În cazul mamei-surogat, „nu poți înlocui suferința unui adult cu suferința unui copil”

104
0
DISTRIBUIȚI
În cartea Un cri secret d’enfant (Strigătul ascuns al unui copil)Éditions Les acteurs du savoir, 2017, autoarea franceză Anne Schaub denunță, în chip sfâșietor, riscurile unor consecințe grave ale mamei-surogat asupra construcției identitare și comportamentale a persoanei.

Observatoare și martoră, de o perioadă bună de vreme, a relațiilor dintre copii și părinți, Anne Schaub, psihoterapeut specializat de aproape douăzeci de ani în analiza și tratarea amintirilor prenatale și a traumelor timpurii ale vieții, a publicat, în acest an, cartea Un cri secret d’enfant. Ea descrie, în special, importanța atașamentului mamă-copil și importanța legăturilor relaționale de bază, care afectează viitorul copilului, precum și diferitele contexte de separare, ce pot marca profund memoria originară. Atât cunoștințele, susținute de rezultatele altor specialiști, care se ocupă de studiul copilăriei, cât și neuroștiințele, care pun în evidență realitatea violenței intime produsă unui copil născut de o mamă-surogat, lasă să se întrevadă riscurile generalizării unor astfel de practici. Anne Schaub răspunde întrebărilor adresate de publicația franceză Gènéthique.org.

Gènéthique: De ce ați luat poziție față de chestiunea mamei-surogat?

Anne Schaub: Corpul este înțelept, nu minte. A forța natura sau a merge împotriva naturii umane, a „fabrica“ un copil, în detrimentul revărsării naturale a vieții sale în sânul unui cuplu bărbat-femeie, marchează în mod special „ființarea în lume“ a unui copilaș. Copilul va simți acest lucru într-un fel sau altul. Prin urmare, cu mama-surogat, aducem atingere principiului realului, principiului naturii umane. Și teribil este că încercăm să credem că acest lucru este fără de consecințe. Dar consecințele sunt complexe asupra copilului, asupra mamei-surogat, asupra „părinților de intenție”, asupra întregii societăți. Ca și piatra, care este aruncată în apă și a cărei unde se propagă în cercuri concentrice la suprafață. Deci pe lângă principala persoană care ne interesează – copilul – toți actorii din procesul mama-surogat sunt atinși, sunt afectați. În ceea ce privește dovezile, totul se întâmplă ca și când ochii nu mai văd, în fundal, mize financiare uriașe.

G: – În opinia dvs., care sunt măsurile de protecție care nu mai funcționează?

AS: – Pentru mine, cea mai mare responsabilitate îi aparține comunității medicale, care se presupune că știe ce face, pe cine consiliază și știe să lumineze pe cei care au nevoie. Un cuplu în suferință este vulnerabil. E ușor să faci ce vrei din suferința altora, ea este manipulabilă. Mă gândesc la acea femeie care a avut primul ei copil cu handicap cu un bărbat cu care nu mai trăiește. Voia încă un copil. „Singură“. Adică fără să vrea să trăiască cu un bărbat alături. Psihologul pe care l-a întâlnit i-a auzit dorința, dar proiectul era atât de extravagant încât el nu și-a închipuit pentru o secundă că pacienta sa va trece la acțiune. Între timp, pacienta face o cerere de spermă, embrionii sunt examinați cu ajutorul metodei diagnosticului de pre-implantare, i se implantează un embrion și … ea este lăsată gravidă. Consternat, psihologul întreabă un genetician, care îi explică faptul că „din momentul în care un lucru este posibil din punct de vedere medical, el este total fezabil”. Într-un astfel de context, este clar că comitetele de etică nu au nici un rol, arată ca niște scoici goale…

Pacienta, gravida, este copleșită de propria sa fantezie. Crescând singură un copil cu handicap, ea „îl așteaptă pe al doilea”, pentru a face față solitudinii și ca să-i dea fratelui său bolnav mai mare un frate „sănătos”, care să se ocupe de el, când ea va muri. Acest copil nou este un fel de copil medicament-paliativ, așa cum a fost programat înainte de naștere. Doar că, ajunsă gravidă, această femeie nu-și dă seama ce se întâmplă cu ea. Ea se află într-o stare similară unei negări a sarcinii. Ca orice fantasmă, care, în principiu, ține de irealitate, „visul” de a face un copil, singură, e destinat rămânerii în ireal. Realizarea concretă a acestei fantezii a făcut din real o psihoză. Realul nu există în femeie, iar sarcina ei rămâne ireală în experiența sa intimă. Corpul medical i-a împlinit fantezia, însă  n-a reușit să asculte suferința și anxietatea acestei mame. Pentru a o ajuta în mod autentic, era o chestiune de a-i pune o limită, un „nu”. Această femeie, care vede că corpul ei se schimbă, nu mai trăiește în corpul său. Nu înțelege ce i se întâmplă, nu înțelege că este însărcinată. Acum, copilul este acolo și psihologul va trebui să o ajute să integreze această realitate, cerându-i, de exemplu, să-și pună mâinile pe burtă, să vorbească cu copilul său…

Acest tip de experiență tinde să se înmulțească și această desprindere de realitate este deosebit de îngrijorătoare pentru generațiile viitoare, deoarece aduce nebunie și haos. Atunci când cineva amenință, pe de o parte, cu suveranitatea „tuturor dorințelor” și, pe de altă parte, cu „egalitatea pentru toți”, și una și cealaltă devin tiranice până în punctul de a dicta într-un mod atotputernic comportamentul din jurul procreării, iar bunul simț și inteligența de la bază se șterg. Pornind de la aceste  referințe individualiste, folosite în exces, tot ce este posibil devine permis. Indisponibilitatea corpului celuilalt, altădată strict un principiu de lege, nu mai este un centru de rezistență. În numele dreptului de a dispune de propriul trup, femeia exaltează o omnipotență a „sinelui”, ignorând viitorul rezervat copilului așteptat în astfel de condiții, „uitând” chiar uneori că îl poartă [în pântece].

G: – De ce ați scris această carte?

A.S.: – Această carte reflectă strigătul celor mici și al celor mari, pe care îl aud de aproape 20 de ani. Acest strigăt interior, de multe ori ascuns în subconștient, poate lua forma unui limbaj somatic sau comportamental, chiar spiritual. El mărturisește suferințele foarte intime ale copiilor și, prin urmare, ale părinților lor, care încearcă să-i înțeleagă originea. Mă bucur de fiecare dată când părinții înțeleg că sensul  „strigătului” copilului lor – care nu vrea să doarmă, care este hiperactiv, care  se irită din toate și din nimic, care intra în panică la cea mai mică separare – își are originea în povestea de viață foarte timpurie a copilului lor: din perioada in utero sau în jurul nașterii. Adesea, părinții încep să spună povestea evenimentului traumatic și am constatat că copilul nu a uitat. Se păstrează memoria senzorială, corporală, emoțională a evenimentelor care i-au punctat viața, strâns legată de cea a mamei sale, sprijinul sau nu al tatălui său, care, atunci când e acolo, permite o viață emoțională mai liniștită femeii gravide. Copilul este o ființă relațională încă din uter. Primul său atașament este mama. Momentul nașterii va fi pentru el cel al primei separări. Această separare trebuie să facă parte dintr-un sentiment de continuitate pentru copilul în căutare de repere consistente: el găsește vocea mamei sale, mirosul ei, atunci când e alăptat, găsește gusturi care-i vor aminti de gustul lichidului amniotic… El știe intuitiv și senzorial cine este mama lui! El o cunoaște deja de nouă luni. Atunci când separarea este brutală și, mai presus de toate, definitivă, ea stârnește în copil un strigăt sau un șoc, care pune pecetea unei suferințe psihice sau fizice.

Numeroase descoperiri vorbesc astăzi despre vulnerabilitatea copiilor mici. Multe șocuri sunt acum evitabile, ca copilul să-și poată desfășura întregul său potențial, fără a fi afectat în mod constant de suferință și lupte. Acestea sunt condiții de bun simț din jurul nașterii oricărui copil. Plecând de la cunoștințele dobândite în contextul concepțiilor naturale, se pot exprima rezerve serioase cu privire la valabilitatea gestației pentru altul (mamei-surogat). Gestația de către altul și pentru altul… Prin fabricarea copiilor, putem vedea situații de suferință umană care se înmulțesc, dar cu tot ceea ce știm astăzi despre psihicul copilului, ele ar putea fi evitate. În cazul gestației pentru altul, discursul mass-media este încântător: a aduce un copil pe lume pentru altul e caritativ, generos, un gest de altruism excepțional, un progres extraordinar al științei. Dar există o neînțelegere a problemelor fundamentale. Există o serie întreagă de consecințe ale gestației pentru altul, care sunt ocultate, ascunse, și asta este ceea ce e grav. Aceste consecințe potențiale asupra copiilor ieșiți din această explozie de viață comandată, sunt din toate punctele de vedere ale termenului: financiar, medical, în ce privește pântecele închiriat… Repercusiunile evidente, în special asupra personalității copilului și adultului viitor, sunt în mod serios de temut.

G: – Ce se întâmplă prin gestația pentru altul?

AS: – Gestația pentru altul atinge ceea ce este fundamental pentru ființa umană: legătura. Ființa umană este o ființă de legătură, de relație. Gestația pentru altul introduce o serie consecventă de rupturi, de separări în cadrul legăturii: pentru a produce embrionul, gameții ies din viața relației și din viața umană și „se nasc” într-o eprubetă. Apoi, scoatem copilul din echilibrul său, aducem atingere unui fapt esențial și vital pentru construcția sa psihică: el este separat de mama care îl naște. Înghețarea ovocitelor, spermatozoizilor sau a embrionilor nu sunt acestea întreruperi ale legăturii cu viața? Viața este produsă în afara ființei vii și reintrodusă în ființa vie. Atâtea șocuri! Ele vor forța copilul să-și reconstruiască rădăcinile pentru a scăpa de o formă de depersonalizare, dezidentificare. Aceste manipulări care creează „goluri” în povestea copilului ar trebui să ne pună pe gânduri: nu ne lipsește cumva umanitatea? Ce facem cu legătura cu viața și cu ființele care, de la început, au fondat, au construit sau, cel puțin, au influențat foarte mult echilibrul devenirii noastre? A face cât mai multe separări înainte de vreme nu poate rămâne fără consecințe asupra destinului uman. Mă gândesc la acei copii care s-au născut în India [Vezi documentarul Google-baby] înainte de termen, în mod automat, prin cezariană, astfel încât părinții de intenție să poată fi prezenți la naștere. Aceste separări programate reprezintă o violență insuportabilă pentru copil. Separările au sensul lor în viață, dar fiecare la vremea sa.

G: – Ce se întâmplă între mama surogat și copilul ei?

AS: – Mă gândesc la copilul născut dintr-o donație de ovocite și spermă care va crește în burta unei femei care nu va fi mama lui. Pentru a se dezvolta, ca orice embrion, el va trebui să se atașeze de mama-surogat, atât din punct de vedere fiziologic, cât și emoțional. Acest atașament este mai presus de toate senzorial și relațional. Drama acestui copil este că el va crește într-o atmosferă relațională încețoșată, confuză, ambivalentă. Într-adevăr, nimeni nu dorește să sufere în viață și o femeie care știe că va „pierde“, la naștere, copilul pe care îl poartă, o „mama“ care poartă un copil care nu va fi al ei după aceea, conștient sau inconștient, se protejează de un atașament de calitate. Din punct de vedere psihologic, ea nu investește intim și apropiat în sarcina care crește în pântecele ei. Ce vid emoțional suferă copilul în această perioadă inițială și crucială în dezvoltarea sa? Separarea la naștere, normală și constitutivă în viața copilului, ia forma abandonului. Acest sentiment duce la pierderea identității, deoarece copilul nu este încă conștient de existența sa ca ființă individuală. El este în contact cu simțurile și emoțiile sale. Iar simțurile pe care le-a reperat timp de nouă luni, care sunt mama lui, nu se găsesc acolo. Copilul astfel despărțit de mama lui la naștere pierde total reperele, ceea ce creează o angoasă majoră, aproape de panică. Amigdala, glanda mică din creier, care înregistrează permanent emoțiile în ultimele săptămâni ale sarcinii, va păstra pe toată durata vieții sale o urmă a acestei experiențe. Acest lucru îi va slăbi în viitor relațiile de atașare. Mă gândesc la acel tânăr, abandonat la câteva luni după naștere și adoptat de o familie iubitoare. În relațiile sale romantice, el suferea de o teamă perpetuă de pierdere. Chiar formând un cuplu stabil, el rămâne intr-o stare de hiper-vigilență sau chiar gelozie bolnavă. După cum judecă, știe că logodnica lui îi este fidelă. Dar starea lui este mai puternică decât el și el monitorizează, examinează și o suspectează de înșelăciune pe viitoarea sa soție, neîncetat. Se pare că repetă scenariul fricii de abandon într-o buclă, testează limitele partenerei lui, pentru a vedea dacă nu va fi din nou abandonat. Este o atitudine viscerală, care îi depășește rațiunea. Circuitele fricii „ard” sistematic la fiecare îndepărtare de ființa iubită. Dar apar și alte întrebări pentru copilul lipsit de rădăcinile lui originare: cu cine seamăn eu? De la cine moștenesc această trăsătură de caracter? Chiar trebuie să ascult de acești părinți care nu sunt ai mei? Cum știu ce vreau cu adevărat să devin, fără să știu cine sunt și ce au devenit propriii mei părinți?

G: – Se poate vindeca copilul, poate depăși aceste reacții necontrolate, poate găsi răspunsuri la aceste întrebări existențiale?

AS: – Pentru a se vindeca – dacă este posibil să se vindece de un atentat atât de profund, nu survenit din cauza întâmplărilor vieții, așa cum se întâmplă în adopție, dar organizat cu bună știință de adulți – înseamnă, între altele, să găsească trauma care stă la origine, să facă legătura cu starea generală de rău și cu povestea vieții așa cum s-a întâmplat. Este uneori dificil să găsești o emoție care l-a făcut să alunece într-o senzație de beznă mortală. Unele comportamente defensive apărute prea devreme în viață pot împiedica persoana pe tot parcursul vieții. „Vindecarea” sau „liniștirea” unei dureri originare, care generează, de exemplu, o opoziție sistematică, o panică ce apare seara și împiedică somnul, tot felul de compensații pentru golul simțit ca fiind abisal, …. , vor trece și mai presus de toate, prin faptul de a se recunoaște în dauna cauzată de o pierdere profundă existențială. Ce mă îngrijorează cel mai mult pe mine este: cine va recunoaște daunele în societate? Pentru că, pentru a ridica vălul negării curente în ceea ce privește realitatea unei daune, este inevitabil să punem la îndoială acest proces. În orice caz, unii dintre acești copii vor avea nevoie de ajutor pentru a vindeca ceea ce se poate vindeca, pentru a afla adevărul despre istoria lor, din care fac parte, chiar dacă numai pentru a-i calma și a îmblânzi întrebările privind originea lor. Dar stigmatele originii dureroase nu vor dispărea. Ca pentru toată lumea, „a te vindeca” este să alegi să faci ceva bun, bun pentru tine și pentru ceilalți. Înseamnă a te „face mai bun” în propria ta umanitate rănită.

G: – În cartea dvs., menționați un derapaj al societății?

AS: – Am impresia că suntem pe un vapor în derivă. Pe acest vapor, lobby-ul încearcă să îmbarce cât mai mulți oameni posibil. Oamenii se lasă orbiți de cuvinte frumoase de solidaritate …, fără să-și dea seama cum gestația pentru altul aduce umanitatea noastră la o schimbare de paradigmă. Gestația pentru altul încearcă să ne facă să credem că ceea ce a fost umanitatea profundă a oamenilor timp de mii de ani nu mai este adevărat. Că totul este echivalent cu tot. Mass-media caută să domolească gândirea populară cu discursuri mincinoase sau banale, care despart rațiunea de bunul simț când favorizează fie nașterea unui copil fericit, fie a unui copil vulnerabil, tulburat.

O altă imagine ar fi cea a copacului care ascunde o pădure plină de distrugeri într-o societate sfâșiată, schizofrenică. Ea oferă, pe de o parte, o îngrijire disproporționată unora, relevă concluziile foarte specifice cu privire la sensibilitatea fină a fătului … și fabrică, în același timp, copii care vor fi separați de mama lor, cu toate consecințele pe care le cunoaștem deja! Dacă cineva îi face rău copilului în timp ce se află încă în devenire, încă chemat să se dezvăluie, acel mic moment dureros va avea repercusiuni asupra unui infinit de lucruri în el. Repercusiunile se vor descoperi pe măsură ce copilul crește și până la maturitate.

Aceste manipulări ale omului semnalează și o ruptură a transmisiei. Transmiterea este ceea ce înseamnă bogăția unei ființe umane: „Eu vin de acolo”. Copilul născut cu ajutorul gestației pentru altul, din donatori externi, e „de nicăieri” în identitatea sa, chiar și până în filiația sa. Ce rătăcire umană tragică se pregătește pentru cei care nu-și pot „adopta” noua lor filiație? Cu gestația pentru altul, prin producerea de povești traumatice la bază, situațiile problematice din plan psihic se vor înmulți. Realizând cele mai sălbatice fantezii umane, societatea noastră se pregătește pentru mai multă nebunie.

Este de neconceput înlocuirea suferinței adulte cu suferința copilului. Este urgent să încercăm să vindecăm suferințele adulților prin alte mijloace, care respectă mai mult natura umană, în sine, atât de bine ordonată.

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here