Dincolo de dialogul surzilor. De la legitimarea la legitimitatea eutanasiei?

1627
0
DISTRIBUIȚI

Simona Ştefana Zetea

Lect. dr. Universitatea „Babeş‐Bolyai” Cluj, Facultatea de Teologie Greco‐Catolică, Cluj-Napoca

REZUMAT. Conştientizând faptul că adeseori susţinătorii şi oponenţii practicii eutanasiei nu reuşesc să dialogheze pe această temă întrucât folosesc un limbaj distinct şi au ca puncte de referinţă sisteme de valori diferite, în articolul Dincolo de dialogul surzilor. De la legitimarea la legitimitatea eutanasiei? îmi propun să reflectez asupra motivaţiilor care par a susţine în viziunea celor dintâi legitimitatea acestei practici şi asupra temeiurilor umane şi religioase pornind de la care cei din urmă o pun sub semnul întrebării. Consider că, dacă o parte din raţiunile deschiderii indivizilor către această practică pot fi la limită înţelese (v. teama individului faţă de propria suferinţă sau compasiunea faţă de durerea altcuiva, dorinţa de control asupra propriei persoane şi de autodeterminare etc.), nu toate argumentele vehiculate în favoarea eutanasiei pot fi considerate la fel de îndreptăţite (dacă s‐ar mai putea justifica dorinţa unui bolnav incurabil de a muri de teamă de a nu‐şi împovăra anturajul, nu este la fel de îndreptăţită decizia unor terţi sau unor autorităţi de a eutanasia un individ din raţiuni economice de pildă). Socotesc însă deopotrivă că nu este de ajuns ca opozanţii eutanasiei (între care se numără şi Biserica) să transmită simple învăţături pe această temă, fiind necesar de asemenea ca ei să vină cât mai eficient şi concret în sprijinul celor care, suferind, ar fi tentaţi să ceară eutanasierea, prin iniţiative în domeniul formării indivizilor şi personalului medical bunăoară, dar şi prin acordarea de suport uman şi spiritual bolnavilor incurabili şi vârstnicilor [2], respectiv aparţinătorilor acestora. Consider că, dacă adepţii practicii eutanasiei şi legalizării ei ar pleca urechea la argumentaţia celor care au o poziţie defavorabilă acestei practici şi dacă aceştia din urmă nu s‐ar mărgini la simpla argumentare a propriei poziţii, venind eficient în sprijinul bolnavilor, aparţinătorilor, personalului medical etc., dialogul ar putea începe a fi mai rodnic.

 

INTRODUCERE

Sensul echivoc al conceptului de eutanasie, cauza unui dialog al surzilor?

Ce este eutanasia? Sensul literal al cuvântului „eutanasie” este acela de „moarte bună” (etimologic, termenul „eutanasie” provine din grecescul eu = bine, bun şi thanatos = moarte, de la Thanatos, zeul morţii la greci), de unde se naşte azi o anumită ambiguitate. Termenul pare a fi fost întrebuinţat pentru prima dată de Suetonius în Vieţile celor doisprezece Cezari, desemnând o „moarte uşoară”, iar uzul său modern este atribuit de istoricii problemei lui Francis Bacon, care afirma că îndatorirea medicului nu este numai aceea de a vindeca bolnavul, ci şi aceea de a‐i da îngrijirile necesare pentru a muri mai uşor şi fără durere, neabandonându‐l la capătul drumului; în pofida faptului că luarea sa de poziţie este uneori instrumentalizată de susţinătorii eutanasiei (vorbesc aici de eutanasie în sensul în care va fi acest termen utilizat cu precădere în cele ce urmează, adică acela de administrare a morţii de către o persoană alteia, cu sau fără acordul său), Bacon nu recomanda sub această denumire altceva decât însoţirea atentă a muribundului, o „moarte blândă, fără durere” – un vis al omului de pretutindeni şi dintotdeauna de altminteri – ceea ce azi am desemna tocmai prin sintagmele „tratarea durerii”, „medicină paliativă” – văzând‐o în strânsă legătură cu „cealaltă eutanasie”, după cum spune el, „moartea bună” în sensul în care presupune pregătirea sufletului pentru marea trecere; în fapt – dincolo de felul în care este vehiculat acest concept azi, în civilizaţia vitalităţii – sintagma „moarte bună” este legată în mod tradiţional de ideea unei morţi bine pregătite, mai cu seamă din punct de vedere spiritual – presupunând adică acceptarea condiţiei de muritor, dar şi convingerea că omul nu este deplin stăpân asupra vieţii şi morţii – şi care survine totodată în mijlocul celor apropiaţi – muribundul beneficiind de sprijinul lor material şi spiritual.

Abia pe la sfârşitul veacului al XIX‐lea conceptul începe să desemneze şi actul de a produce cuiva o moarte uşoară, acest sens tinzând să se impună în conştiinţa publică. Dat fiind faptul că sensul său tradiţional nu s‐a uitat cu totul însă, astăzi conceptul de eutanasie desemnează atât „actul de a provoca moartea cu scopul de a scuti omul de suferinţă”, cât şi „moartea uşoară şi liniştită a celui care se stinge”. Dacă din punct de vedere creştin aceasta din urmă este moartea bună şi demnă, din perspectiva susţinătorilor practicării şi legalizării eutanasiei demnă şi bună este moartea pe care este omul stăpân, având inclusiv posibilitatea de a‐şi scurta suferinţa. [3]

În acest context, studiind modul în care îşi argumentează propriile poziţii susţinătorii şi oponenţii eutanasiei, cercetătorul care doreşte să‐şi păstreze un minim grad de obiectivitate abordând acest subiect simte inevitabil că, în bunul caz în care un atare dialog este posibil, acestuia îi lipseşte ceva. Un atare sentiment m‐a însoţit şi pe mine în lecturile mele în domeniu şi pentru aceea aş dori ca textul de faţă să se situeze măcar cu un pas în afara a ceea ce s‐ar putea numi un „dialog al surzilor”. Cert este că mai mult ca oricând astăzi – dat fiind progresul medicinii şi capacitatea tehnicii medicale de a creşte aproape nelimitat speranţa de viaţă – medici şi teologi, biologi şi jurnalişti, filozofi şi jurişti, dar şi nespecialişti discută despre caracterul raţional sau iraţional, moral ori imoral al eutanasiei, despre legitimitatea sau lipsa de legitimitate a acesteia. Reprezentanţi ai tuturor acestor domenii şi ai altora au ceva de spus asupra acestei probleme care ne priveşte pe fiecare.

Convinsă fiind de acest lucru, nădăjduiesc ca în studiul de faţă să pot oferi o perspectivă în stare a îmbogăţi abordarea strict medicală şi bioetică a subiectului. Aceasta este intenţia de la care pornesc în articolul meu, propunându‐mi să abordez şi evaluez o serie de argumente în favoarea eutanasiei şi a legalizării ei şi să le citesc şi cântăresc în cheia unor valori umane şi religioase pe care mi le asum, nădăjduind ca rigoarea ştiinţifică pe care caut să o imprim studiului meu să nu aibă de suferit din această pricină. Socotind eutanasia drept un rău obiectiv, pornind de la afirmarea valorii supreme a vieţii şi realităţii că aceasta este un dat, un mister care ne precedă şi depăşeşte (pentru că Dumnezeu îi este obârşia şi scopul, din perspectivă creştină), nu pot face totuşi abstracţie de caracterul raţional sau cel puţin comprehensibil al unei părţi din motivaţiile celor care solicită eutanasia pentru ei înşişi ori pentru apropiaţi de‐ai lor. Mă întreb însă dacă posibilitatea de a legitima astfel această practică poate conferi pur şi simplu legitimitate eutanasiei şi dacă toate argumentele vehiculate în favoarea acestei practici şi, mai ales, a legalizării ei au aceeaşi greutate raţională şi valoare morală. O astfel de evaluare îmi propun să ofer în cele ce urmează, intenţionând deopotrivă ca, analizând poziţia oponenţilor eutanasiei, să subliniez care ar fi elementele care i‐ar conferi mai multă legitimitate şi valoare, încredinţată fiind că, dincolo de adevărul obiectiv al mesajului lor, acesta se cere validat printr‐un sprijin concret acordat celor în dificultate, fără de care învăţătura riscă să rămână stearpă.

 

De la legitimarea la legitimitatea eutanasiei? Pentru noi orizonturi de dialog. Tentative de legitimare a eutanasiei: de la teama de durere şi compasiunea faţă de cel în suferinţă la raţiuni economice

Susţinătorii practicii eutanasiei, depenalizării şi legalizării ei îşi justifică poziţia pornind de la o serie de argumente, unele mai încărcate de subiectivitate, altele mai raţionale, unele mai lesne de înţeles şi acceptat, altele mai puţin, unele mai umane, altele mai degrabă tributare mentalităţii consumist‐utilitariste dominante [4]. O abordare cât de succintă a acestei probleme trebuie să privească, după câte cred, cel puţin trei paliere, cel al alegerilor private, cel al opiniei publice şi, în fine, cel al sferei legislative (sau presiunilor asupra acesteia), chiar dacă, după cum se va vedea mai jos, argumentele astfel categorisite se întrepătrund în bună măsură.

 

Motivaţii personale în favoarea practicii eutanasiei

Astfel, cel mai des citate motivaţii personale pentru opţiunea în favoarea eutanasiei şi chiar solicitarea ei ar fi: (1) neputinţa omului de a accepta lipsa de autonomie biologică, respectiv frica de mecanismele care întreţin viaţa dincolo de stadiul ei raţional; (2) incapacitatea de a tolera simptomele fazei terminale a bolii, cum ar fi: durerea, apneea, anorexia, constipaţia; (3) dorinţa de a gestiona propria moarte, de a nu pierde controlul asupra propriei fiinţe, respectiv de a avea posibilitatea de a lua decizii până la capăt în mod personal cu privire la sine; (4) teama de a reprezenta o povară pentru alţii; (5) lipsa de sens, aşteptări, speranţă, sentimentul zădărniciei vieţii. [5]

Putem remarca în această listă de argumente fără îndoială elemente încărcate de subiectivitate, mai mult sau mai puţin controlabile de către o terţă persoană; bolnavul incurabil sau terminal, bătrânul suferind sunt cei care se confruntă până la urmă cu durerea fizică şi toată simptomatologia inconfortabilă, dar şi cu teama în ceea ce priveşte lipsa de autonomie, spitalizarea sau conectarea la aparate, respectiv cu sentimentul lipsei de sens ori impresia de a constitui o povară pentru cei din jur, suferinţe cel puţin la fel de grele precum cele fizice. Dat fiind acest fapt, la acest nivel este de aceea nejustificat sau de‐a dreptul neîndreptăţit să emitem judecăţi de valoare asupra deschiderii sau chiar opţiunii unei persoane în favoarea eutanasiei.

În funcţie de propriile valori – umane sau religioase – putem fără doar şi poate să afirmăm la nivel de principiu caracterul obiectiv rău, obiectiv ilegitim al eutanasiei, dar nu avem dreptul şi competenţa de a‐i judeca pe cei care aleg în favoarea ei; pe de o parte, nu putem eluda libertatea individului în astfel de alegeri, confruntarea directă cu suferinţa fizică şi sufletească putându‐se constitui în plus într‐o serioasă circumstanţă atenuantă în ceea ce priveşte responsabilitatea în raport cu gândul sau chiar gestul favorabile eutanasiei, iar, pe de alta, judecata îi aparţine în ultimă instanţă lui Dumnezeu. Ceea ce stă în schimb în puterea noastră este faptul de a veni în ajutorul bolnavului sau vârstnicului care, într‐o suferinţă atroce, şi‐ar putea dori eutanasierea prin: simpla prezenţă, gesturi de alinare, uşurarea durerii prin mijloace medicale, dar şi prin sprijinirea lui în a înţelege că boala nu‐i reduce cu nimic valoarea. O atare atitudine este unica formă posibilă de împărtăşire a suferinţei celuilalt.

 

Raţiuni ale deschiderii opiniei publice faţă de eutanasie

În ceea ce priveşte motivele ce stau la baza deschiderii opiniei publice către practica eutanasiei, cel mai des invocate ar fi: (1) teama oamenilor că ei înşişi ori ai lor s‐ar putea confrunta cu o boală incurabilă; (2) frica de a nu putea accepta în astfel de cazuri dureri insuportabile; (3) teama de slăbirea iremediabilă şi incontrolabilă a organismului; (4) îngrijorarea indivizilor că şi‐ar putea împovăra familia în caz de boală gravă, incurabilă sau bătrâneţe prelungită, lipsită de autonomie; (5) teama de a supravieţui fără a trăi în mod veridic. [6]

Observăm că putem citi oarecum în paralel argumentaţia individuală şi cea comunitară în favoarea eutanasiei. De remarcat ar fi totuşi că în cazul acestui al doilea şir de justificări lipseşte un element esenţial pe care l‐am întâlnit mai sus, şi anume confruntarea reală cu suferinţa şi boala, ceea ce anulează eventualele circumstanţe atenuante ale deschiderii faţă de practica eutanasiei pe care le‐am menţionat. După cum vom vedea mai jos, paralelismul continuă şi în cazul argumentelor militanţilor pro eutanasie la nivel legislativ, opinia publică fiind simultan alimentată de aceştia şi totodată generatoare de iniţiative legislative, într‐un cerc vicios nelipsit de legătură cu actuala cultură utilitaristă dominantă.

 

Argumentaţia susţinătorilor depenalizării şi legalizării eutanasiei

Între motivaţiile care stau la baza încercărilor de legalizare a eutanasiei s‐ar putea aminti:

(1) compasiunea faţă de dependenţa bolnavului incurabil ori terminal faţă un echipament medical de menţinere artificială a vieţii; (2) mila faţă de suferinţa individului; (3) ideea recunoaşterii autodeterminării pacientului sau a libertăţii de voinţă a pacientului în a decide în funcţie de propriile convingeri şi valori asupra posibilităţii de a suporta suferinţa, asupra calităţii şi demnităţii ultimelor sale clipe de viaţă; (4) dorinţa evitării unor cheltuieli excesive ale familiei, anturajului larg, ale societăţii; (5) recunoaşterea frumuseţii vieţii şi demnităţii omului etc. [7], pornind adesea de la ideea că este „imoral să tolerezi, să accepţi sau să impui suferinţa” [8];

Din nou am putea remarca paralelismul dintre argumentaţia susţinătorilor legalizării eutanasiei cu aceea a indivizilor şi opiniei publice şi cred că revenirea mobilurilor deschiderii faţă de eutanasie se poate explica în bună măsură prin încercările (dacă nu chiar presiunile) militanţilor în favoarea eutanasiei de a impresiona (şi totodată convinge) – pornind de la cazuri care stârnesc compasiune

– opinia publică de justeţea iniţiativelor lor în sfera legislativă; după părerea mea sunt în schimb prea puţin „exploatate” de către cei care militează împotriva practicii eutanasiei pildele acelora care‐şi asumă în mod demn suferinţa şi moartea naturală, mărturia lor putând în fapt constitui un argument mai puternic decât orice teorie [9].

Revenind însă, principalul argument în favoarea legiferării acestei practici este acela că nimeni nu are dreptul de a impune unei persoane care suferă şi‐şi exprimă în mod repetat şi conştient dorinţa de a muri să continue să trăiască în durere, omul având dreptul la autodeterminare în ceea ce priveşte propria sa viaţă sau moarte, pornind de la convingerile şi valorile sale [10]. Avem aici în primul rând de‐a face cu abandonarea principiului sacralităţii vieţii în favoarea promovării unei aşa‐zise „sacralităţi a autonomiei decizionale”, semn al unei răsturnări de valori în societatea noastră, relativ la care însă m‐am exprimat cu alte prilejuri. Putem remarca deopotrivă frecvenţa cu care este vehiculată noţiunea de compasiune în sfera luptei pentru legalizarea eutanasiei; dincolo de orice disertaţii asupra sistemului de valori îmbrăţişat de susţinătorii eutanasiei, m‐aş limita să spun că, pentru mine, compasiune înseamnă înainte de toate a suferi împreună cu cel aflat în durere şi, prin urmare, ne putem întreba în ce măsură suprimarea persoanei prin eutanasiere este într‐ adevăr o probă a disponibilităţii anturajului sau societăţii în a înţelege şi a‐şi asuma suferinţa individului.

Ar merita însă remarcată deopotrivă schimbarea de perspectivă în ceea ce priveşte punctul (4) al celor trei serii de argumente. Dacă în cazul primelor două am putea admite la rigoare că avem de‐a face cu raţionamente de bun simţ, în cea de‐a treia nu mai este vorba decât cu foarte multă indulgenţă despre aşa ceva şi aici putem constata mai degrabă amprenta societăţii materialist‐utilitariste în care trăim (sau pe care, şi prin astfel de poziţii, o construim). În fine, tot cu o schimbare de perspectivă ne confruntăm şi la punctul (5), aparent mai favorabilă susţinătorilor legalizării eutanasiei, căci dacă primele două linii de argumentaţie par a da mărturie despre incapacitatea de a mai recunoaşte frumuseţea şi valoarea vieţii, cea de‐a treia o clamează. În fapt însă, administrarea morţii – fie şi la cerere, dar încă mai puţin în cazurile în care, pacientul devenind inconştient, acordul lui se poate cel mult presupune sau în acelea în care subiectului eutanasiat nu i se cere în fapt acordul – nu este şi nu poate fi o recunoaştere a frumuseţii şi însemnătăţii vieţii, căci moartea nu poate fi în nicio circumstanţă o valoare superioară vieţii, în această categorie înscriindu‐se eventual împlinirea vieţii, cunoaşterea fericirii, a păcii etc., chiar asumarea senină a morţii, care rămâne însă în sine un rău.

La lista de argumente de mai sus am mai putea adăuga un al şaselea, extras din celebrul Raport privind eutanasia (doc. 9898), cunoscut şi sub numele de „Raportul Marty” (prezentat în Adunarea parlamentară a Consiliului Europei în 2003 şi stârnind luări de poziţie din partea diferitelor asociaţii care susţin valoarea vieţii şi propun drept alternativă la eutanasie îngrijirile paliative) [11] şi anume neconcordanţa între cadrul legislativ şi practică în domeniul eutanasiei – aceasta fiind pusă în aplicare în fapt, chiar dacă este ilegală în multe dintre statele europene, şi nefiind decât arareori pedepsită; raportul susţine în acest sens că, în condiţiile lipsei unui cadru legislativ clar în domeniul eutanasiei, s‐ar putea naşte abuzuri, pe care legalizarea acestei practici le‐a putea cel puţin limita, dacă nu înlătura cu totul. [12]

În ceea ce priveşte acest argument, rămâne cel puţin interesant faptul că raportul Marty afirmă primatul dreptului [13] asupra celui al vieţii. Mai mult, cererea morţii de către un pacient incurabil sau administrarea sa de către un terţ la solicitarea lui nu este considerată în acest document drept o nesocotire a demnităţii vieţii, dreptul la viaţă garantat prin Declaraţia drepturilor omului neavând a fi absolutizat, potrivit acestui document, ci corelat cu acelea la autodeterminare, la scutirea de tratamente inumane, respectiv la integritate fizică şi morală şi respectarea vieţii private [14], alegerea fiecărui individ în ceea ce priveşte propria viaţă sau moarte neavând a fi judecată, ci respectată, chiar dacă diferă de la om la om în circumstanţe asemănătoare; [15] chiar dacă suntem chemaţi într‐adevăr să respectăm libertatea indivizilor, avem, iată, din nou de a face cu relativizarea principiului sacralităţii vieţii şi afirmarea principiului autonomiei decizionale. Pentru a susţine acest drept la autodeterminare în domeniul practicii eutanasiei, documentul mai afirmă că penalizarea de către societate a atitudinii favorabile eutanasiei nu este relevantă în sine, aceasta schimbându‐şi în timp perspectiva şi asupra sinuciderii bunăoară: dacă odinioară aceasta era penalizată de toţi, astăzi alegerea individului este respectată în acest domeniu fără a se emite judecăţi de valoare. Potrivit documentului, atitudinea aceasta ar trebui cultivată şi în domeniul eutanasiei, alegerea individului având a fi respectată. [16]

În opinia mea, cu toate că în abordarea acestor probleme asistăm indubitabil la o evoluţie a mentalităţilor, avem în continuare de‐a face cu rele obiective, pe care însă, este adevărat, în virtutea propriei libertăţi de a alege, fiecare rămâne liber să le îmbrăţişeze, după cum a fost întotdeauna. Ducându‐şi mai departe argumentaţia în favoarea depenalizării eutanasiei, acelaşi raport Marty – căutând a contracara obiecţia că administrarea eutanasiei ar contraveni deontologiei medicale – afirmă că aceasta este încălcată şi prin practicarea avortului care este totuşi legalizat în numeroase ţări de mulţi ani deja. [17]

Cu toate că avem de‐a face cu o stare de fapt, urmărind acest raţionament, ne putem pe drept cuvânt întreba din nou în primul rând cum se poate justifica un rău cu alt rău; apoi, ducând reflecţia mai departe, ne putem întreba deopotrivă dacă aceia care propun un atare argument iau în calcul şi comparaţia între consecinţele psihologice ale unui avort pentru mamă (şi tată chiar) şi acelea ale eutanasierii pentru rudele şi membrii personalului medical care au solicitat‐o sau aplicat‐o. Mai mult, urmărind argumentele acestea, gândul mă duce la o aserţiune a abatelui Pierre, care spunea cam aşa: „Văzând de toate, sfârşim prin a ne obişnui cu orice; obişnuindu‐ne cu de toate, sfârşim prin a accepta orice; acceptându‐ le pe toate sfârşim prin a socoti bun orice şi socotindu‐le bune pe toate sfârşim prin a legaliza orice” [18]. În fine, înşirând şi alte posibile argumente în favoarea eutanasiei, acelaşi raport face deopotrivă referire la rezultatele unor sondaje de opinie realizate în ţările UE care arată că majoritatea populaţiei ar fi favorabilă legalizării acestei practici. Chiar dacă avem din nou de‐a face cu o stare de fapt, [19] nici acest lucru nu legitimează în sine practica eutanasiei şi legalizarea ei, căci adevărul şi dreptatea nu sunt în chip necesar apanajul majorităţii.

 

Semne de întrebare asupra legitimităţii eutanasiei, pornind de la fundamente umane şi religioase. Scurtă încercare de evaluare a argumentaţiei vizând legitimarea eutanasiei

Am văzut mai sus o serie de argumente în favoarea eutanasiei înregistrate la nivel individual, comunitar şi legislativ şi am făcut deja, punctual, o serie de observaţii pe marginea lor. Voi încerca în cele ce urmează o sintetică evaluare a acestora, punându‐le în paralel. Cu toate că, după cum s‐a văzut, unele dintre argumente se suprapun pe cele trei paliere, apreciez că nu pot fi investite toate cu aceeaşi valoare şi că simplul fapt că revin nu este un criteriu etic suficient pentru acceptarea lor. Aşa de pildă, cred că:

‐ dacă se poate înţelege întrucâtva faptul că, suferind cumplit, un individ îşi poate dori moartea, nu este nicidecum justificat să îi dorească moartea altcineva – fie că este vorba de un membru al familiei, un medic sau o instanţă juridică ori socială – sau să presupună în mod obligatoriu că respectivul şi‐ar dori‐o, nici măcar în cazul în care s‐a exprimat pe această temă în circumstanţe de luciditate, dar încă mai puţin atunci când a făcut‐o condiţionat fiind de durere sau nu a făcut‐o nicidecum şi nici nu o mai poate face;

‐ dacă s‐ar mai putea înţelege solicitarea eutanasierii de către unii indivizi în situaţii speciale (v. cazurile de durere insuportabilă, experimentarea sentimentului de a fi pierdut sensul vieţii) şi practicarea eutanasiei la cerere de către medici în astfel de cazuri, este pur şi simplu intolerabilă decizia arbitrară a unor terţi privind eutanasierea unui individ sau chiar a unor categorii din raţiuni economice, sociale, rasiale etc.; când spun „s‐ar mai putea înţelege” nu intenţionez să îmi asum o poziţie favorabilă eutanasiei, pe care personal, datorită convingerilor mele religioase, o socotesc un rău obiectiv, cum deja am afirmat, ci doar să iau în calcul circumstanţele atenuante care ar putea în anumite cazuri scădea responsabilitatea indivizilor în cererea sau practicarea ei;

‐ dacă o persoană ar mai putea să ceară eutanasierea de teamă să nu‐şi împovăreze material, fizic, spiritual etc. familia, este de‐a dreptul condamnabil ca ea să fie suprimată de propria familie sau colectivitate pornind de la ideea că a devenit o povară cu neputinţă de susţinut de către anturaj sau societate sau că, nemaifiind utilă, şi‐a pierdut în cadrul acesteia orice valoare;

‐ dacă un om se mai poate teme de lipsa de autonomie şi de dependenţa de aparate, familia, personalul medical şi legislatorul nu au dreptul să facă altceva decât să lupte pentru viaţa acelui om până la capăt (atât cât lupta este rezonabilă, respectându‐i‐se simultan dreptul la viaţă şi dreptul la moarte, adică înlăturându‐se deopotrivă varianta eutanasiei şi cea a încrâncenării terapeutice), investind cu generozitate resurse şi energii în vederea apărării valorii supreme a vieţii;

‐ în fine, dacă o persoană aflată în situaţia de a îndura o suferinţă cumplită ar putea socoti că a muri i‐ar salvgarda demnitatea, nimeni din afară nu are dreptul să gândească astfel şi să acţioneze în consecinţă; mai mult, date fiind condiţiile complexe de suferinţă în care se află un bolnav incurabil, este greu de afirmat că dorinţa de fi eutanasiat pe care o declară este raţional exprimată. În opinia mea, diferenţa este dată tocmai de experimentarea durerii, care s‐ar putea constitui în circumstanţă atenuantă pentru atitudinea de deschidere faţă de eutanasie a celui în cauză, fără a justifica însă practicarea ei de către terţi, mai cu seamă în contextul progresului socio‐cultural actual, dar şi al dezvoltării medicinii paliative ca alternativă viabilă în lupta cu durerea pentru bolnavii terminali, muribunzi etc., respectiv al existenţei unor resurse umane şi materiale suficiente pentru însoţirea bolnavilor terminali şi în genere a vârstnicilor, muribunzilor, persoanelor cu dizabilităţi, cu condiţia practicării respectului şi iubirii faţă de celălalt, dreptăţii şi solidarităţii.

 

Temeiuri umane şi religioase ce relativizează legitimitatea eutanasiei

După ce am urmărit mai sus încercările de legitimare a practicii eutanasiei la nivelul alegerilor personale, al opiniei publice şi al iniţiativelor legislative şi le‐am evaluat succint, voi încerca în cele ce urmează să merg mai în profunzime, întrebându‐mă asupra legitimităţii deschiderii faţă de eutanasie şi faţă de practicarea ori legalizarea acesteia, pornind de la o serie de fundamente pur umane şi o seamă de valori religioase. Sunt conştientă de faptul că acestea din urmă nu au aceeaşi relevanţă pentru toţi cei interesaţi de această problemă (cercetători sau simpli cititori); pe de o parte, menţionez însă că nu pot face abstracţie de ele în acest studiu, date fiindu‐mi convingerile religioase, iar, pe de alta, nădăjduiesc ca, în virtutea formării mele, acestea să poată constitui şi pentru alţii o cât de măruntă ocazie pentru întregirea propriei perspective asupra eutanasiei.

Întâi de toate, referindu‐mă la sfera alegerilor individuale pro eutanasie, mă întreb asupra legitimităţii acestei opţiuni în condiţiile în care a apela la o atare practică pur şi simplu nu‐i îngăduie persoanei să‐şi trăiască stadiul final de dezvoltare, căci – ne place ori nu, perioada premergătoare morţii este un timp de reflecţie şi creştere, pe care în mod tradiţional omul îl întrebuinţează pentru refacerea sau consolidarea unor relaţii (el având a‐şi ocupa până la capăt şi cu toată responsabilitatea locul unic în familie şi societate), dar şi pentru pregătirea spirituală a momentului trecerii (legată sau nu de anumite convingeri religioase); o atare moarte – bine pregătită şi „trăită” în mijlocul celor apropiaţi, respectiv cu susţinerea lor – este ceea ce desemnează oponenţii practicii eutanasiei drept „moarte bună şi demnă”, după cum am văzut mai sus. Or, prin eutanasiere, acest parcurs este frânt nefiresc şi omului i se răpeşte ceva din ceea ce este şi trebuie să devină; aceasta pentru că, dacă în faţa morţii enigma condiţiei umane îşi atinge culmea, după cum afirmă unul din documentele conciliului Vatican II în chip inspirat, ceva din lăuntrul nostru ne dă posibilitatea să întrezărim dincolo de evenimentul morţii nişte orizonturi cu totul noi în raport cu existenţa mundană; din această perspectivă, pentru mulţi, chiar şi dintre aceia care nu au îmbrăţişat de‐a lungul vieţii o credinţă, apropierea morţii constituie un prilej de pregustare a unei alte dimensiuni, cu adevărat complinitoare.

Omeneşte vorbind, prin deschiderea faţă de practica eutanasierii vârstnicului sau bolnavului incurabil, de pierdut nu are astfel numai persoana care moare (pregătirea pentru moarte fiind pentru oricare dintre noi o etapă a vieţii), ci şi anturajul său (căci parcursul premergător morţii are însemnătatea lui atât în acceptarea despărţirii de cel apropiat, cât şi în păstrarea amintirii lui). Pe de altă parte, trecând la un alt nivel, ne putem întreba în ce măsură este legitimă practica eutanasiei câtă vreme contravine eticii medicale care pretinde nevătămarea nimănui şi poruncii lui Dumnezeu care interzice omuciderea. Privind lucrurile mai profund dintr‐o perspectivă religioasă (v. creştină), aş mai spune că misterul morţii şi învierii lui Cristos, certitudinea nemuririi sufletului şi a învierii ar trebui să pună pentru credincios misterul suferinţei şi morţii într‐o nouă lumină, dându‐i puterea nu doar de a‐şi accepta condiţia pieritoare, dar şi de a se încredinţa cu totul planului lui Dumnezeu în moarte, ca şi de‐a lungul întregii vieţi [20]; nu voi dezvolta însă aici mai mult această idee, care ar pretinde un spaţiu mai larg pentru aprofundare.

În ceea ce priveşte deschiderea societăţii faţă de practica eutanasiei, mă întreb din nou, situându‐mă tot la simplul nivel uman pentru moment dacă – deşi este adeseori motivată prin ideea compasiunii faţă de cel bolnav – eutanasia nu cumva în realitate vădeşte o falsă milă sau o pervertire a acestui sentiment (fiind mai degrabă o marcă a faptului că anturajul nu este în stare să‐i suporte durerea). Aceasta pentru că o compasiune veridică nu poate produce suprimarea celuilalt, ci rodeşte îndeobşte solidaritatea, animând dorinţa şi putinţa de a‐i împărtăşi suferinţa. Această pretinsă compasiune este cel puţin îndoielnică (dacă nu reprobabilă) atunci când vine din partea rudelor care firesc ar fi să‐şi însoţească cu iubire şi răbdare apropiatul suferind sau din partea medicilor care, prin specificul profesiei lor, ar trebui să poarte de grijă bolnavului pe tot parcursul suferinţei sale, chiar şi în starea terminală, chiar şi în condiţiile în care acesta suferă de o boală incurabilă sau are o dizabilitate severă. Trecând într‐un alt registru al valorilor, dintr‐o perspectivă religioasă, am putea spune că numai Dumnezeu dispune de viaţa unui om nevinovat, respectiv că nimeni şi nimic (nicio persoană, nicio instituţie investită cu putere) nu poate autoriza medicul să suprime sau distrugă viaţa cuiva, el fiind chemat, dimpotrivă, să salveze viaţa pacientului.

Într‐un discurs ţinut cu ocazia unui Congres de chirurgie din 1948, papa Pius al XII‐lea dezvolta după cum urmează această idee, a cărei valabilitate poate fi lesne recunoscută şi de cei care nu îmbrăţişează neapărat valorile religioase: „Medicul în calitate de persoană particulară nu poate să ia niciun fel de măsură şi nici să încerce vreo intervenţie fără de consimţământul pacientului. Medicul nu are asupra pacientului decât acele puteri şi drepturi pe care acesta i le conferă, fie în chip explicit, fie în chip implicit şi în mod tacit”.

Până aici, spusele sale ar putea fi uşor instrumentalizate şi de către susţinătorii practicii eutanasiei ca un argument în favoarea poziţiei lor, vorbind de caracterul suveran al consimţământului pacientului. Dar papa continuă: „În ceea ce‐l priveşte, pacientul nu‐i poate conferi medicului mai multe drepturi decât are el însuşi, pentru că, la rându‐i, pacientul nu este stăpân absolut asupră‐i, asupra propriului său trup, asupra propriului său spirit. Prin urmare, nu poate dispune de acestea în mod liber, după bunul plac”. Aici ar putea interveni primele divergenţe între cei care susţin eutanasia şi cei care i se împotrivesc, cei dintâi militând în favoarea ei tocmai în virtutea dreptului de autodeterminare al omului. Or, dacă este adevărat că libertatea este un element definitoriu pentru persoana umană, în virtutea căruia ea poate alege să facă orice, este la fel de adevărat că nu orice alege este spre propriu‐i bine; omul poate opta, în sfera morţii, ca şi în orice altă circumstanţă a vieţii, pentru bine sau rău. Această libertate de alegere nu constituie totuşi punctul ultim de referinţă pentru valoarea gesturilor umane, valoarea sau non‐ valoarea lor fiind dată de binele şi răul obiective pe care le implică, de intenţia care animă fiecare astfel de gest, de circumstanţele în care este săvârşit, de condiţionările care‐l însoţesc, de gradul de responsabilitate al individului, de rezultatul său, de consecinţele pe termen scurt sau lung etc. Şi dacă este adevărat că în fapt omul poate dispune de viaţa sa (în sensul că‐i stă în putinţă să se sinucidă bunăoară ori să ceară să i se administreze moartea, sens în care, da, avem stăpânire asupra noastră), este la fel de adevărat – şi este un lucru de bun simţ, iar nu unul care ţine neapărat de un sistem de valori religioase să recunoaştem aceasta – că în principiu nu poate dispune de ea. Este astfel pentru că, obiectiv vorbind, viaţa ne vine de altundeva (sau de la Altcineva pentru cei care îmbrăţişează o credinţă religioasă), fiind un mister care ne precedă şi depăşeşte. În acest sens nu suntem stăpâni asupră‐ne.

Papa Pius al XII‐lea arată că limitarea drepturilor despre care am vorbit puţin mai sus în legătură cu medicii îi priveşte şi pe reprezentanţii legali ai bolnavilor. El afirmă deopotrivă că opţiunea pro eutanasie este deosebit de gravă atunci când este făcută de către terţe persoane, de medici sau oameni ai legii pentru cei care nici măcar nu au solicitat‐o şi nu şi‐au dat consensul pentru administrarea ei. Abordând aceeaşi problemă, un alt papă, Paul al VI‐lea, afirma deopotrivă într‐un discurs ţinut în 1975 la Colegiul internaţional de medicină psihosomatică: „Având în vedere valoarea fiecărei persoane umane, am dori să amintim faptul că este de datoria medicului să se pună întotdeauna în slujba vieţii şi să o asiste până la sfârşit, fără a accepta vreodată eutanasia sau a renunţa la acea datorie specific umană de a o ajuta să‐şi împlinească întru demnitate parcursul omenesc”; ceea ce exprimă aici o autoritate ecleziastică este din nou o valoare general umană, despre care dă mărturie deja lumea antică, prin jurământul lui Hipocrate, repetat de fiecare medic în parte.

Dincolo de orice perspectivă moralizatoare, conciliul Vatican II leagă refuzul eutanasiei pur şi simplu de respectul faţă de persoana umană, definind‐o, alături de alte aspecte ce se opun vieţii (omuciderea, genocidul, avortul, suicidul, tortura, condiţiile inumane de viaţă şi muncă, detenţia arbitrară, deportarea, sclavia, prostituţia, traficul de femei şi tineri), drept „o ruşine”, ceva ce „otrăveşte civilizaţia umană”, respectiv „o gravă jignire adusă onoarei Creatorului”. Dar nu este necesar să fim creştini (şi nici catolici) pentru a recunoaşte valoarea vieţii; în fapt, reprezentanţi ai multor altor confesiuni, dar şi ai lumii laice militează, după cum voi arăta mai jos, împotriva eutanasiei. Uzurpând prin eutanasie dreptul lui Dumnezeu, ca o reiterare a tentaţiei dintâi, încălcând pur şi simplu dreptul la viaţă, valoare fundamentală pentru societate, omul nu doar că nu apără demnitatea vieţii ori morţii, aşa cum pretind simpatizanţii ori susţinătorii acestei practici, dar se face inevitabil artizan al nedreptăţii şi morţii; or, acestea nu pot fi recunoscute drept valori: pur şi simplu „astfel viaţa celui mai slab este pusă în mâinile celui mai puternic; în societate se pierde simţul dreptăţii şi este retezată de la rădăcină încrederea reciprocă, fundament al oricărei relaţii autentice între persoane”. Mai mult, dacă este adevărat că mereu avem de învăţat din istorie, reflectând asupra eutanasiei, nu putem neglija nicidecum legătura dintre această practică şi regimul nazist, chiar dacă unora le place să sublinieze diferenţa dintre eutanasia involuntară şi cea voluntară şi nici să nu întrevedem riscul răspândirii unor practici eugenice şi al unor abuzuri tocmai prin legalizarea eutanasiei. Iar dacă, neţinând cont de toate acestea, unii totuşi afirmă dreptul personalului medical la a administra moartea în numele libertăţii şi demnităţii omului, ar fi de spus că această poziţie se întemeiază pe o concepţie foarte individualistă asupra libertăţii şi restrictivă, dacă nu distorsionată, asupra demnităţii. Să nu ne gândim decât la ce ar putea trezi în mintea pacienţilor unui spital vestea că medicul căruia îi sunt şi ei încredinţaţi a administrat unui confrate spitalizat eutanasia, fie şi în condiţii cu adevărat speciale, fie şi la cerere. Să ne gândim deopotrivă că, în condiţiile legalizării sau practicării eutanasiei, persoanele cu dizabilităţi care se socotesc o povară pentru alţii sau cei cu probleme mai puţin grave de sănătate, dar cu tendinţe suicidare s‐ar putea simţi foarte tentate „să profite” de această „şansă”.

„Porunca «Să nu ucizi» este cu adevărat temelia unei societăţi care încearcă să‐i respecte şi să‐i ajute să trăiască pe bolnavii săi, pe bătrânii săi, pe handicapaţii săi şi pe aceia care trec printr‐o fază tranzitorie sau prelungită de atracţie spre moarte”. Fără doar şi poate bolnavul terminal, ca şi persoanele cu dizabilităţi au nevoie de iubire şi compasiune, care însă pot şi trebuie să găsească forme de exprimare veridice (între acestea nenumărându‐se eutanasia). Cei aflaţi în această situaţie au nevoie să fie înţeleşi şi susţinuţi de către ceilalţi în încercare – aceştia fiind chemaţi să le ofere solidaritate şi motive de speranţă – iar nu suprimaţi ca şi când viaţa lor nu ar mai preţui nimic. Dincolo de ceea ce ar putea crede opinia publică, deşi respinge eutanasia, Biserica nu susţine ceea ce se numeşte încrâncenarea terapeutică, adică strădania de a reanima pacientul şi de a‐i prelungi cu orice preţ viaţa prin varii tratamente şi intervenţii în condiţiile în care aceasta se îndreaptă în chip firesc spre finalul său. Vorbim despre utilizarea unor mijloace terapeutice proporţionate, care se cer administrate în urma unui discernământ etic şi cu toată competitivitatea profesională, asistarea presupunând îngrijirea medicală, umană, spirituală etc. până la sfârşit a bolnavului terminal, dar şi asumarea acestei dimensiuni constitutive a omenităţii noastre care este moartea. [21]

Legitimitatea eutanasiei este pusă sub semnul întrebării şi de faptul că creştinii nu sunt singurii care militează pentru o legislaţie vizând apărarea vieţii bolnavilor şi muribunzilor; „viaţa este un bun şi o valoare laică, uşor de recunoscut de toţi cei care sunt conduşi de dreapta judecată şi de adevărul obiectiv”. [22] Eutanasia este considerată şi în mediul civil incompatibilă cu drepturile omului. Astfel, articolul 3 din Declaraţia universală a drepturilor omului sună aşa: „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale.” [23] A recunoaşte dreptul fundamental la viaţă al fiecărui om şi a afirma demnitatea umană, respectiv egalitatea dintre indivizi face vinovată orice atentare la viaţa cuiva de către altcineva, care pune în discuţie însuşi fundamentul convieţuirii sociale. [24] Există în fapt o serie de luări de poziţie ale unor foruri laice împotriva eutanasiei. Astfel, în Declaraţia privind eutanasia, Asociaţia medicală mondială arată că „actul deliberat de a pune capăt vieţii unui pacient, fie şi la cererea pacientului sau a aparţinătorilor, este neetic” (ceea ce nu împiedică medicul să respecte dorinţa pacientului „de a permite ca procesul morţii să‐şi desfăşoare cursul său natural în fazele terminale ale bolii”).

Convenţia asupra drepturilor omului şi biomedicinii de la Oviedo, din 1997, arată la rându‐i că drepturile şi interesele fiinţei umane sunt superioare celor ale societăţii şi ştiinţei. În plus, dată fiind vocaţia medicilor de a sluji viaţa şi ţinând cont de principiile eticii medicale (a păstra viaţa şi a reduce durerea, a urmări beneficiul pacientului şi a nu‐l vătăma), practicarea eutanasiei este incompatibilă cu profesia de medic, în pofida părerii unora de a acţiona prin eutanasiere în favoarea pacientului sau din respect faţă de voinţa acestuia. Aceasta pentru că a ucide nu poate însemna în nicio circumstanţă a urmări binele cuiva şi sacralitatea vieţii este un principiu universal acceptat, fundament al întregii etici occidentale. Mai mult, după cum am arătat şi mai sus, în lumina istoriei, eutanasia poate fi înţeleasă ca element al unei mişcări de discriminare socio‐ antropologică (v. uciderea unor persoane cu dizabilităţi, a unor bolnavi cronici, a unor persoane suferind de forme grave de demenţă, a nou‐născuţilor cu malformaţii etc.) [25].

 

Dincolo de atitudini simplu moralizatoare, pentru o mai veridică slujire a vieţii

Dar nu cred că este de ajuns să afirmăm pur şi simplu ilegimitatea eutanasiei, pornind de la valori umane sau religioase. Socotesc dimpotrivă că, mai mult decât forurile civile, cele ecleziale ar trebui să‐şi susţină învăţătura printr‐un sprijin practic acordat bolnavilor terminali şi vârstnicilor – care ar putea, în absenţa unui atare ajutor, solicita eutanasierea – şi aparţinătorilor lor – care adeseori capitulează în suferinţă tocmai pentru că sunt lăsaţi să se lupte singuri cu ea.

Întâi de toate, socotesc că ar fi oportun să existe o preocupare a comunităţilor creştine pentru formarea îndepărtată a oamenilor în vederea acceptării misterului morţii; credinţa creştină, prin afirmarea valorii mântuitoare a suferinţei şi proclamarea misterului învierii lui Cristos, poate aduce un răspuns adecvat la frământările cu privire la sensul suferinţei ori morţii şi ajuta indivizii să îşi asume boala sau senectutea, respectiv să accepte momentul natural al morţii. O cateheză menită a pregăti din vreme omul pentru moarte, dezvăluindu‐i sensul veridic, va trebui să prezinte viaţa ca o pregustare şi totodată o pregătire a veşniciei; viaţa de dincolo este distinctă de cea de aici, dar nu lipsită de legătură cu aceasta, prin harul lui Dumnezeu fiindu‐ne dat să gustăm încă de aici ceva din viaţa de dincolo, prin alegerile de fiecare clipă în favoarea binelui şi împotriva răului: „fiece clipită a vieţii, trăită întru har şi cheltuită întru dăruire, este de pe acum plină de dimensiunea învierii, constituind de pe acum o biruinţă asupra morţii”. În fapt, dacă credinţa noastră ca şi creştini ar fi suficient de puternică, nu ne‐am teme de suferinţă şi moarte (început, iar nu sfârşit), vrând a le îndepărta cu orice preţ sau a o anticipa pe cea din urmă pentru a scăpa de cea dintâi, iar mărturia noastră i‐ar putea întări şi pe alţii în confruntarea cu ele. Cu toate acestea, credincioşi şi necredincioşi, aproape toţi resimţim revoltă înaintea suferinţei şi teamă înaintea morţii, uitând de valenţele lor mântuitoare. În orice caz, în suferinţă, singurătatea atârnă greu: chiar dacă nimeni nu‐şi poate la propriu asuma durerea altcuiva şi chiar dacă fiecare murim până la urmă singuri, pornind de la propria noastră dorinţă de a avea în durere şi în pragul morţii alături pe cineva putem înţelege strigătul mut sau chemarea explicită a bolnavilor şi vârstnicilor de a fi însoţiţi pe calea durerii şi trecerii. [26]

Comunitatea creştină poate şi trebuie să contribuie în mod concret la această „însoţire” a bolnavilor terminali, a vârstnicilor, dar şi a familiilor lor. Fie că muribunzii îşi trăiesc ultimele zile acasă ori în spital, între aparatele medicale şi o echipă de tehnicieni, au nevoie deopotrivă de o susţinere morală şi spirituală adecvată, atât din partea membrilor familiei, cât şi a fraţilor întru credinţă. Dacă asistenţa medicală este importantă, totuşi nu este singura care contează. Mai mult, chiar şi atunci când tehnica medicală nu mai poate face nimic prin mijloacele sale, prezenţa celor apropiaţi muribundului este un fel de terapie, de la o simplă strângere a mâinii şi până la rugăciune. Susţinerea comunităţii nu poate să se reducă doar la acordarea sacramentului maslului şi rostirea rugăciunilor la căpătâiul celui decedat de către preot. Pentru o asistare eficientă a muribunzilor, aparţinătorii sau cei care vor să facă acest serviciu (poate fi vorba de voluntari care să suplinească parţial sau întărească prezenţa familiei, eventual să pregătească lucrarea clericilor, dar şi de adevărate echipe, integrând psihologi şi preoţi – mai ales în spitale sau centre de îngrijire paliativă) trebuie să fie iniţiaţi, având a învăţa caracteristicile şi etapele trăirilor psihologice înaintea morţii: respingerea, revolta, nevoia de împărtăşire, deprimarea, acceptarea. Cu o minimală formare şi multă bunăvoinţă, membrii comunităţii creştine ar putea uşura mult durerea bolnavilor şi aparţinătorilor. Pe de altă parte, cei care asistă muribunzii au la rându‐le mult de învăţat de la aceştia, căci trăirea suferinţei este întotdeauna o lecţie de viaţă. [27]

Biserica se poate deopotrivă implica în formarea membrilor personalului sanitar, care, prin deschiderea faţă de anumite valori religioase sau chiar asumarea lor, pot contracara mentalitatea deschisă eutanasiei. Desigur, miza nu este într‐atât inocularea unor valori religioase personalului medical, cât asumarea unei corecte înţelegeri a noţiunii de moarte demnă de om şi a principiilor aferente (utilizarea corectă a terapiei durerii, acordarea de asistenţă proporţionată, obligativitatea acordării asistenţei primare etc.). Este important ca medicii să înţeleagă necesitatea de a‐şi păstra identitatea profesională, deontologia cerându‐le să acţioneze în orice circumstanţă în chip responsabil şi potrivit conştiinţei, spre binele veridic al pacientului în situaţia sa concretă, nelăsându‐se pradă unui mai mult ori mai puţin subtil sistem manipulator sau tentaţiei de a se crede atotputernici în lupta cu boala şi moartea: medicii trebuie să respecte întotdeauna demnitatea persoanei umane şi să promoveze un dialog plin de încredere cu pacientul. În plus, medicul are datoria de a se preocupa de îngrijirea acestuia sub toate aspectele, nu numai cel terapeutic, ajutându‐l să beneficieze de toată asistenţa umană, dar şi spiritual‐religioasă de care poate avea nevoie; pentru aceasta este nevoie şi de o formare etică a medicilor, respectiv de o plenară formare umană, care să includă asumarea unei viziuni asupra vieţii şi morţii, iar Biserica şi‐ar putea‐o asuma parţial, alături de alte instanţe educative. [28]

În chip de concluzii

Ce putem numi obiectiv o „moarte bună”, o „moarte demnă”?

‐ aceea pe care omul pune deplin stăpânire, înlăturând suferinţa, dependenţa de aparate, prelungirea vieţii dincolo de stadiul raţional sau care le este administrată unor indivizi în suferinţă, la cerere ori doar presupunându‐le acordul (iar uneori chiar fără un atare acord, pornind de la criterii economice sau sociale arbitrare)?

‐ aceea pe care omul şi‐o asumă în chip firesc – ca o încheiere naturală a vieţii de aici şi prag necesar al unei alte vieţi, pornind de la ideea că viaţa nu ne aparţine cu totul, fiind un mister care ne depăşeşte sau un dar al lui Dumnezeu – cu tot preludiul său de suferinţă fizică şi sufletească, pregătindu‐se pentru ea în mijlocul apropiaţilor săi şi susţinut fiind de aceştia?

În opinia mea, dincolo de încercările de legitimare a practicii eutanasiei, aceasta rămâne un rău obiectiv. Poate că, în anumite condiţii de suferinţă atroce este cu putinţă de înţeles ca un om să‐şi dorească moartea, cu toate că nu lipsesc exemple cunoscute şi mai puţin cunoscute de persoane care îşi asumă cu dăruire până la capăt suferinţa fără dorinţa de a‐şi anticipa sfârşitul. Este însă dificil de înţeles cum ar putea familia să‐i dorească moartea în aceleaşi condiţii în loc să se preocupe să‐l însoţească mai degrabă pe calea suferinţei, împărtăşindu‐i‐o (aceasta fiind până la urmă sensul veridic al compasiunii). Este deopotrivă greu de acceptat ca un medic să nesocotească principiile etice ale profesiunii sale administrând moartea unui pacient în loc de a‐i acorda până la capăt îngrijirea necesară. În fine, în condiţiile progresului economic, social, cultural fără precedent este dificil de înţeles cum ar putea societatea actuală să promoveze practica eutanasiei mai degrabă decât susţinerea persoanei, antrenând resursele (umane şi financiare) necesare în acest sens.

Dacă omul de azi este tentat să creadă că poate dispune de viaţă şi moarte după bunul plac, ar merita reflectat la faptul că nici bolnavii, nici aparţinătorii lor, nici medicii, nici legislatorul, nici societatea ca atare nu pot dispune totuşi de viaţă; ar putea dispune de ea numai în măsura în care existenţa li s‐ar datora. Pentru că viaţa este un mister care ne depăşeşte (un dar de la Dumnezeu pentru creştini), niciun om nu poate face ce vrea în principiu nici măcar de propria sa viaţă; spun în principiu, pentru că în fapt, are libertatea de a se sinucide bunăoară sau pretinde eutanasierea (chiar dacă în acest caz responsabilitatea sa poate fi atenuată de o serie de circumstanţe, aceasta nu conferă legitimitate respectivei alegeri şi actului în sine). Cu atât mai puţin ar avea dreptul un medic sau orice altă persoană ori instanţă să ridice viaţa vreunei persoane: „cel care nu poate da cuiva un drept, nu i‐l poate lua; aşadar, cel care nu poate da cuiva viaţa nu i‐o poate lua”. Dincolo de aceste principii însă, în orice reflecţie ori dialog asupra legitimităţii practicii eutanasiei ar trebui să se ţină cont de istoricul problemei şi de potenţialele riscuri pe care le implică; astfel, pe de o parte, nu se poate neglija legătura acestei practici cu nazismul, iar, pe de alta, nu se poate eluda perspectiva ca ea să devină oricând din nou parte a unei mişcări de discriminare socială şi antropologică. Viaţa este şi rămâne un dar şi o valoare supremă, recunoscută ca atare de creştini şi necreştini.

Administrarea morţii la cerere nu poate fi în nicio circumstanţă o valoare superioară vieţii, astfel de valori fiind numai împlinirea existenţei pământeşti, bucuria, pacea, asumarea morţii. Dacă anturajul unui bolnav incurabil sau al unui vârstnic care şi‐ar putea dori eutanasierea, personalul medical şi membrii societăţii vor într‐adevăr să intervină spre a uşura suferinţa acestora, ei o pot face în chip legitim acordându‐i un suport afectiv, medical, spiritual etc. real şi constant. În fapt, experienţa arată că în condiţiile în care pacientului i se acordă o îngrijire atentă, deschiderea spre eutanasie se atenuează sau dispare; o posibilă soluţie deja atestată o constituie în acest sens centrele de îngrijire paliativă. În ultimă instanţă însă, boala, dizabilitatea, lipsa de autonomie, decăderea fizică sunt parte a existenţei umane şi se cer asumate în chip personal şi solidar, dincolo de orice influenţă a mediului socio‐cultural şi chiar legislativ; dacă acestea nu sunt valori în ele însele şi este legitim să luptăm împotriva lor ca suferinzi şi împreună cu suferinzii, totuşi trebuie recunoscut, pe de o parte, faptul că practica eutanasiei este departe de a fi o biruinţă asupra durerii şi morţii, iar pe de alta, că acestea nu sunt lipsite de sens şi valoare; în prezenţa lor viaţa umană nu‐şi pierde nicidecum demnitatea. [29]

__________

[2] În articolul de faţă mă voi referi cu precădere la aceste categorii vorbind despre practica eutanasierii, chiar dacă o parte din reflecţiile mele sunt aplicabile şi altor categorii.

[3] Adriano Pessina, Eutanasia. Despre moarte şi alte lucruri, Cluj‐Napoca: Editura Renaşterea 2009, p. 15‐27; V. Cristina Deaconescu, “Eutanasia în proiectarea sa multidisciplinară”, Revista română de bioetică, vol. 3, nr. 4, octombrie – decembrie 2005, http://www.bioetica.ro/ bioetica/ ie2/ info.jsp? item= 9948&node= 1498; Patrick Verspieren, Face à celui qui meurt. Euthanasie, acharnement thérapeutique, accompagnement, Paris: Desclée de Brouwer 1984, p. 140‐142.

[4] Relativ la eutanasie ca expresie a unui sistem de valori deviant m‐am exprimat în contribuţia intitulată Moartea întru demnitate, o sintagmă ambivaletă? în curs de publicare în volumul celui de‐al X‐lea Seminar de medicină şi teologie (Bistriţa 13‐15 mai 2011).

[5] Silviya Aleksandrova,” Îngrijirile paliative şi eutanasia se exclud reciproc?”, Revista română de bioetică, vol. 6, nr. 4, octombrie – decembrie 2008, http://www.bioetica.ro/ bioetica/ie2/ info.jsp?item= 10463&node= 1775.

[6] Silviya Aleksandrova, “Îngrijirile paliative”…

[7] Cristina Deaconescu, Eutanasia; Constantin Bogdan, Eutanasia şi suicidul asistat medical, din nou în actualitatea dezbaterii internaţionale, http://www.bioetica.ro/bioetica/ie2/info.jsp?item=9487&node=1355.

[8] V. “Manifestul privind eutanasia din 1974”, publicat în The Humanist apud Comisia naţională de bioetică a BOR, “Avortul, eutanasia, transplantul de organe”, www.provitabucuresti.ro/ docs/ bioetica/ bioetica.BOR.pdf (în continuare Avortul, eutanasia).

[9] Personal, am redat o atare mărturie a unui tânăr preot şi călugăr care şi‐a însoţit în ultimele luni de viaţă mama suferind de cancer în contribuţia pentru volumul deja menţionatului Seminar de medicină şi teologie de la Bistriţa.

[10] V. Conseil de l’Europe, Assemblée Parlamentaire, Doc 9898 (10 sept. 2003), Euthanasie, http://www.assembly.coe.int/Mainf.asp?link=/Documents/WorkingDocs/Doc03/FDOC9898.htm (în continuare Raport Marty).

[11] Constantin Bogdan, Eutanasia.

[12] Raport Marty (v. rezumat şi art. II.I.2; II.VIII.61).

[13] V. Raport Marty (rezumat şi art. I.3; II.IX.61).

[14] V. Raport Marty (rezumat şi art. I.7; II.I.6; II.III.17‐18; II.IV.44; II.VIII.50).

[15] V. Raport Marty (rezumat şi art. I.8).

[16] V. Raport Marty.

[17] V. Raport Marty.

[18] De fapt, simpla legalizare a eutanasiei nu constituie, aşa după cum o afirmă de altminteri acelaşi raport în contextul în care prezintă (cu incomparabil mai puţină angajare) argumentele contra eutanasiei, o garanţie în ceea ce priveşte evitarea abuzurilor, frontiera între eutanasia voluntară şi cea involuntară fiind extrem de fină şi, odată deschisă poarta legalizării eutanasiei, medicii putând fi convinşi (sau poate constrânşi) să o administreze şi în cazul în care nu ar fi cu adevărat „necesar”, din raţiuni economice, sociale sau chiar politice bunăoară. V. Raport Marty.

[19] V. Raport Marty; pt. rezultatele a varii sondaje pe tema deschiderii faţă de legalizarea şi practicarea eutanasiei v. Creştere îngrijorătoare în Olanda a cazurilor de eutanasie, http://www.catholica.ro/ 2010/08/14/ crestere‐ingrijoratoare‐in‐olanda‐a‐cazurilor‐de‐eutanasie/; George Cristian Curca, Eutanasia: o radiografie in interiorul profesiunii medicale – studiu comparativ la studenţi la medicină şi la medici, Revista română de bioetică, vol. 6, nr. 2, aprilie– iunie 2008, http://www.bioetica.ro/ bioetica/ ie2/ info.jsp? item= 10385&node= 1735; Sondaggi e statistiche in tema di eutanasia, http://www.radioradicale.it/ sondaggi‐e‐statistiche‐in‐tema‐di‐eutanasia; Constantin Bogdan, Eutanasia; Cristina Deaconescu, Eutanasia.

[20] Ioan Paul al II‐lea, “Evangelium vitae”, http://www.vatican.va/ edocs/ITA1217 / PN.HTM (în continuare EV), 67; Vatican II, “Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană”, Gaudium et spes, http://www.catholica.ro (în continuare GS) 18; Silviya Aleksandrova, Îngrijirile paliative; Raport Marty (art. II.VIII.50‐54).

[21] Nu voi dezvolta însă mai mult aici aceste aspecte, ele urmând a fi dezbătute în studiul Pe muchie de cuţit. Dreptul la viaţă/ dreptul la moarte. Principii pentru utilizarea unor mijloace terapeutice proporţionate. V. Elio Sgreccia, “Dignità dela morte ed eutanasia”, în Il valore della vita. L’uomo di fronte al problema del dolore, della vecchiaia, dell’eutanasia. Atti del 54o corso di aggiornamento culturale dell’Università Cattolica (Roma 2‐7 settembre 1984), Milano: Vita e pensiero 1985, p. 141‐144; 146; Gen 2; EV 66‐67; GS 19; 22; 27; Patrick Verspieren, Face à celui qui meurt, p. 107‐108; 160‐163; Raport Marty.

[22] Elio Sgreccia, Victor Tambone, “Manual de bioetică”, http://www.profamilia.ro/ culturavietii.asp?manual= 72; Elio Sgreccia, “Dignità dela morte”, p. 147.

[23] “Declaraţia drepturilor omului”, http://www.onuinfo.ro/ documente_ fundamentale/ declaratia_drepturilor_ omului/.

[24] Raport Marty.

[25] George Cristian Curca, Eutanasia; Silviya Aleksandrova, Îngrijirile paliative; Adriano Pessina, Eutanasia, passim; GS 18.

[26] Elio Sgreccia, Dignità della morte, p. 152‐153; Patrick Verspieren, Face à celui qui meurt, p. 168.

[27] Elio Sgreccia, Dignità dela morte, p. 155‐156.

[28] Elio Sgreccia, Dignità dela morte, p. 156‐158; Patrick Verspieren, Face à celui qui meurt, p. 117‐118.

Apărut în STUDIA UBB BIOETHICA, LVIII, 1, 2013

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”
DISTRIBUIȚI
Articolul anteriorÎnregistrarea și declararea copilului născut viu sau mort. Drepturile părinților copilului născut mort
Articolul următorArhiepiscopul Atenei: Vor sa scoata religia din scoala? Atunci, sa schimbe Constituia!
Guest Post

Articole și analize ale unor invitați speciali. Autori:

William Gairdner, Obianuju Ekeocha, Grégor Puppinck, Claire de La Hougue, Russel Kirk, Papa Benedict XVI, James C. Dobson, Pat Buchanan, Leo van Doesburg, Johannes L. Jacobse, Thomas Ward, Theresa Okafor, Jason Scott Jones, Erika Bachiochi, Joe Bissonnette, Allan C. Carlson, Richard Stith, Luca Volonte, Jonathon van Maren, Abby Johnson, Louise Kirk, Friedrich Hansen, Christopher Smith, Marie Smith, Natalia Iakunina, Jakob Cornides, Herman Tristram Engelhardt Jr., Olgierd Pankiewicz, Mats Tunehag, Marta Cartabia, Adrian Pessina, Roger Kiska, Andrea Williams, Bronislaw Wildstein; Horațiu Pepine, Maria Aluaș, Marius-Teodor Zamfir, Anton Moisin, Ninel Ganea, Ștefan Iloaie, Alin Vara, Boiana Berchi, Mihai Silviu Chirilă, Monica Basarab, Bogdan Glăvan, Monahia Onufria Matei, Dan Păscuț, Roxana Puiu, Robert Lazu, Mircea Gelu Buta, Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Ionuț Mavrichi, Bogdan Mateciuc, Lavinia Tec, Roxana Puiu, Natalia Vlas, Daniel Mazilu.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here