Două pariuri pe lumea fabuloasă a basmului: “Iluzionistul” şi “Kerity, casa poveştilor”

1197
0
DISTRIBUIȚI

Două dintre cele mai reuşite lung-metraje din cadrul ANIMEST 2010 au fost “Iluzionistul” de Sylvain Chomet şi “Secretul Eleonorei” sau “Kerity, casa poveştilor”, în regia lui Dominique Monféry, ultimul primind şi trofeul Festivalului.

Destinate să cucerească deopotrivă inimile copiilor şi adulţilor, ambele îmbină organic lumea reală cu cea a basmului în universuri auctoriale dense, pline de căldură şi fascinaţie. Ambele dau mare importanţă atât poveştii, cât şi imageriei vizuale – criteriu de primă însemnătate pentru echilibrul unui desen animat.

În timp ce “Iluzionistul” pleacă de la poetica străzii, pentru a o deschide spre lumea fantastică a spectacolului şi a reveni, nostalgic, la cenuşia realitate cotidiană, “Secretul Eleonorei” – “Kerity, casa poveştilor” parcurge un traseu circular invers: dinspre eternul basmului, spre lumea reală şi înapoi spre basm, pentru a-l postula pe acesta din urmă. Primul trăieşte în paradigma adulţilor, al doilea, în cea a copiilor.

Sylvain Chomet este autorul celebrului “Tripleţii din Belleville”, un thriller animat plin de umor şi de pitoresc, excelent desenat. “Iluzionistul” are o poveste mult mai simplă, scrisă de regizor după un scenariu de Jacques Tati, nume legendar al cinematografului francez. Aceeaşi poezie melancolică a cotidianului urban, aceeaşi linearitate şi detensionare a scenariului, aceeaşi lipsă a conflictului evident, aceeaşi simpatie pentru personajele anodine, ca în celebrele “Vacanţe ale domnului Hulot”.

Cadru din “Kerity, casa poveştilor”
Cadru din “Kerity, casa poveştilor”

Filmul descrie peregrinările unui umil iluzionist aflat la sfârşitul carierei (având toate datele personajului lui Tati), veşnic în căutarea unui contract cu vreun teatru de varieteu, fie în Oraşul Luminilor, fie într-o îndepărtată şi ploioasă provincie, şi împrietenirea acestuia cu o sărmană ţărăncuţă scoţiană căreia, din compasiune, îi oferă haine noi, un blid de hrană şi temporar adăpost. Cu toate că trăieşte din venituri incerte, bătrânul iluzionist are delicateţea de a-i prezenta fetei fiecare cadou cumpărat drept o dovadă a virtuţilor sale de magician, iar tânăra are candoarea să-l creadă. Relaţia dintre bătrânul posac şi fata de pripas este construită în filigranul limbajului mimico-gestual şi e salvată din sentimentalism de tonul uşor caricatural şi contondent al desenului şi de gagurile personajelor secundare.

Aerul distinctiv al plasticii lui Chomet, care înscrie şi “Tripleţii din Belleville”, şi “Iluzionistul” în topul animaţiei de autor, este dat de contrapunctul dintre picturalitatea pastelată a peisajelor urbane, focalizate pe obiective arhitectonice celebre, privite din perspective adânci cu ochiul atent al reporterului de călătorie, şi desenul bidimensional şi stilizat al personajelor, ale căror facies-uri uşor asimetrice, ticuri atent studiate şi gaguri le dau o notă ludică foarte personală. Sub privirea caldă a lui Chomet, unul din ultimii romantici ai unei animaţii din ce în ce mai agresive, comerciale şi tehnocratizate, până şi arhitectonica futuristă şi kitch-urile megapolisurilor, pe care animatorul nu le ocoleşte, îşi pierd greutatea apăsătoare şi se înscriu în plastica diafan-nostalgică a peisajului dickensian de sfârşit de ev XIX.

Cadru din “Iluzionistul”
Cadru din “Iluzionistul”

În “Kerity, casa poveştilor” lucrurile se întâmplă oarecum invers. Lumea fantasticului nu se risipeşte sub presiunea realităţii, ci îşi revendică cu tărie identitatea, a cărei salvgardare, întreprinsă de o echipă de copii ajutaţi de personaje clasice ale lumii poveştilor, constituie subiectul filmului. Clamând dreptul la vis, pelicula se înscrie în aceeaşi familie cu “Secretul Dr. Parnassius” al lui Gillian, poveştile lui Astrid Lingren ori basmele cu Peter Pan. Scenariul semnat de Anik Le Ray şi Al. Révérend, mai complex ca cel din “Iluzionistul”, porneşte de la o premiză de mare valoare simbolică: o familie cu doi copii primeşte ca moştenire o bibliotecă fabuloasă cu basme în ediţie princeps, care sunt pe cale de a muri dacă nu sunt citite. Nimeni nu mai are chef să le citească, iar eroii din basme ies din cărţi să-i implore pe copii să citească – prilej de plonjări în lumi fantastice ori de asimilari ale realului cu fantasticul, descrise printr-o imagerie 3D spectaculoasă şi caldă. Memorabilă rămâne secvenţa mulţimii de cărţi deschise, cu pagini dansând, care o îmbrăţişează şi o cuprind, într-o tainică iniţiere, pe mica eroină – reverenţă la o celebră secvenţă din “Sayat Nova”-ul lui Paradjanov.

Apărut în Ziarul Lumina de marţi 9 noiembrie 2010

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

DISTRIBUIȚI
Articolul anteriorApariție editorială: „Despre avort. Motive, traume, consecințe”
Articolul următorSocietatea de azi: O lume fără familii? Conferință VIDEO
Elena Dulgheru

Critic de film, jurnalist, poet, traducător. Doctor în cinematografie şi media cu calificativul „Magna cum laude” (2008). Autoare a volumelor: “Tarkovski. Filmul ca rugăciune”, Ed. Arca Învierii – Premiul Uniunii Cineaştilor, 2002; “De vorbă cu Marina Таrкоvskaia”, Ed. Arca Învierii, 2004; “Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov”, Ed. Arca Învierii, 2011. Membru al Uniunii Cineaştilor din România. Semnează în Ziarul Lumina rubrica permanentă de cinema „Retina văzduhului”. Website personal: elena-dulgheru.blogspot.ro.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here