„Noe”: Un film intrat la apă

1255
0
DISTRIBUIȚI

Russell Crowe in rolul lui NoeDespre superproducția Noe (Noah) a lui Darren Aronofsky, o reconstituire hollywoodiană a Potopului biblic, s-a vorbit pe nedrept de mult.

Primul risc pe care și-l asumă o ecranizare sau adaptare pe o temă scripturistică este lectura istoriografică și (pseudo)religioasă, iar nu cinematografică, la care este supusă. Rigorile cinematografice sunt puse în umbră de cele istorico-doctrinare, de ca și cum spectatorii și criticii ar uita că au de-a face cu o ficțiune și eventual cu un comentariu artistic al unui autor îndeobște neavizat asupra unui eveniment al istoriei sacre, iar nu cu o reconstituire documentaristică. Acest lucru e valabil și în cazul producției Studiourilor Paramount.

Din America la București, comentatori creștini întocmesc liste de conformități și abateri biblice, după care trag verdicte asupra benignității sau periculozității religioase a peliculei, de ca și cum nu ar avea în față un obiect de entertainment fără pretenții, dincolo de cele de încasări, și fără vreo teză teologico-filosofică, ci un ambițios și subversiv manifest profetico-ezoteric. Să fim serioși!

Filmul se înscrie în seria blockbusterelor apocaliptice hollywoodiene (Potopul fiind privit, justificat, ca o prefigurare a Apocalipsei), fără ca măcar vreuna dintre problematicile sfârșitului lumii (problema binelui și a răului, a pocăinței universale, a dreptății divine, a așteptării Parusiei sau, dimpotrivă, a irevocabilei distrugeri) să fie tratată serios și coerent. În toate aceste privințe filmul bâjbâie mai penibil decât multe alte superproducții de gen.

Episod dificil de ecranizat, Potopul biblic este, din punct de vedere cinematografic, pe de o parte, foarte comercial și ”actual”, prin alimentarea panicilor milenariste, și deosebit de ofertant prin spectacol (luptele cu misterioșii giganți consemnați de Scriptură, stihiile apei dezlănțuite, monumentala și enigmatica ambarcațiune salvatoare, năvala bestiariului planetar – tot atâtea pretexte de desfășurări de efecte speciale, destul de reușite în filmul lui Aronofsky). Pe de altă parte, episodul este extrem de lipsit de conflict în partea sa centrală, cea a lunilor petrecute de Noe cu familia în arcă, despre care Biblia (și, se pare, nici alte surse tradiționale) nu consemnează nimic. Aceasta este capcana în care cad scenariștii Aronofsky și Ari Handel, în care căzuseră și autorii unui film TV pe aceeași temă, jalnic de slab și haotic, Noah’s Ark (r.: John Irvin, S.U.A., 1999).

Nu este un păcat a inventa la adaptarea pentru ecran a unor pagini de Scriptură prea sărace în fapte; „păcatul” apare în momentul neadecvării invenției scenaristice la realitatea și adevărul profund al Scripturii, în momentul aberației istorico-teologice. De astfel de aberații abundă filmul din 1999, dar nu e scutit nici din cel din 2014.

Este nevoie de geniu scriitoricesc și… profetic pentru a umple cu fapte, gânduri și conflicte demne de miza grandioasă a lui Noe lunga perioadă de recluziune a familiei acestuia în pântecele întunecos și aglomerat al arcei sale. Nici filmul din 1999, nici cel din 2014 nu dovedesc astfel de calități.

Marele defect al filmului lui Aronofsky este neomogenitatea acțiunii, determinată de lipsa conflictului unic, sau de scindarea acestuia în două sau mai multe conflicte, fără legătură logică între ele. Megaproducția pare lipită, asemeni unei arce neinspirate și șubrede, din trei bucăți, care riscă să se desfacă la prima lansare la apă. Prima parte și cea mai conflictuală este lupta urmașilor decăzuți ai lui Cain, conduși de fierarul Tubalkain (personaj al generației antedeluviene consemnat de Scriptură, dar fără legături directe cu Noe), împotriva familiei singurului om drept rămas pe pământ (episod inventat de filmul din 1999, de unde a și fost preluat); găselnița uriașilor cu aspect de crab megalitic, protectori ai familiei profetului, dă un plus de farmec amatorilor de fantasy 3D, dar irită teologic prin explicarea originii inventate netam-nisam a acestora (spirite încarcerate de Dumnezeu în materie, ca pedeapsă pentru că doriseră să-l ajute pe Adam după Cădere, în ciuda Creatorului!).

A doua parte și cea mai spectaculară este marele diluviu, în care lupta inegală dintre cele două tabere continuă în marea dezlănțuită din jurul arcei, după uciderea uriașilor de către oamenii lui Tubalkain.

Problema gravă apare în partea a treia, a petrecerii din interiorul ambarcațiunii, când lipsa conflictului real (sau neînțelegerea teologică a subiectului) duce la „croșetarea” de conflicte frivole, lipite inabil între ele: strecurarea pe vas a lui Tubalkain, cu intenția de a-l ucide pe Noe spre a prelua comanda vasului (penibil acroș din filmele cu pirați); imparitatea de sexe a familiei profetului (contrazicând trama biblică, ceea ce nu ar fi un „păcat”, dacă nu ar duce la transformarea conflictului în melodramă burgheză); dar cea mai neveridică (prin lipsa justificării spirituale) este „înnebunirea” dreptului Noe, care, văzându-și doi dintre fii necăpătuiți, deci incapabili de a procrea viitoarea omenire, își pierde încrederea în Dumnezeu, încercând să-și ucidă nepoatele născute pe corabie de singura noră. Aceste incongruențe scenaristice sunt cu greu suportate de Russel Crowe, interpretul protagonistului, care, dacă în prima parte a filmului reușește să-i confere acestuia binemeritata alură legendară, în cea de-a doua își pierde credibilitatea. La fel ca și filmul. (Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 11 octombrie 2014)

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”