Considerații privind „chestiunea embrionului”. Studiu medical și filosofic asupra situației copilului nenăscut (I)

2006
2
DISTRIBUIȚI

„După Revoluţie, având posibilităţi de examinare ecografică, văzând embrionul, citind pe tema acestui subiect şi înfiinţându-mi un cabinet privat unde primeam bani pentru avorturi am început să mă simt ca un killer plătit să ucidă. Atunci nu m-am mai putut suporta pe mine însumi. Era exact acelaşi sentiment ca şi cum aş fi fost plătit să ucid.” (Dr. Dan Păscuț – video interviu)

Considerații privind „chestiunea embrionului”

Autori: Dr. Dan Păscuț, medic primar obstetrică-ginecologie, director al Spitalului Clinic nr. 5 Obstetrică-Ginecologie Timişoara; dr. Magda Păscuț

Rezumat: Ştiinţa şi tehnologia au permis omului controlul procreaţiei, realitate care nu poate să nu declanşeze probleme morale, dacă se împărtaşeste ideea că „etica este recunoaşterea limitelor acţiunii umane”. Autorii fac în această lucrare o serie de considerații biologice și filosofico-teologice privind statutul embrionului. Ei consideră că orice medic are datoria de a cunoaşte şi a evalua chestiunile etice pe care le traversează actul său medical, iar în acest context, interesul meditaţiei etice asupra chestiunii embrionului este, pentru ginecolog, deosebit de pragmatic, prin responsabilitatea ce şi-o asumă faţă de „actorii” procreaţiei şi faţă de morala deontologică. (Descarcă de aici studiul complet în format pdf)

Introducere

Chiar dacă urgentele economice ale societăţii noastre actuale fac să pară inoportune, inutile sau chiar indecente orice discuţii despre embrion şi persoană, consider că renaşterea sensului şi a respectului pentru valorile persoanei este un exorcism necesar şi un prim pas esenţial în restaurarea unei societăţi posttotalitare şi în edificarea interioară a membrilor săi.

Dacă juriştii, demografii, sociologii, filozofii, teologii şi politicienii pot doar să discute despre avort, medicul este cel care îl execută. Atunci când provoacă un avort, ginecologul renunţă la caracterul hippocratic al profesiei sale („nu voi da nici unei femei un pesar care să provoace avortul”) pentru a o exercita după convenienţele celor puternici sau după utilitatea socială.

Medicul care acceptă această mutaţie nu este decât un mercenar sau un funcţionar al cărui sens al responsabilităţii este pervertit. Medicul care execută avortul este desărcinat de funcţia să primordială, aceea de a respectă viaţă, înainte de a îndeplini „binele”.

În diverse spitale, incluzând cele universitare, orice clauză de conştiinţă a ginecologului care refuză întreruperea sarcinii „Ia cerere”, este adesea interepretată ca o abdicare de la profesia sa, ca un refuz de a servi sau că o “ciudăţenie” a unui sectant.

Fără îndoială că exercitarea medicinei nu este nici neutră, nici inocentă şi că ea este supusă concepţiei care inspiră instituţiile juridice şi politice ale statului.

Din acest punct de vedere, corpul medical are ce să-şi reproşeze cu privire la exercitarea medicinei sub regimul nazist sau la practicile ce au avut loc în spitalele psihiatrice sovietice. De aceea, este indispensabil ca, din timp în timp, corpul medical să procedeze la o reîntoarcere critică aspra sensului activităţii sale.

În spitalul de obstetrică-ginecologie în care lucrez, o echipă medicală încearcă să salveze viaţa unui prematur, iar câţiva paşi mai incolo, o altă echipă manipulează canula aspiratorului pentru întreruperea unei sarcini. Pe de o parte, personalul medical se ocupă de apărarea vieţii, iar pe de altă parte, este artizanul morţii unui copil nedorit.

Dacă un copil dorit, într-un anumit stadiu al dezvoltării sale, are dreptul să îşi continue existenţa intrauterină şi să se nască, deoarece el reprezintă o valoare pentru mama sa, pentru tatăl sau, cel nedorit este evacuat.

Mama, tatăl sau alt membru al familiei se pot prevala de condiţia de adult şi de poziţia de forţă, pentru ca, în mod unilateral, să dea un verdict de recunoaştere sau de nerecunoaştere a valorii fiinţei intrauterine, adică de viaţă sau de moarte.

Deci, copilul este admis sau nu să-şi continue existenţa prin referinţa altuia. Invocarea unui asemenea principiu axiologic este în afara oricărei consideraţii asupra fazei actuale a existenţei. Omul este astfel un „lup” pentru propriul copil, exemplu pe care nici un animal nu îl oferă.

Recomandarea 874 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (1979) stipulează că „dreptul fiecărui copil la viaţa, din momentul concepţiei sale, trebuie recunoscut şi guvernele naţionale trebuie accepte obligaţia de a face totul pentru a permite aplicarea integrală a acestui drept.”

Este paradoxal faptul că, pe de o parte, ţările în care avortul a fost liberalizat se angajează să respecte şi chiar să protejeze copilul nenăscut, iar pe de altă parte, ele restaurează dreptul de viaţă şi de moarte al lui pater familias, abolit progresiv. Mai mult, acest drept este actualmente acordat şi mamei, medicului, psihologului, demografului etc.

Avortul nu poate constitui un semn de emancipare a femeii, care, după o expresie celebra şi de o vulgaritate studiată, trebuie să devină „stăpâna propriului pântec”. Extirparea unui organ bolnav este un lucru, dar extracţia unui embrion este cu totul altceva, deoarece este deja prezent „un altul”, o noua existenţă, distinctă de mama sa, cu un cod genetic original, diferit de cel al celor doi părinţi.

De-a lungul timpului, întrebarea referitoare la momentul când începe viaţa pentru o nouă fiinţă umană a primit numeroase răspunsuri filozofice, metafizice, embriologice.

În urmă cu peste 20 de secole, Aristotel, susţinând avortul eugenic, recomanda provocarea lui „mai înainte ca embrionul fi primit viaţă şi simţire” deoarece „crima ori nevinovaţia acestui fapt (a avortului – D.P.) atârnă numai de aceasta condiţie, a vieţii şi a simţirii”.

Perspectiva avortului în planificarea familială este clar definită în Programul de Acţiune, adoptat de 179 de ţări, inclusiv România, al Conferinţei Internaţionale pentru Populaţie şi Dezvoltare, Cairo, 1994: „Avortul nu trebuie în nici un caz promovat drept o formă de planificare familială” şi „trebuie depuse toate eforturile pentru a elimina recurgerea la avort” …

Dacă până acum trei decenii consideraţiile şi dezbaterile privind viaţa embrionului uman s-au desfăşurat mereu în cadrul „poziţiilor” angajate de diverşi interlocutori în chestiunea avortului, dezvoltarea tehnologiei de procreaţie asistată ce comportă risipă de embrioni şi posibilitatea manipulării embrionare (criocongelare, selecţie embrionară, clonaţie etc.), a prilejuit reluarea discuţiilor în scopul precizării statutului ontologic, biologic şi juridic al embrionului precoce (pâna la nidaţie).

Atât timp cât avortul „la cerere” este disponibil, discuţiile privind fecundaţia in vitro par derizorii şi chiar indecente, mai ales dacă se ţine seama de faptul că reproducerea asistată are un solid suport terapeutic, acela al obţinerii sarcinilor natural imposibile, spre bucuria cuplurilor ce îşi doresc copii.

Această procreaţie asistată este acum o realitate şi în România, colectivul Clinicii „Bega” din Timişoara, condus de Prof. Dr. I. Munteanu având prioritate naţională în acest domeniu.

Personalitatea oului uman a început să se impună marelui public cu ocazia fecundaţiei in vitro, ca şi cum posibilitatea de a vedea câteva celule dezvoltându-se într-o eprubetă ar autentifica realitatea unei existenţe prenatale.

Ştiinţa şi tehnologia au permis omului controlul procreaţiei, realitate care nu poate să nu declanşeze probleme morale, dacă se împărtaşeste ideea că „etica este recunoaşterea limitelor acţiunii umane”.

Statutul embrionului a fost clar precizat de către Comisia Juridică şi a Drepturilor Omului (1986) [1]: „Noi ştim acum existenţa umană începe din momentul oului fecundat”. Cu toate acestea, gândirea filozofică laică, precum şi câţiva teologi catolici, bazându-se pe omnipotenţa blastomerelor, consideră că noua fiinţă umană îşi începe existenţa într-un moment ulterior fecundaţiei (dupa ziua a 14-a).

Orice medic are datoria de a cunoaşte şi a evalua chestiunile etice pe care le traversează actul său medical, iar în acest context, interesul meditaţiei etice asupra chestiunii embrionului este, pentru ginecolog, deosebit de pragmatic, prin responsabilitatea ce şi-o asumă faţă de “actorii” procreaţiei şi faţă de morala deontologică.

Încă din 1930, unii ginecologi americani, preocupaţi de problema embrionului aflat în primele stadii ale dezvoltării sale, au propus termenul “pre-embrion” sau “embrion pre-implantare” pentru perioada de la concepţie până la sfârşitul nidaţiei.

Dezbaterea statutului ontologic şi juridic al embrionului precoce este argumentul fundamental al bioeticii, disciplină ce a apărut prin anii ’60 şi care evaluează, dupa profilul moral operativ, progresele ştiinţifice şi tehnologia aplicată în domeniul biologic şi medical.

Numeroase linii etice confluează şi creează aşa numitul „politeism” al bioeticii, însă două curente sunt principale: „laic” şi „personalist” (teologic).

Curentul „laic” refuză orice impunere derivată din viziunea religioasă, considerând că totul poate fi supus analizei raţionale. Etica promovată este cea „utilitaristă” prin maximizarea preferinţelor şi minimizarea suferinţelor umane [2]. Ea are o orientare evoluţionist-reductionistă, considerând că binele este acela care se acorda cu tendinţa generală a evoluţiei speciei, în care trebuie ameliorată caracteristica genetică şi împiedicată excesiva creştere demografică. În acest context, principiul „sacralităţii vieţii” devine relativ, fiind preferat cel de „calitate a vieţii”. Se acceptă astfel, în condiţii de certă precizie, suicidul raţional (medical asistat). Etica laică respinge calificarea de persoană embrionului, până nu începe formarea structurii nervoase.

Curentul numit „personalist” nu neagă valoarea raţiunii, dar ea este subordonată existenţei divine. El afirmă primatul persoanei şi consideră că forţa eticii se bazează pe valoarea personală. Admite existenţa obiectivă a normei morale (morala deontologică). Considerând viaţa ca un dar divin, etica personalistă promovează principiul „intangibilităţii vieţii”, extins şi la embrion. Individul este liber în contextul datoriei. Apare, deci, principiul responsabilităţii, ce trebuie să se manifeste şi faţă de animale şi ambient, ca bunuri încredinţate custodiei omului.

(Va urma)

_____________________

[1] A Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

[2] Utilitarismul sau pragmatismul are la bază filosofia empiristă a şcolii anglo-saxone (John Stuart Mill) şi urmăreşte obţinerea maximumului de fericire – înţeleasă ca bunăstare economică şi materială – cu minimum de suferinţă. Etica utilitaristă este o etică a eficienţei: „The end justify the means” (Mill).

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”
DISTRIBUIȚI
Articolul anteriorFaceți cunoștință cu Walter Joshua Fretz – o ființă umană
Articolul următorA apărut broșura pentru tineri „Sens și sexualitate”, disponibilă gratuit
Guest Post
Articole și analize ale unor invitați speciali. Autori: William Gairdner, Obianuju Ekeocha, Grégor Puppinck, Claire de La Hougue, Russel Kirk, Papa Benedict XVI, James C. Dobson, Pat Buchanan, Leo van Doesburg, Johannes L. Jacobse, Thomas Ward, Theresa Okafor, Jason Scott Jones, Erika Bachiochi, Joe Bissonnette, Allan C. Carlson, Richard Stith, Luca Volonte, Jonathon van Maren, Abby Johnson, Louise Kirk, Friedrich Hansen, Christopher Smith, Marie Smith, Natalia Iakunina, Jakob Cornides, Herman Tristram Engelhardt Jr., Olgierd Pankiewicz, Mats Tunehag, Marta Cartabia, Adrian Pessina, Roger Kiska, Andrea Williams, Bronislaw Wildstein; Horațiu Pepine, Maria Aluaș, Marius-Teodor Zamfir, Anton Moisin, Ninel Ganea, Ștefan Iloaie, Alin Vara, Boiana Berchi, Mihai Silviu Chirilă, Monica Basarab, Bogdan Glăvan, Monahia Onufria Matei, Dan Păscuț, Roxana Puiu, Robert Lazu, Mircea Gelu Buta, Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Ionuț Mavrichi, Bogdan Mateciuc, Lavinia Tec, Roxana Puiu, Natalia Vlas, Daniel Mazilu.

2 comentarii

  1. Ar putea, onoratii autori, sa precizeze numele „teologilor catolici” la care fac referinta in acest pasaj:”Cu toate acestea, gândirea filozofică laică, precum şi câţiva teologi catolici, bazându-se pe omnipotenţa blastomerelor, consideră că noua fiinţă umană îşi începe existenţa într-un moment ulterior fecundaţiei (dupa ziua a 14-a).” Multumiri anticipate.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here