Ca între noi, fetele: revoluţia transgender şi desfiinţarea feminităţii

912 views
2
DISTRIBUIȚI

Dacă vrem să aflăm cum va arăta lumea de mâine, atunci se cuvine să ţinem sub ochi ideile marginale de astăzi, pentru că ceea ce a fost marginal ieri astăzi este prejudecată curentă, deci ceea ce e marginal astăzi, mâine va fi de la sine înţeles. Iar ceea ce discutăm acum nu mai este ceva marginal în rândul elitelor occidentale, deci în curând va avea efecte şi la noi. În România avem avantajul că putem vedea de pe acum, privind peste gard, ce ni se va turna pe cap în curând.

În iunie se lansează în Statele Unite noul film Wonder Woman (femeia minune) dedicat unei supereroine devenită emblematică pentru mişcarea de eliberare a femeilor. Ca orice lansare de film, puţină controversă nu are cum să facă rău vânzărilor de bilete, aşa că un lanţ de cinematografe a programat o seară dedicată exclusiv femeilor.

„Când spunem «persoane care se identifică drept femei» o spunem serios (we mean it)”

atenţionează departamentul de marketing al cinematografului, adică persoanele care se identifică drept bărbaţi nu au ce căuta acolo. Desigur, nu pot interzice prezenţa bărbaţilor, pentru că discriminarea pe bază de rasă sau sex este ilegală. Aşa că s-a găsit cineva – în Brooklyn – care să cumpere bilet şi să anunţe că are de gând să meargă, fără să se identifice drept femeie. Stephen Miller s-a trezit dintr-o dată în mijlocul unui uragan mediatic. Un critic de film, Jordan Hoffman, l-a acuzat pe Miller că are o mentalitate de violator, pentru intenţia de a pătrunde într-un spaţiu pe care femeile şi l-au rezervat.

Nu este prima dată când noua încarnare cinematografică a Femeii Minune provoacă reacţii viscerale. Când primul trailer a fost lansat, o serie de feministe au fost scandalizate să vadă că ea este fără păr sub braţ. Problema nu este atât de trivială pe cât ar putea să pară unora neinformaţi. Una din formele de manifestare ale opresiunii patriarhale asupra femeilor constă tocmai în standardele estetice puse în faţa acestora. De aceea multe din femeile emancipate refuză să se radă sub braţ, ca un act de sfidare la adresa opresiunii la care sunt supuse de către bărbaţi în societatatea noastră sexistă. Faptul că Wonder Woman – un personaj de referinţă pentru mişcarea de eliberare a femeilor – apare astfel cosmetizată nu poate fi decât o conformare la pretenţiile opresive ale capitalismului patriarhal. Aşa ceva este intolerabil pentru feministele adevărate, care îşi vopsesc părul sub braţ în culori ţipătoare ca act de sfidare politică şi nonconformism social.

Însă unii cititori probabil au remarcat ceva în povestea de mai sus. În anunţul cinematografului nu se vorbeşte pur şi simplu despre femei, ci despre „persoane care se identifică drept femei”. Diferenţa este esenţială, aşa cum ne arată păţania unei feministe nigeriene de marcă.

Sunt femeile transgender bărbați?

Chimamanda Ngozi Adichie este o autoare cu succes internaţional, a cărei prezentare TED „Cu toţii ar trebui să fim feminişti” a inspirat-o pe Beyoncé atât de mult încât un fragment apare în melodia ei Flawless. Deci nu vorbim de oricine. În cadrul campaniei de promovare a unui nou volum dedicat feminismului, Chimamanda a fost întrebată în Martie anul acesta, de reporterul Channel 4 din Marea Britanie, dacă femeile transgender – care s-au născut bărbaţi – sunt femei.

„Cred că femeile transgender sunt femei transgender.” – a răspuns ea – „Cred că întreaga problemă gender din lume e o chestiune de experienţă personală. Nu este vorba despre felul în care ne coafăm, sau dacă avem un vagin sau un penis, este vorba de felul în care lumea ne tratează. Şi cred că dacă ai trăit în lume ca bărbat, cu privilegiile pe care lumea le acordă bărbaţilor, şi te-ai schimbat, ţi-ai schimbat genul, îmi este greu să accept că experienţa ta este echivalentă cu experienţa unei femei care a trăit de la început în lume ca femeie şi căreia nu i s-au acordat privilegiile pe care le au bărbaţii.”

Reacţia nu s-a lăsat aşteptată. Potrivit unei importante şi cunoscute reviste pentru adolescenţi

„deşi nu există o trăsătură sau o experienţă definitorie universală pentru feminitate, ceea ce e probabil cel mai eronat şi periculos în afirmaţiile lui Chimamanda este că potrivit acestora pentru ea femeile trans nu sunt femei şi şterge experienţele şi greutăţile specifice cu care se confruntă femeile trans”.

Cu alte cuvinte, potrivit Teen Vogue ceea ce cititorii adolescenţi ar trebui să reţină din această dezbare este că orice umbră de dubiu asupra calităţii feminine a acelora care se simt şi se declară femei este ceva condamnabil.

Această dezbatere ar putea părea neimportantă pentru mulţi. Dar dacă vrem să aflăm cum va arăta lumea de mâine, atunci se cuvine să ţinem sub ochi ideile marginale de astăzi, pentru că ceea ce a fost marginal ieri astăzi este prejudecată curentă, deci ceea ce e marginal astăzi, mâine va fi de la sine înţeles. Iar ceea ce discutăm acum nu mai este ceva marginal în rândul elitelor occidentale, deci în curând va avea efecte şi la noi. În România avem avantajul că putem vedea de pe acum, privind peste gard, ce ni se va turna pe cap în curând.

Aceeaşi revistă pentru adolescenţi revine asupra acestui subiect într-un nou articol în care continuă să prezinte reacţiile comunităţii trans, între care şi cea a lui Raquel Willis, o femeie trans de culoare. În intervenţia ei originară, Willis atrage atenţia autoarei nigeriene că

„femeile trans sunt un tip de femeie, aşa cum femeile de culoare, femeile cu dizabilităţi sau femeile creştine sunt tipuri de femei. Aşa cum ai fi un bigot să negi feminitatea acestora din urmă, eşti bigot şi atunci când conteşti femeilor trans feminitatea lor”.

Mai mult,

„aşa cum a fost greşit să se definească feminitatea într-un mod îngust în cadrul experienţei hegemonice a femeii albe, este greşit să se definească feminitatea pornind de la experienţa femeii cis. Femeile cis sunt majoritare, dar asta nu înseamnă că experienţa lor este singura validă”.

(„Cis” este opusul lui „trans” şi se referă la persoane, femei şi bărbaţi, care se identifică cu sexul pe care îl au la naştere. Dacă te-ai născut femeie şi te identifici şi mai târziu ca femeie eşti cis, dacă te-ai născut bărbat, dar te identifici mai apoi ca femeie, eşti trans).

Practic, ceea ce spune Willis este că femeile născute femei nu trebuie să reprezinte standardul după care judecăm feminitatea. Termenul „hegemonic” în acest context este preluat din vocabularul feminist. La origine, feminismul contestă experienţei masculine caracterul „hegemonic” pentru definirea a ceea ce înseamnă să fi om. Willis îşi formulează argumentul pe acelaşi calapod, într-un fel de şantaj sentimental. Femeile născute femei (cis) au obligaţia morală să accepte între ele cu drepturi depline femeile născute bărbaţi şi care acum se identifică drept femei, exact aşa cum femeile cer să fie acceptate ca oameni pe deplin alături de bărbaţi.

Feminista de serviciu și-a luat un perdaf la serviciu

Chimamanda Ngozi Adichie a scăpat relativ ieftin din toată această afacere, dezamăgind nişte fani şi cam atât. Dar este semnificativ că presa anglofonă oficială de o parte şi de alta a Atlanticului, respectiv Washington Post, BBC, Huffington Post, The Guardian sau The Independent au reacţionat în cel mai bun caz în mod neutru, acordând un spaţiu amplu criticilor. Jenny Murray, în schimb, a fost mai puţin norocoasă.

Doamna Murray este feminista de serviciu a Channel 4 şi de curând s-a ales cu o avertizare oficială din partea BBC pentru un articol pe tema femeilor trans publicat în The Times în mai 2017. Titlul articolului cu pricina este grăitor: Fii trans, fii mândră – dar să nu spui că eşti „femeie adevărată”. Pentru aceasta a fost avertizată să rămână „imparţială”, adică să nu mai critice femeile trans.

Jenny Murray

În intervenţia ei, Murray revine asupra argumentului că experienţele femeilor cis şi ale celor trans nu sunt la fel, de aceea acestea din urmă nu înţeleg cu adevărat ce înseamnă să fi femeie. Ea ne dă şi nişte exemple în acest sens. Primul exemplu este cel al reverendului Peter Stone, devenit Carol, vicar al Bisericii Anglicane. Autoarea noastră îi reproşează că după tranziţie este mai preocupat(ă) de faptul că nu are cu ce să se îmbrace, respectiv dacă e cazul sau nu să se macheze când îi întâlneşte pe enoriaşi, decât de lupta femeilor anglicane de a accede la slujirea preoţească. Peter a avut acces la preoţia anglicană fără probleme, spre deosebire de femeile care au trebuit să lupte să obţină acest „drept” şi mai apoi s-au confruntat cu lipsa de acceptare a clerului masculin.

India este o femeie adevărată, pentru că și-a petrecut toată viața ca bărbat

Un alt exemplu dat de Murray este cel al Indiei Willoughby:

„India ţinea morţiş la convingerea ei cum că este «femeie adevărată», ignorând faptul că a trebuit să îşi petreacă toată viaţa de dinaintea tranziţiei bucurându-se de poziţia privilegiată acordată de societate bărbaţilor. Într-o discuţie despre pretenţiile hotelului Dorchester faţă de angajate, ca acestea să fie mereu machiate, să aibă manichiura în ordine, să poarte ciorapi de damă şi să aibe picioarele depilate, ea s-a arătat bucuroasă să accepte toate acestea. Nu părea deloc să înţeleagă că dădea apă la moară unor stereotipuri – aşteptărilor masculine în ce priveşte felul în care trebuie să arate o femeie.”

Am văzut deja cât de important este pentru feministe refuzul esteticii feminine convenţionale când am pomenit despre circoteca din jurul subţiorilor Femeii Minune. Din perspectivă feministă aceste criterii estetice nu pot fi decât opresive şi de origine masculină. O femeie adevărată nu poate avea astfel de pretenţii faţă de sine însăşi, sau faţă de altele. India, în schimb, nu dorea decât să se identifice cât mai bine cu o femeie, de aceea nu avea nimic împotriva acestor criterii. Însă pentru Murray acestea sunt reziduuri ale mentalităţii masculine, ce nu pot să provină decât din ignorarea experienţei curente feminine de către cineva născut şi crescut bărbat.

De asemenea, pentru Murray, introducerea femeilor în spaţii rezervate bărbaţilor reprezintă o prioritate feministă. Cine nu recunoaşte importanţa acestei lupte nu înţelege cu adevărat ce înseamnă greutăţile pe care le întâmpină femeile. De aceea Reverenda Carol Stone a rămas prizoniera prejudecăţilor masculine, care o împiedică să devină „femeie adevărată”.

Atât Chimamanda, cât şi Murray descriu experienţa feminină în termeni de opresiune din partea bărbaţilor. Ori de câte ori doresc să discute despre caracteristici feminine definitorii ajung să discute despre opresiunea prin care trec femeile. Şi tocmai aici se află câlcâiul lui Ahile pentru feminism în faţa revoluţiei transgender. Pentru că dacă ceea ce defineşte femeile este tocmai faptul că sunt oprimate de o societate patriarhală cu pretenţiile şi modelele sale masculine, atunci femeile trans pot să invoce acelaşi lucru de partea lor. Acestea din urmă sunt foşti bărbaţi prin naştere care nu şi-au găsit locul în lumea masculină, de care au fost persecutaţi pentru faptul că nu corespund aşteptărilor patriarhale. Iar femeile născute femei nu au cum să înţeleagă durerea lor pentru că nu au trecut prin aşa ceva.

Şah, mat!

Este de remarcat şi faptul că nici Murray şi nici Chimamanda nu merg până acolo încât să nege calitatea de femei a femeilor trans. Ele nu îşi pot permite să spună că acestea sunt, de fapt, bărbaţi. De ce? Din cauza feminismului lor. Ideologia pe care au îmbrăţişat-o nu le permite aşa ceva, fără să se contrazică singure.

Murray se plânge în articolul ei că activiştii trans îi reamintesc de afirmaţia lui Simone de Beauvoir, cum că femeie nu te naşti, ci devii. Însă ea răspunde că a înţeles foarte bine la ce se referea autoarea franceză (şi citind articolul ei în lumina tezelor lui de Beauvoir nu pot decât să îi dau dreptate).

„Fetiţa care va deveni femeie trece printr-o viaţă de presiuni de a corespunde ideii construite social privind ceea ce ar trebui să fie o femeie, indiferent de talentele sale înnăscute, de capacităţile şi de ambiţiile ei. Asta este ceea ce feminismul doreşte să revizuiască.”

În lupta sa feminismul s-a sprijinit pe ideea că ceea ce defineşte o femeie este mult mai mult decât naşterea ei: este întreaga experienţă de opresiune prin care este nevoită să treacă. Feminismul depinde de acest argument în faţa adversarilor conservatori, care spun că rânduiala tradiţională este naturală. Dacă feminitatea este o construcţie socială, adică nu este naturală, ci inventată de o societate patriarhală ostilă, atunci se cuvine schimbată societatea. Dacă rolurile de gen tradiţionale urmează o ordine naturală atunci ele ar trebui să rămână neschimbate. Este în interesul feminismului să supraliciteze experienţa de viaţă în defavoarea trăsăturilor înnăscute ale femeii (sau bărbatului) şi este în interesul feminismului să interpreteze această experienţă de viaţă în termeni de opresiune. Dacă femeie devii şi nu te naşti, atunci transformarea socială este posibilă, dacă opresiunea este trăsătura definitorie a experienţei feminine atunci transformarea socială este necesară.

În felul acesta, feminismul pune bazele revoluţiei transgender, care o va înghiţi. Pentru că, dacă sexul cu care te naşti este accidental şi neimportant în faţa experienţei de viaţă opresive, atunci nu ar trebui să fie o mare schimbare trecerea de la un gen la celălalt. În fond, diferenţa de gen este artificială şi costruită de societate. Mai mult, atât femeile prin naştere, cât şi femeile trans sunt victimele aceleiaşi societăţi patriarhale, pentru care ele nu sunt pe deplin oameni, pentru că nu sunt pe deplin bărbaţi. Femeile trans sunt şi ele supuse unui model social masculin căruia nu îi corespund, de aceea şi sunt nevoite să facă tranziţia spre identiatea feminină asumată. Femeile prin naştere nu pot contrazice femeile trans, pentru că aşa cum un bărbat nu are cum să înţeleagă opresiunea prin care trec femeile, femeile cis nu au cum să înţeleagă opresiunea femeilor trans. Aşa cum bărbaţii se cuvine să tacă din gură şi să nu mai dea lecţii femeilor, femeile cis se cuvine să tacă din gură şi să nu mai dea lecţii femeilor trans:

„Nu avem nevoie de dezbateri publice despre femeile trans.  – spune Raquel Willis pe Twitter răspunzându-i lui Chimamanda Ngozi Adichie – Femeile trans trebuie ridicate şi lăsate să vorbească în nume propriu.”

Iar un comentator pe pagina de Facebook a autoarei nigeriene este mai tranşant/ă:

„De trei zile îţi tot spunem că nu poţi vorbi în numele femeilor trans şi cu toate acestea continui să încerci să descri o experienţă a feminităţii pe care nu o înţelegi.”

Michelle Goldberg, într-un articol din 2014, lung şi foarte informativ privind dezbaterea dintre feminismul de modă veche şi femeile trans, intitulat sugestiv Ce este o femeie? observă că:

„În cercuri progresiste, ceea ce este hotărâtor nu sunt cromozomii persoanei, sau organele genitale, sau felul în care au fost crescute, ci felul în care se văd pe sine. Respingând această presupoziţie, feministele se găsesc acum într-o poziţie pe care puţine dintre ele şi-ar fi imaginat-o când a început conflictul: sunt marginalizate ca reacţionare, de partea greşită a dezbaterii privind drepturile sexuale. Pentru ele este o răsturnare politică surprinzătoare.”

Sunt în dezacord cu Goldberg doar într-o singură privinţă. Înainte de a defini identitatea de gen doar pornind de la felul în care se simte cineva la nivel subiectiv, mişcarea progresistă a insistat foarte mult asupra educaţiei primite care „construieşte” social o identitate. Proiectul feminist, călcând pe urma lui Rousseau, doreşte să deconstruiască educaţia primită de indivizi în societate şi să îi elibereze în acest fel de rolurile sociale tradiţionale. În acest context socializarea este văzută ca o formă de violenţă şi opresiune, iar această violenţă şi opresiune devin ambele definitorii pentru identitatea feminină.

Băieții de azi, agresorii de mâine

Păcatul originar al feminismului, care i-a asigurat succesul în lumea occidentală până acum, dar care îl distruge în cele din urmă, constă în redefinirea feminităţii în termenii opresiunii masculine. Iată ce spune Judith Herman în volumul ei Trauma and Recovery, lucrare de referinţă în Statele Unite în asistenţa psihologică a victimelor violului:

„Feministele au redefinit violul ca metodă de control politic, ce întăreşte subordonarea femeii prin teroare. Autoarea Susan Brownmiller, al cărei tratat esenţial asupra violului a lansat acest subiect ca unul de dezbatere publică, a atras atenţia asupra violului ca mijloc de menţinere a puterii masculine: «Descoperirea de către bărbat a faptului că propriul organ genital poate fi o armă care să producă teamă trebuie aşezată alături de cele mai importante descoperiri ale epocii preistorice, alături de descoperirea focului şi a primei securi de piatră. Din vremuri preistorice şi până astăzi, cred eu, violul a avut un rol critic. Nu este nici mai mult nici mai puţin decât un proces conştient de intimidare prin care toţi bărbaţii ţin toate femeile într-o stare de frică.»” (Judith Herman, M. D., Trauma and Recovery, New York: Basic Books, 1992)

Atât în originalul lui Brownmiller, cât şi în citatul reprodus de Herman „toţi bărbaţii ţin toate femeile” este subliniat. Asta înseamnă că potrivit acestor două lucrări feministe fiecare bărbat în parte, fără excepţie, este un violator măcar potenţial, şi fiecare femeie este o victimă prin definiţie. Violul este actul care îl face să fie pe bărbat un bărbat, adică un agresor, iar pe femeie femeie, adică victimă.

Se explică, deci, de ce feministele din Australia, de pildă, organizează din bani publici campanii publicitare împotriva violenţei asupra femeii în care băieţi mici sunt prezentaţi pe postul de potenţiali viitori agresori. În viziunea feministelor orice băieţel este, cel puţin potenţial, prin însăşi natura societăţii care îl formează, un viitor agresor. De aceea este imperativ ca feministele să aibă acces la frâiele puterii politice în vederea aplicării unui program de inginerie socială care să demasculinizeze băieţii de mici.

Nu este greu de ghicit de unde vine această concepţie feministă asupra relaţiilor dintre sexe, dar Susan Brownmiller ne ajută indicând originea ei explicit în acelaşi volum din care Herman a luat citatul de mai sus:

„Marii teoreticieni socialişti Marx şi Engels şi numeroşii lor confraţi şi discipoli care au dezvoltat teoria opresiunii de clasă şi au lansat termeni precum «exploatare» în limbajul de zi cu zi, au rămas ciudat de tăcuţi în privinţa violului, incapabili să-l aşeze în edificiul lor economic.” (Susan Brownmiller, Against our Will, Men, Women and Rape, Ballantine Books, 1993,)

Proiectul lui Brownmiller este, deci, acela de a redefini relaţiile dintre sexe potrivit modelului marxist al luptei de clasă. Potrivit religiei marxiste – o erezie milenaristă cu origini în mişcările eshatologice ale Evului Mediu – istoria omenirii este istoria încleştării cosmice între exploatatori şi exploataţi. La început aceştia au fost stăpânii de sclavi şi sclavii, apoi seniorii feudali şi iobagii, iar la urmă burghezia capitalistă şi proletarii. Feminismul simplifică această schemă, păstrându-i intactă structura esenţială: istoria omenirii este istoria încleştării dintre cele două sexe. Aşa cum în modelul marxist fiecare este definit potrivit clasei sociale din care face parte ca exploatator sau exploatat, pentru feminism fiecare este definit pornind de la organele genitale, ca opresor sau ca victimă.

Feminismul va fi zdrobit de propriii emuli

Feminismul s-a dovedit a fi ideologia potrivită la momentul potrivit. Epoca victoriană a fost martora unei reinventări a Evului Mediu ca perioadă mitică a cavalerilor galanţi şi a domniţelor virtuoase. Literatura de consum pentru clasa de mijloc a adaptat acest model de socializare, în bună parte inventat şi fără legătură cu realitatea medievală, pentru noile realităţi sociale. Bărbaţii au fost socializaţi să aşeze femeile pe piedestal şi să vadă în ele încarnarea unui ideal. De asemenea, pentru bărbaţi a devenit o măsură a bărbăţiei să „apere” pe cei oropsiţi şi femeile, precum miticii cavaleri arturieni.

Astfel, atunci când feminismul a apărut pe scena politică a întâlnit bărbaţi struniţi de educaţia lor să plece urechea şi ajute pe cei neajutoraţi şi femeile. Ori, argumentul central al feminismului este tocmai acela că femeile sunt, prin definiţie, oropsite. Nu este deloc o coincidenţă faptul că feminismul a avut cel mai mare succes acolo unde bărbaţii au fost educaţi potrivit unei etici a curtoaziei victoriene pseudomedievale.

Este şi motivul pentru care feminismul la noi a fost mereu un corp străin, etica curtoaziei fiind un fenomen legat de cavaleria occidentală, deci ceva de import. În afara lumii vestice feminismul nu poate prinde rădăcini decât ca parte integrantă a unui proces mai larg de occidentalizare. Asta pentru că – deşi el însuşi este o formă de socialism reformat ce nu are nimic de-a face cu principiile curtoaziei – acceptarea sa depinde de disponibilitatea structurilor de putere masculine de a se apleca în faţa femeii şi a celor oropsiţi.

Desigur, există diferite nuanţe de feminism, unele mai ţipătoare, altele mai pale, dar toate au în comun, explicit sau implicit, principiul potrivit căruia feminitatea şi masculinitatea sunt construite printr-un proces de socializare. Prin urmare, ceea ce este „natural” trebuie minimizat sau deconstruit. În felul acesta feminismul este precursorul revoluţiei trans, în faţa căruia este complet descoperit.

Revoluţia trans este un fenomen croit pe calapodul feminismului. Se porneşte de la contestarea radicală a feminităţii şi masculinităţii naturale, dar se face un pas mai departe: se contestă în bună măsură şi importanţa socializării. Se defineşte identitatea feminităţii trans prin victimizare de către o societate patriarhală, iar dacă feminismul luptă împotriva sexismului, activismul trans are ca slogan lupta împotriva cissexismului.

În acest sens, revoluţia trans nu este ceva diferit de feminism, ci doar o formă mai radicală. După ce feminismul a contestat aşa zisul esenţialism în definirea feminităţii (adică ideea că există o esenţă feminină înnăscută) în lupta sa împotriva rolului tradiţional al femeii în societate, s-a trezit că nişte bărbaţi contestă definirea feminităţii în orice alt fel decât prin convingeri subiective. Iar feminismul nu are instrumentele ideologice necesare să răspundă acestei provocări.

În încercarea sa de a de-defini feminitatea, ca să o facă cât mai maleabilă potrivit proiectului său revoluţionar, feminismul a reuşit să anuleze identitatea feminină însăşi.

 

2 comentarii

  1. activistii gblt se adreseaza celor cu intelect slab ;”…Chimamanda este că potrivit acestora pentru ea femeile trans nu sunt femei şi şterge experienţele şi greutăţile specifice cu care se confruntă femeile trans”. Afirmatia este contadictorie.Daca sunt femei in totalitate , nu au de ce „experiente si greutati specifice „sa se planga. Dac ase plng, inseamna ca nu sunt 100% femei…Vorba lui nea’ iancu : sa se revizuiasca, primesc.dar sa nu se schimbe nimic..etc”

  2. Toata „nebunia” asta a feminismului, a trans-ismului, a LGBT-ismului etc. se poate explioca si intele cel mai bine prin teoria intersexualitatii extise. Nu este prea complicat dar necesita un pic de bunavointa numai.
    Din pacate este mult mai tentant sa faci valuri, sa zapacesti oameni si guverne si mai ales sa provoci scandaluri.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here