Drepturile copiilor, sau dreptul la (a avea) copii?

1.405 views
0
DISTRIBUIȚI

Dacă este acceptabil să se cumpere și să se vândă spermă, ovule și utere, atunci de ce nu este acceptabilă vânzarea altor țesuturi sau organe umane? Dacă este acceptabilă vânzarea organelor reproducătoare proprii, de ce nu este acceptabilă vânzarea organelor sexuale, precum în prostituție, de exemplu? Dacă este acceptabilă prevânzarea și precomanda de copii prin intermediului reproducerii asistate, ce este atât de greșit în cumpărarea și vânzarea copiilor deja născuți sau concepuți? Un articol de Alana Newman – fondatoarea AnonymousUs.org, un colectiv de știri online cu privire la tehnologiile de reproducere. Este coautoarea lucrării Happy Couple Creed (Crezul cuplului fericit) și scrie cu regularitate pe probleme legate de familie și bioetică pe blogul AlanaNewman.com. O puteți urmări pe Twitter la @Alana_Newman. În original la The Public Discourse.

– Atunci cum ar trebui persoanele homosexuale să obțină copii? a întrebat o tânără din public.

Tocmai susținusem o prezentare, în care criticam concepția cu donatori, în fața a 150 de studenți de la CSU-Northridge, la conferința inaugurală Bonds That Matter (Legăturile care contează) susținută de International Children’s Rights Institute. Credeam că oferisem argumente suficiente pentru a explica faptul că tratarea copiilor și a donatorilor de gameți ca mărfuri dezumanizează persoanele, transformându-le în obiecte, proprietate, bunuri personale.

– Dar ascultați ce spuneți, i-am răspuns. Tocmai ați întrebat: „cum ar trebui ei să obțină copii?”

Aparent, pentru persoana care m-a interpelat, ideea ca unii oameni să îi posede pe alții nu părea nici înfricoșătoare, nici relevantă.

Aș dori să rezum prezentarea mea aici și să reflectez asupra motivelor pentru care un mic număr de studenți s-au revoltat în urma conferinței – mergând până într-acolo încât l-au hărțuit pe organizatorul ei, Bobby Lopez.

Sunt toate tehnologiile bune?

Țin minte prima oară când m-am străduit să înțeleg etica unui caz care implica tehnologiile de reproducere. Aveam 5 ani, împătuream haine în dormitorul meu împreună cu mama. Ea mi-a spus că tata nu este tatăl meu biologic. Tatăl meu este un donator de spermă anonim, despre care nu știm nimic.

Mi s-a spus că sunt foarte iubită și dorită, iar acesta este pur și simplu un lucru pe care cuplurile infertile trebuie să îl facă pentru a avea copii. Familia noastră este diferită, dar nu făcusem nimic „greșit”, ca să zic așa.

După un divorț dureros, nu l-am mai văzut pe „tata”. Mama s-a recăsătorit și am primit un nou „tată”. Dar nici primul, și nici al doilea bărbat nu mi-au oferit un sentiment de siguranță în propria mea casă. Pentru mine era clar că toți bărbații trebuie să fie răi și ticăloși. Credeam sincer că fie le lipsește capacitatea de a iubi, fie, dacă nu, este ceva în neregulă cu mine; eu nu merit să fiu iubită.

Când făceam facultatea de artă, mi-am vândut propriile ovule ca donator cunoscut. Era modalitatea mea de a îmbunătăți sistemul: prin eliminarea anonimității, îmbunătățeam cât de puțin lucrurile. Această experiență mi-a oferit o înțelegere sporită a concepției cu donatori și a industriei fertilizării. Am fost tratată ca un obiect de multe ori de către bărbații din viața mea, dar niciodată atât de intens cum au făcut-o femeile care lucrau în industria fertilizării și care au gestionat recoltarea ovulelor mele.

După înființarea proiectului Anonymous Us, cu aproape 4 ani în urmă, am citit sute de povești de la persoane concepute cu donatori, donatori de gameți și părțile implicate. M-am familiarizat profund cu problema, din toate perspectivele. Și iată ce mă îngrijorează în legătură cu noile modalități prin care aducem pe lume viață nouă.

Povești de reproducere asistată care au decurs prost

A face copii este, în prezent, singura modalitate legală prin care putem atinge nemurirea, din punct de vedere genetic, dar și memetic. Dar nu este mereu ușor să faci copii. Trebuie să îți găsești perechea. Trebuie să privești mai departe de tine, în ochii altei persoane, și să convingi acea persoană de decența și dezirabilitatea ta.

Reproducerea asistată nu este utilizată numai de cuplurile infertile simpatice și prietenoase din imaginația noastră populară. Modelul pieței remunerate a creării de copii a deschis calea unui amplu consorțiu de actori terifianți. Bebelușul Gammy este doar un exemplu al modului în care acest nou model servește în primul rând prădătorii, și doar în ultimul, copiii. Există multe altele.

Mitsutoki Shigeta este un multimilionar japonez care a ținut recent capul de afiș al multor articole internaționale pentru comandarea a 16 copii, născuți de mame-surogat thailandeze. El a oferit cazare mamelor-surogat, împreună cu copiii și bonele, în mai multe apartamente care funcționau ca lagăre de detenție. Aparent, el stocase foarte multă spermă și intenționa să comande cel puțin 12 sarcini în fiecare an, pe o perioadă cât de lungă posibil. O rudă a uneia dintre mamele-surogat a raportat că, în contractul de maternitate-surogat, se stipula că, dacă femeia ar fi purtat un copil „imperfect”, aceasta ar fi avut obligația de a-i plăti lui, d-lui. Shigeta, 24.000 USD și de a crește copilul singură. Femeia ar fi fost plătită cu puțin sub 12.000 USD pentru purtarea și nașterea unui copil normal și sănătos.

Apoi vine cazul Nadyei Suleman, cunoscuta octo-mămică. Nadya a ajuns subiect de știri în 2009, după ce a născut octupleți concepuți prin donare de spermă și fertilizare in vitro. Povestea sa a cauzat controverse, întrucât Nadya avea deja 6 copii și trăia din ajutor social la momentul respectiv. A depus cerere de faliment în 2012, cu datorii personale de peste 1 milion USD. Cam în aceeași perioadă, a lansat un material video pornografic pentru a-și îmbunătăți situația financiară.

În cadrul unui interviu din iunie 2011, Suleman ar fi declarat pentru In Touch Weekly:

„Detest bebelușii, mă dezgustă. […] Evident, îi iubesc – dar îmi doresc absolut să nu îi fi făcut.”

Un singur părinte rău care plasează o astfel de comandă poate să însemne zeci – sau poate sute – de copii afectați negativ.

Infertilitatea și industrializarea paternității

Există două categorii de infertilitate: clinică și socială. Infertilitatea clinică rezultă din probleme medicale de ordin fizic. Infertilitatea socială apare atunci când cineva nu este dispus sau capabil să atragă o persoană de sex opus cu care să procreeze.

Studiile indică faptul că până la 15% dintre cuplurile aflate la vârsta fertilă suferă de infertilitate clinică. Mare parte din cazuri sunt cauzate de mediul nostru toxic, poluare și substanțe chimice nesigure, dar merită menționat și comportamentul nostru toxic. Cel puțin un sfert din cazurile de infertilitate feminină sunt un rezultat direct al infecțiilor transmise sexual.

Industria băncilor de spermă s-a lansat, inițial, ca misiune eugenistă, dar a fost gonflată de epidemia noastră incredibilă a numerelor scăzute de spermatozoizi. Cuplurile heterosexuale infertile clinic au început să utilizeze tacit spermă donată. După o vreme, au început să declare deschis că utilizează spermă donată și au insistat că biologia nu face nicio diferență în bunăstarea copilului.

Apoi, cuplurile de lesbiene au început să utilizeze donatori de spermă. Argumentul lor: dacă biologia nu contează pentru bunăstarea unui copil, atunci genul (sexul, n. red.) părinților de ce ar conta? Ele au declarat că paternitatea este un set de activități și obligații, iar femeile pot îndeplini activitățile respective la fel de bine ca bărbații. Au urmat mamele care nu doresc să se căsătorească, acestea declarând că, dacă biologia și genul nu contează, atunci de ce ar conta numărul de îngrijitori?

Ce se întâmplă, deci, atunci când tații devin dispensabili? Cititorii Public Discourse știu prea bine că absența tatălui invită o gamă nefastă de rele sociale. De exemplu, 90% din tinerii fără adăpost și fugari provin din familii fără tată, ca și peste 80% din violatorii care au probleme de gestionare a mâniei. Acum, promotorii absenței tatălui prin intermediul donării de spermă celebrează și absența mamei, prin intermediul vânzării de ovule și al maternității-surogat.

Credeați că mama este sfântă? O singură sarcină-surogat poate genera între 100.000 și 300.000 USD. În ziua de azi, copilul fără mamă a devenit proiectul cel mai lucrativ al industriei fertilizării.

Reproducerea asistată, traficul de persoane și adopția

Fiindcă este vorba de o industrie, nu ar trebui să ne surprindă faptul că profesioniștii din industria fertilizării încearcă să industrializeze și să eficientizeze procesul. Avocata specializată în maternitatea-surogat Theresa Erickson a fost „adorata industriei”, până când a fost condamnată pentru vânzare de copii. În loc să aștepte ca părinții care plasau comanda să semneze un contract înaintea concepției, Theresa urgenta procesul. Ea căuta singură donatori de ovule și de spermă și găsea singură mame-surogat pe care să le impregneze. Apoi, după ce bebelușul ajungea în al doilea trimestru, găsea părinți, îi mințea că cuplul inițial se răzgândise și cerea până la 180.000 USD per copil. A creat 13 copii în acest mod.

Singurul lucru ilegal pe care l-a făcut Erickson – singurul motiv pentru care a primit pedeapsa cu închisoarea pentru vânzare de copii – a fost acela că hârtiile au fost întocmite după concepție, și nu înainte.

La un seminar în a cărui comisie am participat, odată, împreună cu Theresa, aceasta a justificat separarea copiilor de părinții lor comentând că mama ei a fost adoptată, deci care este diferența? Majoritatea oamenilor cu care vorbesc asociază reproducerea asistată cu adopția, la fel ca ea.

Am acceptat adopția ca fiind bună. Și adopția poate deseori să fie bună, este o instituție care găsește părinți pentru copiii neajutorați, care au nevoie disperată de o familie decentă. Dar, la un moment dat, concepția noastră referitoare la adopție a deviat. Mulți oameni o percep acum drept modalitatea principală de a „obține” copii. Știm că adopția devine posibilă prin ruperea relației dintre părintele biologic și copil. Astfel, dacă adopția este bună, gândesc unii, atunci ruperea acestei relații trebuie să fie cel puțin neutră.

Dar nu este neutră. De fapt, este ceva extrem de trist.

Adopția este fundamentată moral doar ca instituție care oferă o familie iubitoare copiilor existenți care – din motive incontrolabile – nu pot fi crescuți de părinții biologici. Reproducerea asistată este inerent neetică, întrucât servește ca piață de producție de copii pentru orice adult care îi dorește, rupând intenționat legătura biologică dintre părinte și copil de dragul profitului.

Refuzarea dreptului la doliu și rușinea toxică

Copiii cărora le mor părinții beneficiază de timpul, uneltele și permisiunea de a jeli pierderea părintelui absent. Persoanele ale căror părinți sunt absenți din cauza donării de spermă și de ovule nu au luxul de a ține doliu. Majoritatea covârșitoare a persoanelor concepute cu donatori nu avem fotografii, înregistrări video sau scrisori de la părintele care lipsește. În schimb, ni se spune că ar trebui să fim recunoscători. Ni se spune că, dacă părinții noștri biologici ar fi fost obligați să aibă o relație cu noi, atunci nu ar fi fost niciodată de acord să ne dea viață.

Nefiindu-ne permis doliul ca persoane concepute cu donatori, avem puține debușee sigure pentru a discuta despre pierderea noastră, și mai ales pentru a vorbi despre rușinea inerentă modului în care am fost concepuți. Există o latură urâtă a conceperii noastre: masturbarea, anonimatul, plata. Este rușinos să spui: „dar tatăl meu a fost plătit cu circa 75 de dolari ca să promită că nu va avea nimic de a face cu mine”. „Mama mea a acceptat spermă de la un om complet străin în corpul ei”. Este un adevăr stânjenitor și dureros.

Ei bine, oamenii care suferă pricinuiesc suferință. După cum afirmă raportul My Daddy’s Name Is Donor (Pe tăticul meu în cheamă Donator) din 2009:

„Copiii donatorilor și cei adoptați prezintă o probabilitate de două ori mai mare decât cei crescuți de părinții biologici de a raporta probleme cu legea mai devreme de vârsta de 25 de ani.”

Mă îngrijorează cât de confuzi sunt semenii mei concepuți cu donatori – cât de confuză am fost și eu – cu privire la delimitarea între spațiul sacru și cel comercial. Dacă taților noștri li s-a permis, în esență, prevânzarea propriilor copii, atunci ce rămâne nenegociabil?

Ițe încurcate

Pe măsură ce am crescut, concepția cu donatori mi-a fost prezentată drept normală, meritând chiar a fi celebrată. A existat o perioadă în viața mea când am fost entuziast în favoarea reproducerii comerciale. La urma urmelor, eu nu aș exista fără ea. Și mi-am vândut propriile ovule la vârsta de 20 de ani. Cercetările au arătat că persoanele concepute cu donatori au o probabilitate de 20 de ori mai mare de a-și vinde propria spermă sau propriile ovule.

Aproximativ în aceeași perioadă în care mi-am vândut ovulele, am făcut voluntariat la NARAL (Liga Națională de Acțiune pentru Drepturi Reproductive și Avort), care activa pentru legalizarea avortului prin naștere parțială. Așa este, „dreptul” de a avorta un copil complet dezvoltat și ieșit pe jumătate din canalul pelvin al mamei. La o adică, dacă este permisă forțarea nașterii unui copil pentru că este atât de dorit, de ce nu este permisă eliminarea unui copil atât de nedorit?

Aceasta nu este o simplă discuție despre meritul alegerii în sarcină. Dacă este acceptabil să se cumpere și să se vândă spermă, ovule și utere, atunci de ce nu este acceptabilă vânzarea altor țesuturi sau organe umane? Dacă este acceptabilă vânzarea organelor reproducătoare proprii, de ce nu este acceptabilă vânzarea organelor sexuale, precum în prostituție, de exemplu? Dacă este acceptabilă prevânzarea și precomanda de copii prin intermediului reproducerii asistate, ce este atât de greșit în cumpărarea și vânzarea copiilor deja născuți sau concepuți?

Este naiv să presupunem că oamenii decenți – precum studenții lui Bobby Lopez de la CSU-Northridge – nu vor fi extrem de confuzi cu privire la aceste ițe încurcate. Concepția comercială este mână în mână cu avortul și eugenia, ca față necorporală pe spoiala demnității umane. Totul se leagă, și binele, și răul. Binele este cu mult preferabil – și merită enorm să luptăm pentru el.