„Ida” sau știința alegerii

952
0
DISTRIBUIȚI
Agata-Trzebuchowska-Ida
Agata Trzebuchowska este „Ida”

„Ida”, propunerea Poloniei pentru Oscar 2014, este una din cele mai impresionante pelicule ale anului trecut. Un film „frumos” în sensul cel mai clasic al cuvântului, un film care te pune pe gânduri din orice zonă ideologică ai veni și care, în pofida austerității aproape atemporale pe care o respiră, deține chei pentru cele mai diverse categorii de public.

Pe fundalul dramei evreilor polonezi din Cel de-al doilea Război Mondial și al persecuțiilor perioadei staliniste, filmul regizat de Pawel Pawlikowski după un scenariu scris împreună cu Rebecca Lenkiewicz dezvoltă un subtil roman al maturizării, în care problematica religioasă și cea a culpabilității politice se îmbină surprinzător.

Cu o precizie de chirurg sau de bijutier, Pawel Pawlikowski desfășoară fragmente de frescă istorică a căror dramă și mister gravitează în jurul personajului protagonist, pentru a se devoala treptat și a se coagula în noi sensuri, determinante pentru devenirea lăuntrică a personajului.

Anna este o tânără de optsprezece ani, aspirantă să devină călugăriță la mănăstirea catolică unde a trăit ca orfană din copilărie. Dar superioara mănăstirii îi cere ca, înaintea depunerii voturilor monahale, să-și viziteze singura rudă în viață: o mătușă pe care nu a cunoscut-o niciodată. Împlinirea aparent simplei ascultări o va conduce pe Anna, care nu părăsise până atunci zidurile mănăstirii, pe un traseu existențial care o va confrunta cu lumea din jurul ei, cu propria identitate și îi va pune la încercare convingerile.

Suntem în Polonia anului 1962, la începutul dezghețului după convulsiile perioadei staliniste, când rănile războiului sunt încă proaspete. Mătușa Annei, Wanda, este o judecătoare de succes, care și-a făcut renumele prin condamnarea la moarte a multor „dușmani ai poporului”. Frumoasă și cinică, celibatară, Wanda este opusul Annei: este necredincioasă, nevrotică și își petrece timpul liber între amanți ocazionali, baruri și partide de alcool în singurătate. Relațiile dintre cele două rubedenii debutează rece și tensionat. Wanda este evreică. De la ea Anna își află numele real, Ida Lebenstein, precum și fragmente dintr-o tragedie de familie consumată în anii războiului, despre care nu știuse nimic.

idaPentru a elucida moartea familiei Idei, cele două femei pleacă în satul în care părinții fetei se ascunseseră de fasciști și unde Wanda bănuiește că au fost uciși.

Adâncirea celor două femei în tenebrele trecutului se desfășoară în paralel cu plonjarea compensatorie în oferta modestă de divertisment a provinciei: discoteca, cu apanajul aferent de distracții corupătoare. Ida opune rezistență, însă cufundarea în meditație și rugăciune în ritmurile discotecii hotelului este aproape imposibilă, și inocenta Ida coboară, în costum cernit de măicuță, să investigheze ”spațiul perdiției”: două-trei cupluri dansând în surdină și un tânăr saxofonist, cu care fata intră în vorbă și cu care își descoperă o valoare comună: dragostea de libertate lăuntrică.

După multe cercetări, cele două femei află cu stupoare făptașul crimei, care se autodivulgă pe patul de moarte: este chiar capul familiei de țărani care îi adăpostise, în momentul când acest ”delict de război” amenința să îl coste viața propriei familii. Pentru că nu avea aparențe semite, Ida, abia născută, a fost cruțată și trimisă orfelinatului catolic în care a crescut.

Dacă descinderea în suferințele trecutului a eliberat-o și a maturizat-o pe fragila Ida (fata vorbește ușor și deschis de propria identitate), asupra puternicei și volitivei Wanda se pare că a avut un efect opus: din motive neevidente, dar deductibile pentru o conștiință atât de încărcată, Wanda se sinucide.

Rămasă singură în apartamentul mătușii, Ida se îmbracă în hainele ei, trage câteva pufuri de țigară și experimentează, pentru o zi și o noapte, ceva din modul de viață al acesteia. Este momentul de maximă grație și tensiune spirituală al filmului și proba de virtuozitate actoricească a debutantei Agata Trzebuchowska. Căci asumarea temporară a noii identități se face nu în mod ludic, nici experimental-histrionic, ci așa cum închini un pahar în cinstea celui adormit, pentru a-i prelungi cumva viața (fie ea și impură) în viața ta, încercând să i-o înobilezi printr-un mic gest de jertfă. La înmormântarea mătușii Ida îl reîntâlnește întâmplător pe saxofonist, aflat în turneu în oraș.

Cei doi petrec o noapte de dragoste – moment ce prilejuiește un schimb de replici paradigmatic pentru filosofia de viață a viitoarei călugărițe: „ – Hai cu mine la Gdansk, am un concert acolo; o să ne plimbăm pe plajă, ai văzut vreodată marea? – Și apoi?, întreabă ea. – Apoi ne căsătorim… facem copii… ne luăm casă, ne luăm un câine… – Și apoi…?”

Cei doi se despart la fel de firesc ca uleiul de apă și asistăm în următoarea secvență la ceremonialul impresionant al tunderii călugărești, în care „Ida” și „Anna” se reunesc într-o unică și deplin asumată identitate.

Filmul trăiește prin tăceri (se vorbește foarte puțin), prin lirica austeră a imaginii în alb/negru (semnată Lukasz Zal și Ryszard Lenczewski), cu o sensibilitate a tonurilor specifică cinematografului poetic de acum jumătate de veac și prin jocul extraordinar al celor două actrițe protagoniste, Agata Trzebuchowska și Agata Kulesza în rolul mătușii. Și dacă prospețimea, ingenuitatea și forța lăuntrică, venită din fragilitate a personajului Agatei Trzebuchowska au fost remarcate de critică și de festivaluri, personajul tulburător și tragic al procuroarei Wanda Gruz – mărturie a unei epoci care nu a cruțat nimic – interpretat cu multă finețe și înțelegere de Agata Kulesza, a fost prea puțin remarcat. Și pe nedrept.

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

DISTRIBUIȚI
Articolul anterior8 februarie: Zi de rugăciune împotriva traficului de persoane
Articolul următorÎn San Francisco, homosexualii vor să impună şcolilor catolice programa lor
Elena Dulgheru

Critic de film, jurnalist, poet, traducător. Doctor în cinematografie şi media cu calificativul „Magna cum laude” (2008). Autoare a volumelor: “Tarkovski. Filmul ca rugăciune”, Ed. Arca Învierii – Premiul Uniunii Cineaştilor, 2002; “De vorbă cu Marina Таrкоvskaia”, Ed. Arca Învierii, 2004; “Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov”, Ed. Arca Învierii, 2011. Membru al Uniunii Cineaştilor din România. Semnează în Ziarul Lumina rubrica permanentă de cinema „Retina văzduhului”. Website personal: elena-dulgheru.blogspot.ro.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here