Aspecte morale ale fertilizării in vitro. Un răspuns etico-spiritual la problema infertilităţii

3126
0
DISTRIBUIȚI

Extrase din lucrarea „Îndrumarul medical şi creştin despre viaţă al Federaţiei Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România” de dr. med. Christa Todea-Gross și preot prof. dr. Ilie Moldovan. Lucrarea poate fi descărcată gratuit de aici.

Fertilizarea in vitro e inacceptabilă prin însuşi faptul că se consumă în afara trupului uman; suprimarea embrionilor supranumerari este o crimă, ca şi avortul.

Prof. H. Tristram Engelhardt, în cartea „Fundamentele bioeticii creştine”, arată problema morală a producerii în exces de embrioni:

„cea mai evidentă chestiune morală pusă în joc de fertilizarea in vitro e legată de producerea în ‘exces’ de zigoţi şi de embrionii timpurii care riscă să fie congelaţi sau distruşi”.

„Începutul fiinţei umane se petrece deci, prin unirea nu doar biologică, ci şi spirituală a părinţilor prin legătura căsătoriei. Un act de procreare lipsit de expresia fizică este privat de comuniunea interpersonală dintre cele două corpuri fizice. Caracteristica iubirii conjugale este totalitatea şi deplinul dăruirii celor două persoane, de aceea, substituirea actului corporal cu tehnica determină o reducere a lui la simplitatea unui gest tehnic. Fertilizarea extracorporală a fost astfel asimilată cu fecundarea extraconjugală. Părinţii sunt doar o terminologie în cazul fertilizării in vitro. Cine împlineşte faza decisivă a procreării este un străin sau o echipă de străini, în locul cuplului. Din acest motiv, se înţelege de ce actul de iubire conjugală este considerat în învăţătura Bisericii ca unica modalitate demnă de procreare umană”. [1]

Părintele Juvenalie ne oferă un răspuns moral-spiritual la această problemă:

„atunci când soţii se găsesc în imposibilitatea de a aduce pe lume un fiu, tradiţia ne învaţă că ei nu sunt lipsiţi cu totul de posibilitatea de a-şi desfăşura şi aplica vocaţia lor de părinţi, inerentă tainei căsătoriei şi că pot apela la adopţie sau înfiere, angajându-se cu această ocazie să găzduiască şi să înconjoare cu dragoste şi dăruire copilul care le este oaspete, ca şi cum ar fi rodul pântecelui lor”. [2]

Alte aspecte morale ale fertilizării in vitro

FIV, ea însăşi o metodă imorală, a deschis din nefericire drumul şi spre alte metode cu totul imorale, precum donarea de ovule, donarea de embrioni, surogatul, experienţe pe embrioni etc.

1). Donarea de ovule

Cuplurile purtătoare de boli genetice sau anomalii cromozomiale au dreptul de a cere donare de oocite; diagnosticul prenatal permite cuplurilor să recurgă la FIV, biopsia embrionului preimplantat şi transferul de embrioni „normali”.

Surse de oocite donate:

  • nu se folosesc donorii în vârstă din cauza riscurilor anomaliilor genetice;
  • donorii sunt voluntari, adică femei care doresc să ajute pacientele necunoscute sau prietenele. Donatori pot fi şi femeile sterilizate prin legarea trompelor uterine;
  • donarea de la o rudă (soră sau altă rudă foarte apropiată) permite recipienţilor să aleagă cine va da materialul genetic pentru copil şi permite donorilor să cunoască sau nu copilul în urma tratamentului;
  • după FIV, pot rămâne oocite în exces pe care cuplurile le pot dona altor cupluri străine;
  • donatoare „profesioniste” sunt cele care îşi vând oocitele; acest fapt este interzis în unele ţări, în scopul prevenirii exploatării comerciale şi din respect pentru demnitatea umană; în SUA, plata oocitelor donate este permisă legal cu scopul compensării morale a efortului, timpului şi riscului asumat de donori;

Statutul legal al copilului rezultat după donare de oocite este clar în unele ţări dar nesigur în altele; decizia de a spune sau nu copilului despre originea sa genetică aparţine familiei.

2). Donarea de embrioni

Transferul de embrioni este o formă a reproducerii asistate implementată la cuplurile la care ambii parteneri sunt subfertili. Unic în această formă de reproducere asistată este că se transferă un embrion unui cuplu cu care acesta nu are nicio legătură genetică.

Cazurile la care se indică transferul de embrioni sunt: purtători de boli genetice sau anomalii cromozomiale; insuccesul repetat al FIV; partener subfertil (insuficienţă testiculară primară sau afecţiuni genetice) şi femei cu insuficienţă ovariană primară, insuficienţă ovariană secundară chimioterapiei, radioterapiei.

Donorii de embrioni sunt cupluri care au efectuat cicluri de fertilizare in vitro (FIV) şi au embrioni în plus crioprezervaţi (congelaţi).

3). Mama-surogat

Când un cuplu îşi doreşte copii, dar femeia nu poate menţine o sarcină din motive de boli uterine (absenţa uterului, uter operat şi scos din diferite motive de boală), el recurge la o gazdă surogat.

Prin metoda FIV se vor „crea embrioni” cu bagajul genetic al cuplului; apoi embrionii vor fi transferaţi la o gazdă.

Femeia care primeşte aceşti embrionii creaţi de un cuplu prin metoda FIV (prin mixarea ouălor cu sperma soţului) se numeşte mamă surogat sau gazdă; mama surogat trebuie să fie sănătoasă, să aibă sub 38 de ani şi să aibă cel puţin un copil.

Comentarii:

FIV omoloagă se referă la situaţia în care concepţia se realizează între cei doi gameţi (ovul şi spermatozoid) provenind de la părinţii biologici. FIV heteroloagă se referă la situaţia în care intervine şi a treia persoană. Putem avea trei situaţii distincte: a). când este folosit un oocit (donare de ovul) provenind de la un donor, iar copilul va avea genele tatălui biologic şi genele donorului; b). când se recurge la o mamă gazdă (surogat) care va purta embrionii unui cuplu, iar copilul va avea genele ambilor părinţi, fiind, însă, „găzduit” de mama surogat; c). când se face transferul unui embrion străin unei mame (cuplul primitor), care nu are nicio legătură genică cu acest copil.

Aceste situaţii pun anumite probleme de natură etică:

  • statutul cuplului este ameninţat de două ori: întâi prin interferenţa unei a treia persoane şi, în al doilea rând, prin faptul că fecundaţia se consumă în afara uterului matern;
  • identitatea copilului: consecinţele sunt grave şi stranii. Când se face recurs la o bancă de embrioni, care sunt implantaţi după moartea tatălui, vorbim de aşa-zişii „copii de dincolo” (când femeia văduvă doreşte un copil de la soţul mort); dacă se face recurs la o bancă de spermă şi se nasc mai mulţi copii de la acelaşi donator, aceştia riscă să devină consangvini dacă se vor căsători între ei, neştiind că sunt fraţi după un părinte;
  • mamele surogat: situaţia copilului este complicată – în timp ce moşteneşte patrimoniul genetic de la două persoane care sunt părinţii biologici, el este hrănit şi „adăpostit” în uterul altei femei, mama surogat sau gazdă; mama surogat, după naştere, trebuie să abandoneze copilul permiţând astfel părinţilor biologici să-l înfieze, după ce aceştia l-au luat în îngrijire ca asistenţi sociali. Abandonul însă este restrictiv, se pedepseşte după lege, iar o femeie sau un bărbat, dacă nu sunt căsătoriţi, nu-l pot înfia. Nu avem date despre felul în care sunt rezolvate aceste dileme în România pe fondul unei lipse a legislaţiei în domeniul fertilizării artificiale.

1. Părintele Juvenalie, Teroriştii uterului. Terorism ştiinţific şi etica începuturilor vieţii. Eseu de bioetică a gestaţiei, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002, p. 180.
2. H. Tristram Engelhardt jr., Fundamentele Bioeticii Creştine. Perspectivă ortodoxă, Editura Deisis, Sibiu, 2005, p. 337;

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here