de teoria pozitivistă a drepturilor naturale ale omului care trimite la noţiunea de „legicentrism” [37] ce se explică prin voinţa constituanţilor de a supune drepturile individuale unor limite precise pe care legislatorul ar avea ca sarcină să le fixeze [38].

Pe plan internaţional, proliferarea tratatelor referitoare la drepturi este deja o indicaţie – relativă – a voinţei statelor de a le respecta. Această obligaţie de respectare se referă la ansamblul drepturilor omului de origine cutumiară sau convenţională, luând ca punct de pornire articolul 55 din Carta Naţiunilor Unite [39]. Recunoaşterea drepturilor omului şi introducerea lor în ordinea juridică internaţională fac din ele, deci, una dintre sarcinile prioritare ale comunităţii internaţionale. Drepturile inerente omului sunt deci un fenomen care aparţine teritoriului tuturor naţiunilor şi deci nu sunt străine nici unei culturi. Diversitatea culturală este considerată ca fiind o îmbogăţire a universalismului. Astfel se vorbeşte despre “universalismul plural” pentru a arăta că drepturile omului sunt tocmai produsul a mai multor aporturi culturale care nu se exclud unele pe altele. „Universalismul decurge şi din îmbogăţirea posibilă şi dezirabilă a drepturilor omului de către toate naţiunile lumii” [40]. Universalismul presupune de asemenea că absenţa sau nerecunoaşterea lor de către stat merge dincolo de o simplă negare a demnităţi umane. Acestea îşi au locul în chiar rădăcinile sărăciei şi violenţei politice care sunt flagelul lumii actuale.

Această concepţie lărgită despre drepturile omului constituie piatra angulară a activităţilor Naţiunilor Unite considerate ca fiind catalizatorul principal al promovării şi protecţiei drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale la scară mondială.

II. Afirmarea internaţională a drepturilor inerente omului şi garantarea lor în vederea asigurării efectivităţii

Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite la Conferinţa de la San Francisco din 1945 a făcut efectiv idealul promovării „protecţiei” drepturilor omului pe plan universal. „Consideram protejarea ca fiind orice sistem ce oferă, în cazul unei încălcări sau a mai multor încălcări ale unui principiu sau ale unei reguli legate de drepturile naturale, deci fundamentale, ale omului şi stipularea în favoarea unei persoanei sau a unui grup de persoane, posibilitatea pentru cel interesat de a depune o reclamaţie, de a declanşa o măsură care să facă să înceteze încălcarea sau încălcările sau de a asigura victimelor o reparaţie echitabilă” [41].

Protecţia drepturilor omului constituie deci dimensiunea spaţială a cuceririi lor. Astfel, „s-a trecut de la protecţia naţională la protecţia regională trecând prin protecţia universală” [42].

În primii zece ani de existenţă, activitatea Naţiunilor Unite în acest domeniu a fost esenţialmente, dar nu exclusiv, consacrată definirii „drepturilor omului” şi „libertăţilor fundamentale” şi elaborării de norme şi principii generale, mai ales prin adoptarea instrumentelor internaţionale de protecţie [43]. Astfel, în preambulul Cartei Constitutive, Naţiunile Unite „îşi proclamă încrederea în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, şi egalitatea în drepturi a femeilor şi bărbaţilor, ca şi a naţiunilor, mari sau mici”. Voinţa de a dezvolta şi de a încuraja respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale, de a facilita accesul la ele se afirmă sub diverse forme şi cu numeroase menţionări în dispoziţiile Cartei Naţiunilor Unite44. Afirmarea internaţională a drepturilor omului conţinută în Carta Naţiunilor Unite este un lucru şi garantarea respectării pentru a le asigura efectivitatea este cu totul altul.

Dar ce se înţelege prin efectivitate?

După anumite opinii, efectivitatea este „caracterul a ceea ce există în fapt. Este calitatea unei situaţii juridice care corespunde realităţii, a unei competenţe care se exercită realmente. Ea produce efecte în drept, în condiţiile prevăzute de către ordinea juridică internaţională însăşi şi joacă, în consecinţă, un rol în numeroasele instituţii de drept. Internaţional” [45]. Acceptând principiul că orice drept omenesc are un nucleu intangibil şi o extensie sau o realizare a dreptului, efectivitatea se supune unei dinamici prag/extensie. Acesta implică o garanţie a substanţei dreptului sau egalităţii şi o garanţie a protecţiei dinamicii dreptului sau libertăţii şi responsabilităţii. În acest caz, după unii autori [46], eficacitatea unui drept omenesc poate fi „adecvarea dintre capacităţile individuale exprimând demnitate umană şi capacităţile instituţionale”.

În această accepţiune a fost pus în aplicare un sistem normativ constituit dintr-un ansamblu de reguli internaţionale de origine convenţională sau cutumiară. Justiţiabilitatea regulii condiţionează eficacitatea garanţiei şi sancţiunii sale. Nici o protecţie internaţională a drepturilor omului nu poate fi pusă în practică în mod serios dacă nu este însoţită de mecanisme jurisdicţionale [47]. Tocmai sistemul de protecţie oferă deci indivizilor garanţii eficace pentru apărarea şi accesul la drepturile lor. Primul instrument normativ sau prima normă cu caracter universal în materie de drepturi ale omului a fost Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Adoptată la 10 decembrie 1948, ea marchează începutul juridicizării drepturilor omului şi continuă, până azi, să influenţeze viaţa populaţiilor şi să inspire, în întreaga lume, acţiuni şi legislaţie în favoarea drepturilor omului. Fundament al legislaţiei în materie de drepturi ale omului, Declaraţia Universală serveşte de model pentru numeroase tratate şi declaraţii internaţionale. Ea este reluată de către constituţiile şi legile unui mare număr de state şi acordă deosebită importanţă atât drepturilor economice, sociale şi culturale cât şi drepturilor naturale, civile şi libertăţilor colective şi le acordă acelaşi grad de protecţie48. Dar în calitate de Rezoluţie a Adunării Generale ONU, Declaraţia Universală nu constituie, tehnic, o sursă de normă care creează obligaţii statelor. Ea este mai degrabă un „ideal de atins”, cum se specifică în preambul. Nu este decât un angajament pe care statele membre şi-l iau pentru a asigura respectarea universală şi efectivă a acestor drepturi şi libertăţi fundamentale [49].

Preocuparea de a depăşi stadiul de „declaraţie de drepturi” conţinută în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului i-a îndemnat pe cei ce au redactat acest instrument să-l completeze cu adoptarea unor veritabile tratate referitoare la drepturi şi libertăţi: Pactul referitor la drepturile civile şi politice şi Pactul referitor la drepturile economice, sociale şi culturale adoptate şi deschise spre semnare la 16 decembrie 1966 de către Rezoluţia 2200 A (XXI). Odată cu intrarea în vigoare a acestor două Pacte (3 ianuarie 1976 primul şi 23 martie în acelaşi an, al doilea), mai multe dispoziţii ale Declaraţiei Universale au dobândit o forţă obligatorie pentru State. De fapt, cele două Pacte posedă în ele un caracter obligatoriu care se impune doar părţilor contractante [50]. Pactele gemene constituie, împreună cu Declaraţia Universală şi cele două Protocoale facultative referitoare la drepturile civile şi politice, „Carta internaţională a drepturilor omului” [51].

Carta internaţională a drepturilor omului a prezentat normele esenţiale în vederea protecţiei drepturilor fundamentale. Elaborarea acestor norme este considerată ca fiind prima etapă a acţiunii angajate de către ONU. Cea de-a doua se referă la urmărirea aplicării normelor stipulate. Pentru aceasta, Pactul referitor la drepturile civile şi politice [52], în aplicarea art. 28, a instituit Comitetul Drepturilor Omului. Acesta este abilitat să primească spre examinare, conform prevederilor din Protocolul facultativ referitor la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966 adoptat odată cu pactul respectiv, „comunicări emanând de la persoane particulare care pretind că sunt victimele unei încălcări a unui drept enunţat în pact de către un Stat semnata”53conform art. sale 1 şi 2. Mecanism instituit de către Pact pentru a facilita aplicarea sau respectarea efectivă a drepturilor omului, Comitetul drepturilor omului joacă un rol fundamental în urmărirea punerii sale în aplicare clarificând chestiunile litigioase legate de drepturile individuale [54].

În aplicarea art. 28 din Declaraţia Universală a Drepturilor omului55, există, în paralel cu sistemul universal, mecanisme regionale de protecţie internaţională a drepturilor omului. Aceste mecanisme adaugă o contribuţie importantă protecţiei universale în sensul că o completează. Într-adevăr, salvgardarea regională sau continentală este importantă în măsura în care natura şi istoria, minimalizând diversitatea sistemelor socio-economice, au generat o concepţie comună asupra drepturilor omului. Continentele european, american şi african s-au dotat cu norme generale, respectiv Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din 4 noiembrie 1950, Convenţia americană a drepturilor omului (intrată în vigoare în 1978) şi Carta Africană a drepturilor omului şi popoarelor din 27 iunie 1981. Aceste Convenţii prezintă de asemenea interesul de a detalia şi a concretiza conţinutul obligaţiilor statale56. Ele sunt însoţite de instituţii însărcinate să verifice respectarea şi aplicarea lor, şi anume Curtea europeană a drepturilor omului, Curtea interamericană a drepturilor omului şi Curtea africană a drepturilor omului şi popoarelor. Aceasta din urmă nu este încă operaţională. Curţile au competenţa de a lua la cunoştinţă atât de plângerile şi comunicările individuale cât şi de cele statale, ca de altfel şi Comitetul Drepturilor Omului al Naţiunilor Unite.

Este necesar să precizăm câteva clarificări ce se referă la „mecanismele internaţionale de protecţie şi efectivitatea a drepturilor omului”:

1. Care este autoritatea constatărilor şi sentinţelor organismele judiciare internaţionale?
2. Asigură ele efectivitatea drepturilor victimelor încălcărilor drepturilor omului?
3. Care ar fi factorii care împiedică garantarea eficace şi efectivă a drepturilor omului la nivel internaţional?
4. Există un mijloc de întărire sau reformare a de protecţie existente?

Pornind de la ipoteza că deşi statele sunt obligate să execute cu bună credinţă şi în mod rezonabil deciziile organismelor internaţionale de protecţie a drepturilor omului cărora le recunosc oficial competenţa prin ratificarea tratatelor şi în conformitate cu marele principiu cutumiar pacta sunt servanda [57], constatările organelor de protecţie şi control al drepturilor omului nu se bucură, pe plan universal, de o autoritate constrângătoare. Aceasta s-ar justifica prin faptul că mecanismele universale de protecţie sunt non-jurisdicţionale, sub pretextul de a nu leza profund suveranitatea statelor punând în loc un fel de jandarm internaţional. Pe plan regional, mai ales în Europa, unde garanţia este dominată de un mecanism judiciar, din contră, sentinţele au forţă obligatorie.

Caracterul jurisdicţional al acestui ultim mecanism de protecţie are, într-adevăr, un impact pozitiv asupra justiţiabilităţii şi efectivităţii drepturilor omului. Această situaţie ne face să credem că efectivitatea este asigurată în măsură mai mare de către mecanismul european decât de cel universal., alegerea mecanismului european ca sistem de comparaţie se justifică prin faptul că el este cel ce a inspirat crearea celorlalte modele regionale de garantare, de exemplu al celui interamerican, care, deşi are o Curte care funcţionează, rămâne puternic marcată de contradicţiile ce există între membrii săi din cauza disparităţii economice şi a slăbiciunii coeziunii politice, spre deosebire de sistemul european. În ceea ce priveşte continentul african, mecanismul său jurisdicţional reprezentat de Curtea africană a drepturilor omului şi popoarelor nu este încă operaţional.

Totuşi, trebuie să menţionăm că cele două sisteme comportă dificultăţi care compromit efectivitatea drepturilor. Putem să cităm, cu titlu ilustrativ, faptul că „Statele nu găsesc la baza drepturilor omului aceeaşi noţiune de om” [58]. Competenţa comitetului drepturilor omului nu este acceptată la scară largă de către State, abundenţa rezervelor faţă de instrumentele legate de drepturile omului afectează acţiunea organelor de protecţie, mai precis a Comitetului drepturilor omului.

O reformă sau o adaptare a mecanismelor ONU de protecţie a drepturilor omului pare utilă şi necesară pentru a garanta în mod eficace şi efectiv drepturile fundamentale. Reforma s-ar face după modelul mecanismelor regionale de control, în special cel al sistemului european. Într- adevăr, acesta din urmă a marcat o evoluţie notabilă în crearea unui organism jurisdicţional ale cărui sentinţe pronunţate au autoritatea de lucru judecat. Sistemul european de control al efectivităţii drepturilor fundamentale a găsit de asemenea o soluţie pentru problemele de rezerve declarând, de exemplu în sentinţa Belilos (29 aprilie 1988), că invalidează o rezervă a Elveţiei contrară art. 64 care interzice rezervele cu caracter general. De asemenea, mecanismul european a cunoscut o evoluţie pe principiul reciprocităţii care nu mai este luat în considerare în materie de drepturi ale omului. Aceste exemple demonstrează că sistemul regional european are un aport pozitiv asupra protecţiei drepturilor omului al cărei sistem universal trebuie să se inspire din sistemul european pentru a asigura eficacitatea şi efectivitatea drepturilor fundamentale. În ciuda evoluţiei legislaţiei internaţionale în materia drepturilor omului, sistemul universal, prin mecanismele sale, nu îşi este suficient sie însuşi. Impregnarea inovaţiilor aduse de sistemul regional european i-ar permite să se perfecţioneze în vederea unei efectivităţi şi a unei reale justiţiabilităţi a drepturilor inerente omului.

Drepturile omului, drepturile umane, cum ar trebui să li se spună, ar putea fi ocazia unei noi iluzii care s-a vrut, pentru a reechilibra lumea într-un fel echitabil şi aproape automatic, ca o ultimă şi magică şansă… Se poate vorbi de drepturile omului, de libertate, egalitate, fraternitate într-un mod serios, într-o lume blazată de referinţe în creştere între ţările sub pragul de subzistenţă şi cele mai bogate, chiar şi ele măcinate de nevoi crescânde, cu populaţii tot mai exigente. Efectele progresului ştiinţific şi tehnologic nu sunt prea partajabile, din motive de distorsiuni economice. Se poate vorbi de drepturile omului într-o lume unde fac ravagii epidemiile, foametea, masacrele de o cruzime bestială, adăpostindu-se în spatele unui ideal şi chiar în numele divinităţii. Cu siguranţă, nu reîmpărţind bogăţiile fiecăruia sau mijloacele materiale de subzistenţă este soluţia, dar ele se pot gestiona si dezvolta. Repetând oare, că există drepturi naturale ale omului, multiplicând declaraţiile, instrumentele internaţionale de toate felurile, angajamentele juridice, vor fi puse acestea în sfârşit în aplicare?

S-ar părea că lumea este tot mai în pericol pe măsură ce se multiplică declaraţiile platonice, pentru a se asigura sau pentru ca şi-a dat seama că ele pot fi o şansă…

Marele paradox al istoriei umanităţii, care este pe punctul de a creşte în mod gigantic este inadaptabilitatea mijloacelor şi idealurilor, mai lărgite decât au fost vreodată. Din acest moment, spaţiul a devenit infinit într-un mod concret şi nu într-un mod filozofic. El se lărgeşte la nivelul pieţei şi poate într-o bună zi şi mai departe; acesta pune stăpânire în tot devenind ciberspaţiu. Din acest moment timpul este şi el concret infinit. Este moştenire şi în acelaşi timp promisiune.

El integrează trecutul care serveşte ţâşnind ca o necesitate de memorie prin salvgardarea patrimoniului, a tuturor patrimoniilor, a ţinuturilor, a spaţiilor, culturilor ancestrale, a limbilor uitate… El se întoarce în mod egal către viitorul generaţiilor viitoare. Simţim datoria să le transmitem pentru a supravieţui, o lume în stare bună, un mediu înconjurător sănătos, o natură salvată şi resurse suficiente pentru a garanta propriile nevoi sociale, de la naştere până la sfârşitul vieţii – dubla solidaritate între spaţiu şi timp. În plus, cu extraordinara promisiune a unei societăţii genetice care înscrie omul în durată şi în spaţiul spaţiilor, această fuzionare a dublului infinit… aceasta este o nouă dimensiune… Este poate totodată deficitul lansat umanităţii confruntat cu progresul fantastic şi în acelaşi timp cu al fantomei autodistrugerii…

În această vastă mişcare, juristul are un rol de jucat, să facă în aşa fel încât, cel puţin o dată, dreptul să nu fie în întârziere faţă de fapte. Altfel el va rămâne martorul neştiutor, uneori indiscret sau jenat al evoluţiilor economice, ştiinţifice sau sociale. Fie că este judecător, avocat, practician… el va trebui sa uzeze de rolul său „activ” ca să transforme ficţiunile misterioase, iluziile, în drepturi pozitive considerate şi subiective şi după rolul său responsabil sau iresponsabil, să le facă să pătrundă în misiunile naţionale şi internaţionale rămase uneori litere moarte; să le facă să devină efective în ciuda indiferenţei guvernamentale care semnează multele instrumente sau le ratifică în drept, dar, de cele mai multe ori, printr-o afirmare scrisă sau orală, abstractă în multe cazuri, afectându-le efectivitatea…

Juristul are un rol de jucat, în sinteză şi în formarea dreptului, esenţial în procesul obişnuit, care este si acel proces centralizat la nivelul organismelor internaţionale, care prin repetarea de instrumente, chiar neratificate, procedează la o consacrare progresivă a unui drept.

Juriştii, comitetele de experţi au mereu un rol esenţial de jucat în aceste funcţii de apartenenţă legislativă. Funcţia de execuţie din norma generală relevă în acelaşi timp şi misiunea sa.

Vechii autori francezi, de drept administrativ vizau doar actele particulare şi actele individuale pe care le opuneau actelor cu conţinut general. Pentru ei, procesul funcţiei executive a dreptului era acela de a prelungi acţiunea legislativă, care produce acte generale, egale pentru toţi, ori, a executa un act de interes general, înseamnă a-l aplica la o situaţie particulară sau la o situaţie individuală. Înseamnă să particularizăm, să individualizăm dreptul, sa-l facem efectiv eficient.

De aici, necesitatea, pentru jurist, să aibă în minte regulile clare de clasificare şi de ierarhizare a normelor. Este un proces care trebuie să oblige pe jurişti să pună în aplicare drepturile adevărate ale omului. Toate cazurile trebuie deci să fie sesizate pentru a invoca, evoca, drepturile omului, în aspectele lor interne şi internaţionale.

În mod normal un judecător poate să se refere la o regulă neinvocată în mod expres de către părţi, este dreptul său, jura navit curia.

Materia drepturilor inerente omului este câmpul de observaţie cel mai propriu pentru această funcţie dublă.

La nevoile unei lumi având o viziune dublă asupra infinitului, spaţiul – timp, trebuie în acelaşi timp o întinerire a proceselor de tehnică legislativă, o inovaţie sau o mutaţie a drepturilor omului în profunzime. Trebuie să existe de acum înainte drepturi cu anumite dimensiuni, care nu sunt decât drepturi rezultate din dezvoltarea umană în ansamblul său.

* Adriana Odina este doctor în drept, avocat, lector universitar la Universitatea Eftimie Murgu, Reșița.

_____

NOTE

1. A se vedea Cabrillac R., Libertes et droits fondamentaux, Paris, Dalloz, 1999, p. 81.
2. A se vedea Seriaux A., Le droit naturel, collection Poche, Paris, 1999, p.42.
3. Dreptul natural … este libertatea fiecărui om să utilizeze propria putere … pentru prezervarea propriei naturi; adică propria viaţă ; şi deci, de a face orice concepe cu ajutorul propriei judecăţi şi raţiuni ca fiind mijlocul cel mai adecvat. (Hobbes, Léviathan, cap. 14). Prin drept natural înţeleg deci legile înseşi ale naturii sau regulile conform cărora se fac toate lucrurile, cu alte cuvinte puterea naturii înseşi : de unde rezultă că dreptul întregii naturi şi de aici dreptul fiecărui individ se întinde până unde se întinde puterea sa ; şi în consecinţă tot ceea ce fiecare om face conform legii naturii, face din dreptul suveran (sau suprem) al naturii, şi câtă putere are, atâta drept are. (Spinoza, Tratat politic). Eu sunt cel care decide ce este pentru mine dreptul. În afara mea, nu există drept. Ceea ce este « just » pentru mine este just (…) Omul natural nu are decât un drept natural, forţa sa, şi pretenţii naturale : are un drept din naştere şi pretenţii din naştere.” (Max Stirner, Unicul şi proprietatea sa).
4. A se vedea Van Dun F., Personal Freedom versus Corporate Liberties: A Libertarian Critique of Limited Liability, Libertarian Alliance, Philosophical notes no. 76, 2006, p. 20 (ISBN 1 85637 706 7, ou en pdf par http://www.libertarian.co.uk/). La traduction des interventions de Frank van Dun – qui s’exprimait en anglais – a été réalisée par François Guillaumat.
5. A se vedea Van Dun F., op. cit., p. 23.
6. A se vedea Villey M., Droits de l’homme et droits naturels, PUF, p. 87. Ethiopiques, numéro 26, Révue de culture négro-africaine, avril 1981.
7. A se vedea Verneau R., Filosofía del hombre, , Ed. Herder, Barcelona, 1983 (8ª ed.), p. 108.
8. A se vedea Gómez P., R., La Ley Eterna en la historia. Pamplona, EUNSA, 1972.
9. A se vedea Mazilu D., Drept internaţional public. Curs. vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 310.
10. A se vedea Mazilu D., op.cit., p. 310.
11. A se vedea Del Vechio G., Drepturile naturale în Europa, Roma, 1959, p. 95.
12. A se vedea Grotius H., Despre dreptul războiului şi al păcii, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 109
13. A se vedea Grotius H., op. cit., p. 26.
14. A se vedea Cloşcă I., Suceavă I., Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995, p. 17
15. A se vedea Grotius H., op. cit., p. 25.
16. A se vedea Suceava I., Omul şi drepturile sale, Bucureşti, 1991, p. 161.
17. A se vedea Aristotel, Politica, Editura Naţională, Bucureşti, 1924, p. 20.
18. A se vedea Aristotel, op.cit., p. 22.
19. A se vedea Cloşcă I., Suceavă I., op.cit., p. 18.
20. A se vedea Miga-Beşteliu R., Drept internaţional, Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 44.
21. A se vedea Cioabă A., Păvălan L., Pogoceanu R., Societatea civilă şi drepturile omului, Institutul de Teorie Socială, Bucureşti, 1997, p. 124-139.
22. A se vedea Cioabă A., Păvălan L., Pogoceanu R., op.cit., p. 130.
23. A se vedea Năstase A., Drepturile omului – religie a sfârşitului de secol, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1992, p. 18.
24. A se vedea Dogaru I, Dănişor D.C., Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Bucureşti, 1998, p. 56.
25. A se vedea Grawitz M., Lexique des sciences sociales, 7e edition, Dalloz, Paris, 2000, p. 135.
26. A se vedea Madiot Y. citat de Anadzi Nonou (Koffi), Séminaire sur les droits humains et développement, Cotonou, Chaire Unesco, DEA/DHD, décembre 2004, p. 9.
27. A se vedea Hersch J., Le droit d’être un homme. Anthologie mondiale de la liberté, Paris, JCL/ Unesco, 1990, p. 129.
28. A se vedea Ahouannou L., Droits de l’homme, démocratie et maintien de l’ordre, Séminaire sur les droits de l’homme et le maintien de l’ordre, Cotonou, Konrad Adenauer, 09 -10 octombrie 2000, p. 13-14.
29. A se vedea Vincensini J.J., Le livre des droits de l’homme, Paris, Editions Robert Laffont, 1985, p. 12.
30. A se vedea Alland D., Droit international public, PUF, Collection Droit Fondamental, Paris, 2000, pp. 573-574.
31. A se vedea Kriegel B., Cours de philosophie politique, Librairie Générale Française, Paris, 1996, pp. 118-119.
32. A se vedea Mpati Ne Nzita N., Droit de l’homme dans l’enseignement de Jean-Paul II, în Congo- Afrique, nr. 328, Octobrie 1998, pp. 495-497.
33. A se vedea Kant E., Fondement de la métaphysique des moeurs, Ladrange, Paris, 1993, p. 76.
34. A se vedea Guimbo în Morin J.-Y., Les droits fondamentaux, Bruylant, Paris, 1997, p. 73.
35. A se vedea Mourgeon J., Les droits de l’homme, 2e edition, PUF, Paris, « Que sais-je ? », 1981, p. 54.
36. A se vedea Nations Unies, Mécanisme des droits de l’homme, Fiche d’information N°1, New York, Centre pour les droits de l’Homme, 1988, p. 3.
37. Dans son article „La raison d’Etat et les droits fondamentaux” publié dans „Le Journal du Barreau”, Vol. 32, N°18 du 1er novembre 2000, Alain Robert Nadeau considère le légicentrisme comme la confiance à la loi pour assurer la garantie des droits fondamentaux. (www.barreau.qc.ca/journal/frameset.asp?article=/)
38. A se vedea Gerard P., Cours de philosophie des droits de l’homme, Chaire UNESCO, décembre 2004, p. 11.
39. A se vedea Alland D., op.cit., p. 577.
40. A se vedea Pougoue P.G. et Sawadogo F.M., citatţi în Bagoro B.R.., La protection des droits de l’homme dans la Charte Africaine des droits de l’homme, Mémoire DEA, Chaire Unesco des Droits de la Personne et de la Démocratie, Université d’Abomey-Calavi, Cotonou, 2001-2002, p. 79.
41. A se vedea Mbaye K., Les droits de l’homme en Afrique, Pédone, Paris, 1992, p. 76.
42. A se vedea Degni-Segui R., Les droits de l’homme en Afrique noire francophone: Théories et réalités, Abidjan, Imprimob, 1997, pp. 4-5.
43. A se vedea Nation Unis, l’ONU pour tous. Ce qu’il faut savoir de l’ONU, de ses travaux, de son évolution pendant les 20 premières années (1945-1965), 8e edition, New York, Service d’information, 1968, p. 148.
44. Par exemple, dans l’article premier qui traite des buts et des principes de l’organisation ; dans l’article 62, concernant le Conseil économique et social, et dans l’article 76 sur les fins essentielles du régime international de tutelle. Dans l’article 56, tous les membres de l’ONU s’engagent à agir, tant conjointement que séparément, en coopération avec l’organisation en vue d’atteindre certains buts énumérés à l’article 55, notamment, la promotion du « respect universel et effectif des droits de l’homme et des libertés fondamentales pour tous, sans distinction de race, de sexe, de langue ou de religion ». A l’article 68, le Conseil économique et social est habilité à instituer des commissions « pour les question économiques et sociales et le progrès des droits de l’homme » în Nations Unies, Mécanisme des droits de l’Homme, op.cit., p. 4.
45. A se vedea Salmon J., Dictionnaire de droit international public, Bruylant, Bruxelles, 2001, pp. 411-412.
46. A se vedea Meyer-Bisch P., Approche multidimentionnelle de l’effectivité des droits humains. Une fonction spécifique pour les droits culturels?, Colloque sur l’effectivité des droits économiques, sociaux et culturels, fin et moyen de développement, Cotonou, 18 – 20 noiembrie 2004, pp. 2-3.
47. A se vedea Sudre F., Droit international et européen des droits de l’homme, 3e edition, PUF, Paris, 1989, p. 13.
48. A se vedea Nation Unies, Les droits de l’homme aujourd’hui. Une priorité des Nations Unies, New York, Département de l’information, 1998, pp. 5-6.
49. Cfr paragraphes 6 et 8 du préambule de la Déclaration Universelle des Droits de l’Homme du 10 décembre 1948.
50. A se vedea Schabas W., A et Turp D., Droit international canadien et québécois des droits et libertés: notes et documents, Yvon Blais Inc., Québec, 1994, p. 4.
51. A se vedea Institut des Droits de l’Homme et de Promotion de la Démocratie, Recueil d’instruments internationaux relatifs aux droits de l’homme et à la protection des personnes soumises à la détention ou à l’emprisonnement, O.I.F.-A.I.F., Janvier 2005, pp. 1-65.
52. Dans les mécanismes de mise en oeuvre, les droits civils et politiques sont privilégiés par rapport aux droits économiques, sociaux et culturels parce qu’ils peuvent, à eux seuls, protéger l’individu contre l’arbitraire de l’Etat. D’ou, ils sont souvent considérés comme les seuls aptes à être directement justiciables – Nzouankeu J-M., Les mécanismes des Nations Unies de mise en oeuvre des droits économiques, sociaux et culturels , Cotonou, 28 – 31 juillet 2003, p. 100-119.
53. A se vedea Nation Unies, Droits civils et politiques: Le comité des droits de l’homme, Fiche d’information N° 15, New York, Centre pour les droits de l’homme, 1992, pp. 1-2.
54. La liste des droits garantis est la suivante aux termes des articles 6 à 27 du PIDCP: droit à la vie; interdiction de la torture et des traitements inhumains, de l’esclavage et des travaux forcés ; droit à la liberté et à la sûreté (interdiction des privations de liberté arbitraires) ; droits des personnes détenues, interdiction de la privation de liberté pour dettes ; liberté de circuler librement et de choisir sa résidence, protection des étrangers contre les expulsions arbitraires ; droit à un procès équitable ; non rétroactivité de la loi pénale ; droit à la personnalité juridique : droit à la vie privée ; liberté de pensé, de conscience et de religion, liberté d’opinion et d’expression ; interdiction de la propagande pour la guerre et de l’incitation à la haine raciale, nationale ou religieuses ; liberté de réunion et d’association ; liberté de se marier et de fonder une famille, droit de l’enfant ; droit de prendre part à la direction des affaires publiques, de voter et d’être élu et accéder aux fonctions publiques ; égalité devant la loi ; protection des minorités.
55. Cet article dispose : « Toute personne a droit à ce que règne, sur le plan social et sur le plan international, un ordre tel que les droits et libertés énoncés dans la présente Déclaration puissent y trouver plein effet ».
56. A se vedea Alland D., op.cit., p. 583.
57. L’article 26 de la Convention de Vienne du 23 mai 1969 qui est entrée en vigueur le 27 janvier 1980 dispose, en effet, que : « Tout traité en vigueur lie les parties et doit être exécuté par eux de bonne foi ».
58. A se vedea Vasak K., citat în Degni-Segui R., op.cit., p. 5.

BIBLIOGRAFIE CONSULTATĂ

1. Alland Denis, Droit international public, PUF, Paris, Collection Droit Fondamental, 2000.
2. Ahouannou Laurent, Droits de l’homme, démocratie et maintien del’ordre, Séminaire sur les droits de l’homme et le maintien de l’ordre, Cotonou, Konrad Adenauer, 09 – 10 octobre 2000.
3. Aristotel, Politica, Editura Naţională, Bucureşti, 1924.
4. Cioabă Aristide, Păvălan Lorena, Pogoceanu Rozmari, Societatea civilă şi drepturile omului, Institutul de teorie socială, Bucureşti, 1997.
5. Cloşcă I. Suceavă I., Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995.
6. Del Vechio Giorgio, Drepturile naturale în Europa, Roma, 1959.
7. Degni-Segui René, Les droits de l’homme en Afrique noire francophone: Théories et réalités, Abidjan, Imprimob, 1997.
8. Dogaru Ion, Dănişor D.C., Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Bucureşti, 1998.
9. Gerard Philippe, Cours de philosophie des droits de l’homme, Chaire UNESCO, décembre 2004.
10. Gomez Pérez Rafael, La Ley Eterna. Pamplona, EUNSA, 1972.
11. Grawitz Madeleine, Lexique des sciences sociales, 7e edition, Dalloz, Paris, 2000.
12. Grotius Hugo, Despre dreptul războiului şi al păcii, vol. I., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
13. Guimbo R., Moring Jean-Yves, Les droits fondamentaux, Bruylant, Paris, 1997.
14. Herschh Jeanne (sous la dir.), Le droit d’être un homme. Anthologie mondiale de la liberté, Paris, JCL/UNESCO, 1990.
15. Kriegel Blandine, Cours de philosophie politique, Librairie Générale Française, Paris, 1996.
16. Kant Emmanuel, Fondement de la métaphysique des moeurs, Ladrange, Paris, 1993.
17. Madiot Yves citat de Ahadzi Nonou (Koffi), Séminaire sur les droits humains et développement, Cotonou, Chaire UNESCO, DEA/DHD, décembre 2004.
18. Mazilu Dumitru, Drept internaţional public, curs, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
19. Mourgeon Jacques, Les droits de l’homme, 2e edition, PUF, Paris, « Que sais-je ? », 1981.
20. Mpati Ne Nzita Noël, Droit de l’homme dans l’enseignement de Jean-Paul II, în Congo- Afrique, N° 328, Octobre 1998.
21. Năstase Adrian, Drepturile omului – religie a sfârşitului de secol, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1992.
22. Pougoue Paul-Gérard, Sawadogos F. Michel citaşi de Bagoro Bessole (René), La protection des droits de l’homme dans la Charte Africaine des droits de l’homme, Mémoire DEA, Chaire UNESCO des Droits de la Personne et de la Démocratie, Université d’Abomey-Calavi, Cotonou, 2001-2002.
23. Salmon Jean, Dictionnaire de droit international public, Bruylant, Bruxelles, 2001.
24. Schabas William A., Turp Dominique, Droit international canadien et québécois des droits et libertés, notes et documents, Yvon Blais Inc., Québec, 1994.
25. Seriaux Alain, Le droit naturel, collection Poche, Paris, 1999.
26. Suceava I., Omul şi drepturile sale, Bucureşti, 1991.
27. Sudre Frédéric, Droit international et européen des droits de l’homme, 3e edition, PUF, Paris, 1989.
28. Van Dun Frank, Personal freedom versus Corporate Liberties: A Libertarian Critique of Limited Liability. Libertarian Aliance, Philosophical notes. nr. 76. 2006 (La traduction – Francois Guillaumat).
29. Vincensini J.Jacques., Le livre des droits de l’homme, Ed. Robert Laffont, Paris, 1985.
30. Villey Michel, Droits de l’homme et droits naturels, PUF, Ethiopiques numéro 26, Révue de culture négro-africaine avril 1981.
31. Verneaux Roger, Filosofía del hombre, 8ª edition, Ed. Herder, Barcelona,1983.

Alte surse
1. Meyer Bisch Patrice, Approche multidimentionnelle de l’effectivité des droits humains.
Une fonction spécifique pour les droits culturels?, Colloque sur l’effectivité des droits économiques, sociaux et culturels, fin et moyen de développement, Cotonou, 18 – 20 novembre 2004.
2. Nadeau Alain Robert, www.barreau.qc.ca/journal/frameset.asp?article=/); « La raison d’Etat et les droits fondamentaux » publié dans « Le Journal du Barreau, Vol. 32, N°18 du 1-er novembre 2000 ».
3. Nations Unies, Mécanisme des droits de l’homme, Fiche d’information N°1, New York, Centre pour les droits de l’Homme, 1988.
4. Nation Unies, Les droits de l’homme aujourd’hui. Une priorité des Nations Unies, New York, Département de l’information, 1998.
5. Nation Unies, Droits civils et politiques : Le comité des droits de l’homme, Fiche d’information N° 15, New York, Centre pour les droits de l’homme, 1992.
6. Convention de Vienne, 23 mai 1969 qui est entrée en vigueur le 27 janvier 1980.
7. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, 10 decembrie 1948, în Vida I., Drepturile omului în reglementări internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

DISTRIBUIȚI
Articolul anteriorBioethica militans (II). Nunta din Cana
Articolul următor„Feministe pentru Viață” – argumentația feministă împotriva avortului
Guest Post

Articole și analize ale unor invitați speciali. Autori:

William Gairdner, Obianuju Ekeocha, Grégor Puppinck, Claire de La Hougue, Russel Kirk, Papa Benedict XVI, James C. Dobson, Pat Buchanan, Leo van Doesburg, Johannes L. Jacobse, Thomas Ward, Theresa Okafor, Jason Scott Jones, Erika Bachiochi, Joe Bissonnette, Allan C. Carlson, Richard Stith, Luca Volonte, Jonathon van Maren, Abby Johnson, Louise Kirk, Friedrich Hansen, Christopher Smith, Marie Smith, Natalia Iakunina, Jakob Cornides, Herman Tristram Engelhardt Jr., Olgierd Pankiewicz, Mats Tunehag, Marta Cartabia, Adrian Pessina, Roger Kiska, Andrea Williams, Bronislaw Wildstein; Horațiu Pepine, Maria Aluaș, Marius-Teodor Zamfir, Anton Moisin, Ninel Ganea, Ștefan Iloaie, Alin Vara, Boiana Berchi, Mihai Silviu Chirilă, Monica Basarab, Bogdan Glăvan, Monahia Onufria Matei, Dan Păscuț, Roxana Puiu, Robert Lazu, Mircea Gelu Buta, Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Ionuț Mavrichi, Bogdan Mateciuc, Lavinia Tec, Roxana Puiu, Natalia Vlas, Daniel Mazilu.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here