Câteva consideraţii pe marginea unei (simple) scrisori

1040
0
DISTRIBUIȚI

În urmă cu o săptămână vă împărtăşeam din scrisoarea unei liceene câteva gânduri de-ale ei, ca fiind definitorii pentru tinerii care receptează mesajul unor campanii pro viaţă şi impactul pe care acesta îl poate avea asupra lor.

La câteva zile, tânăra mea a revenit cu o nouă scrisoare, explicativă şi lămuritoare atât în ceea ce o priveşte pe ea personal şi familia ei, dar, cred eu, şi în ceea ce priveşte un întreg fenomen aflat în plină desfăşurare în România secolului 21.

Citind scrisoarea ei câteva întrebări au năvălit peste mine: ce am făcut??? Ce FEL de lume am creat noi, adulţii lui 2015, pentru copiii, puţinii, cărora le-am permis să vadă lumina zilei? Câţi dintre noi ne putem lăuda că avem alături TOŢI copiii noştri? Iar cei născuţi deja cum vor mai putea să umple golul în care noi i-am aruncat, cum vor mai putea să îşi găsească prietenii, iubiţii, colaboratorii, dacă aceştia nu au fost printre supravieţuitorii măcelului?

Ce ar trebui, ce am putea, oare, să facem, noi, adulţii lui 2015, pentru ca ei, tinerii, copiii, elevii, adolescenţii rebeli, însinguraţi, trişti şi depresivi să îşi recapete încrederea în nişte oameni care, conştient sau nu, au comis senini atrocităţi greu de imaginat? Ne mirăm degeaba că îşi caută refugiul în diverse droguri – de la alcool, tutun sau psihotrope, până la internet sau sex. Golul în care noi i-am azvârlit trebuie umplut cu ceva. Noi ce le oferim acum?

Răspunsurile pot fi diverse…sau nu pot fi deloc….las asta la aprecierea fiecăruia…

Dacă vă simţiţi, însă, cât de cât responsabili, va trebui, totuşi, să căutaţi răspunsuri. Pentru că tinerii au nevoie de răspunsuri, de sinceritate, de certitudini. De Absolut.

Iată scrisoarea:

„Bună seara din nou,

(…)Aş prefera totuşi ca numele să rămână confidenţial. Sunt de acord, dacă doriţi, să postaţi iniţialele ( R.A.), însă am un motiv întemeiat pentru care nu aş dori ca numele întreg să apară – şi anume menţionarea părinţilor. Părinţii mei nu ştiu că gândesc astfel, că am fost într-atât de afectată ori că v-am scris. Ei nu ştiu că simt astfel.. Şi nu aş vrea să îi supăr, îngrijorez ori întristez.

În mintea lor, sunt doar un copil fericit, care se confruntă uneori cu probleme specifice vârstei, însă nimic serios, şi aş vrea ca imaginea lor despre mine să rămână astfel. Până la urmă, asta sunt, sunt copilul lor, însă ceea ce ei nu înţeleg e că acest copil intră treptat în lume, se maturizează, iar procesul de maturizare e unul destul de dur, din câte am observat…

Povestea mea e mai lungă. (…)

Unul dintre şocurile despre care vorbeam şi care mi-a schimbat complet viziunea asupra lucrurilor ţine de un episod din timpul unei ore în care ne-aţi vizitat. Îmi amintesc clar poza unei familii numeroase pe care ne-aţi prezentat-o (adevărul fiind spus, îmi amintesc multe lucruri cu o claritate care mă surprinde chiar şi pe mine) şi întrebarea care a venit alături de aceasta pentru noi, cei singuri la părinţi: „Dragii mei, vi se pare normal că nu mai aveţi fraţi şi surori, şi sunteţi atât de mari?”

Pe atunci, mi se părea normal. Voiam să mă conving că e normal. Părinţii mei, autorii monstruozităţilor de care vorbeaţi? Nu… Nu am vrut să cred. Poate, poate.. Găseam adevăruri false, voiam să mă conving de ele. Oricine, dar nu părinţii mei dragi. Atât de dragi şi apropiaţi, încât atunci când ne-aţi pus să le scriem un mesaj cu „Te iubesc!”, ambii mi-au răspuns că şi ei pe mine..

Dar într-o zi, chiar mama a fost cea care mi-a spus. Aflasem întâmplător despre avortul ales de un prieten de familie (40 şi de ani) fără copii în tinereţe, care actualmente regretă enorm faptul că nu a avut parte de această bucurie. Acesta a fost primul şoc, parcă pregătindu-le pe cele ce aveau să urmeze. Prietenul nostru, să omoare un copil? … Nu, nu se putea. Dar au mai urmat. Mama prietenei mele din copilărie. Prietena din copilărie a mamei, vecina noastră, bunica mea!

„Toate au făcut-o, e ceva normal!”- mi-a zis ea.

Eram oripilată, de-a dreptul. Toţi aceşti oameni pe care eu îi întâlneam cu bucurie…

Am privit-o în tăcere şi am aşteptat speriată, neîndrăznind să rostesc ceea ce ea ştia că va urma. A spus că a fost „un accident”…

Într-adevăr, luarea unei pastile contra-indicate a fost un accident, însă avortul, vizita la doctor a fost decizia ei.

„Ar fi putut apărea probleme.”

Îmi venea să plâng, însă nu voiam să mă vadă. De la faptul că nu putea să vorbească cu mine nici măcar despre un băiat în trecut, ajunsese să îmi spună despre comiterea unei crime, care ei i se părea normală…Trăisem, în tot acest timp, în casă cu nişte criminali – un termen dur, însă descria cel mai bine percepţia mea despre ei în acea clipă. Nu am vrut să îi judec, cred încă în faptul că şi ei, la rândul lor, sunt victimele societăţii bolnave în care trăim, însă… Însă…

Nu am vrut să aflu mai multe. Am rămas în tăcere 20 de minute, cele mai lungi 20 de minute petrecute vreodată cu ea. Mama îmi este ca o prietenă, îmi este de fapt cea mai bună prietenă şi îndrăznesc chiar să zic că ţine locul surorii pe care nu am avut-o niciodată. O iubesc enorm, o voi iubi mereu, pe amândoi mai exact…

Însă când mă gândesc că obişnuiam să cred că era vina mea! Îmi tot reproşau în glumă că din vina mea nu făcuseră alt copil, că eu ameninţasem că nu vreau ca cineva să îmi fure jucăriile. Cum să dai ascultare vorbelor unui copil?! N-o făcuseră. Fusese alegerea lor, iar eu, timp de 3 ani înainte să aflu, am trăit cu vina aceasta. Aş vrea să spun că am trecut peste acum, dar nu ştiu dacă o să trec vreodată cu adevărat..

Sunt sigură acum, fără nicio urmă de îndoială, că eu nu voi face aşa ceva niciodată. Ştiu care e viitorul pe care vreau să mi-l creez şi ştiu că niciunul dintre copiii mei nu va trece prin aşa ceva. 

    Mă gândesc acum dacă ar fi fost mai bine să nu îmi spună – nu. Tot răul spre bine.

O noapte frumoasă vă doresc în continuare!

R.A.”

Nu, noaptea mea nu a fost frumoasă. Nu a fost frumoasă deloc! Noaptea mea s-a adâncit în întunericul dezastrului pe care l-am creat noi toţi.

Doar către dimineaţă, o rază de lumină: indiferent de obstacole, campaniile de informare bazate pe adevăr şi sinceritate, clădite cu dragoste şi respect faţă de cei tineri şi motivate de responsabilitate trebuie să continue!

Atât!

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here