Orfelinatul embrionilor: O poveste-avertisment (de Ana Maria Dumitru)

106
0
DISTRIBUIȚI
Embrion de 5 săptămâni

Atât timp cât spectatorii ezită să își facă publică dezaprobarea, această activitate distructivă se va deghiza în continuare într-o afacere obișnuită, în loc să fie cunoscută drept cancerul social pe care îl reprezintă de fapt.

Ana Maria Dumitru este medic și doctorand în anul al șaselea la Dartmouth’s Geisel School of Medicine. Traducere și adaptare după The Public Discourse, Publicație a Institutului Witherspoon, 5-11-2017

Imaginați-vă ca sunteți patronul unei firme de imobiliare. Închiriați tot soiul de clădiri în diverse scopuri, și nu aveți nicio legătură personală cu clădirile. E vorba doar de afaceri. Până când o firmă privată îți închiriază una din clădirile mai mari și hotărăște să o folosească pe post de orfelinat. Obține ceva susținere de la donatori și încă puțină din partea guvernului. Nimic din toate astea nu vă afectează, pentru că responsabilitatea dvs. constă în a vă asigura că funcționează conductele și că acoperișul e reparat, iar motivul pentru care închiriați este administrarea proprietăților, pur și simplu, deci nu trebuie să mergeți niciodată, personal, în clădiri.

Într-o zi, directorul orfelinatului vi se adresează cu o propunere. Directorul are o echipă de oameni de știință care sugerează folosirea câtorva orfani pentru un scop mai nobil, binele umanității. După raționamentul lor, acești copii sunt orfani, iar unii dintre ei nu vor fi adoptați niciodată. Chiar dacă ar urma să fie adoptați, orfelinatul a avut câteva probleme cu plasamente nereușite, iar unii din copiii de acolo au ajuns în familii care îi abuzează. Așa că oamenii de știință și directorul au hotărât că vor să îi folosească pe unii dintre acești copii pentru progrese medicale și științifice. Mai întâi, vor preleva câteva probe de la copii, poate niște sânge, poate niște celule din piele. Dacă această etapă decurge bine, speră că într-o zi vor putea să dezvolte organe și să vindece orice fel de boală pornind de la aceste cercetări și toate astea fără să îi coste decât foarte puțin pe orfani.

Vă gândiți puțin — în definitiv, clădirea vă aparține — și decideți că e în regulă. Poate fi puțin nedrept față de orfani, pentru că nu le apără nimeni drepturile, dar probabil că se vor fi bine și vor contribui la niște cercetări care salvează vieți și la binele comun.

După puțin timp, directorul vă abordează din nou. Lucrurile merg bine, majoritatea copiilor cooperează. Nimeni din comunitate nu a observat pentru că nicio procedură nu a fost câtuși de puțin periculoasă. Totuși, e o problemă: se pare că încă nu știu cum să transforme o celulă de piele în rinichi în laborator. Și oamenii se îmbolnăvesc în lumea reală. Deci directorul vrea să știe dacă sunteți de acord ca ei să își extindă sediul și să demareze procesul de efectuare a unor mici proceduri și operații chirurgicale. Poate ar putea începe să ia câte un rinichi de la câte un copil, poate niște măduvă spinală. Astfel ar salva cu siguranță viața unor oameni. Orice cantitate, oricât de mică, poate ajuta. Și, în același timp, directorul vă asigură că oamenii de știință vor încerca în continuare să salveze cât mai multe vieți folosind cât mai puțin material.

Sunteți întrucâtva tulburat, dar directorul vă asigură că vor preleva doar organe neesențiale și că vor avea mare grijă să minimizeze procedurile și să utilizeze cât mai puțini orfani posibil. Gândiți-vă numai câte vieți ar putea fi salvate astfel! În plus, se vor concentra pe orfanii care nu au deloc șanse să fie adoptați. În viitor, acești copii ar avea numai probleme, pe când, astfel, vor fi folosiți pentru binele comun. Fără a vă simți chiar în largul dumneavoastră, vă dați acordul. Vă spuneți că servește binelui comun, și, în orice caz, nu sunteți decât un agent imobiliar, deci nu sunteți într-adevăr implicat.

Mai trece puțin timp, și începeți să primiți bilete de mulțumire din partea familiilor ai căror copii au fost salvați datorită transplanturilor de organe. Presa preia povestea, iar opinia publică este împărțită — unii sunt recunoscători și consideră că e o idee excelentă, alții sunt îngroziți, crezând-o imorală.

În același timp, în viața personală, tocmai v-ați căsătorit și așteptați primul copil. Aflați că acesta are o boală de inimă și va avea nevoie în curând de un transplant.

Directorul orfelinatului vi se adresează din nou în acest sens, pentru că a aflat despre copilul dumneavoastră. Oamenii de știință au o ofertă pentru dumneavoastră: de ce să nu luați inima unuia dintre orfani? Copilul dumneavoastră e un copil dorit. Relația este stabilă. Din punct de vedere financiar sunteți stabil. Aveți o rețea de susținere puternică. Orfanul, pe de altă parte, nu are vreo șansă de a fi adoptat și este copilul unui criminal aflat acum după gratii. Nimeni nu îl cunoaște pe acest orfan și, de fapt, mama lui nu a spus nimănui niciodată că este însărcinată, deci foarte puțini știu că acest orfan există.

Acum sunteți în dilemă. Vă iubiți copilul și vreți să nu fie bolnav. Nu l-ați văzut niciodată pe acest orfan, sau pe vreunul dintre orfani, iar directorul vă asigură că nu va trebui să intrați vreodată în orfelinat sau să vedeți vreun chip de orfan.

Pe de altă parte, începeți să vă întrebați dacă nu cumva ar fi trebuit să refuzați de la bun început experimentele pe orfani. Părea în regulă să se folosească părți neesențiale și era chiar tentant având în vedere câte vieți puteau fi salvate. Dar, pe măsură ce a trecut timpul, nu s-a dovedit că ar exista atâtea avantaje precum se anunța la început. Mai mult, gândindu-vă la cât de nerăbdător a fost directorul să vă ofere o inimă în loc, începeți să deveniți bănuitor că orfelinatul a mai recurs la acest gen de procedură.

Cealaltă întrebare care vă frământă este dacă aceasta este soluția optimă pentru problemele curente. Care ar fi planul pe termen lung? Dacă te folosești de inima unui orfan pentru a-ți salva propriul copil, orfanul moare, dar copilul tău trăiește. La un moment dat, în mod inevitabil, vor afla și alți părinți de această opțiune de transplant. Dacă tu vrei să recurgi la asta pentru copiii tăi, există șanse ca și alți părinți să fie la fel de disperați să-și salveze propriii copii. Și atunci, ce se întâmplă? Mărești orfelinatul și începi să aduni orfani în acest scop? Este o soluție de durată? Ce s-a întâmplat cu încercarea de a realiza o inovație științifică cu un minimum de costuri față de alte ființe omenești? Unde este binele comun?

Dezbateți aceste probleme timp de câteva zile și în final hotărâți că nu puteți lua inima altui copil, nici măcar pentru a vă salva primul născut. De fapt, îl anunțați pe directorul orfelinatului că v-ați răzgândit în legătură cu întreaga situație. V-ați dat seama că toți orfanii sunt, de fapt, copiii unor oameni și că nimeni nu le apără interesul. Ați început să faceți cercetări în arhiva orfelinatului și vă dați seama că nenumărați copii și-au pierdut membrele și au fost folosiți în toate felurile și nu mai vreți să facilitați acest lucru. Îi cereți directorului să închirieze altă clădire, sau, mai bine, să nu mai încalce deloc drepturile orfanilor.

În acest moment, directorul este revoltat. Dar cum rămâne cu toți cei care au beneficiat? Cum rămâne cu noile viziuni pe care le-am dobândit având posibilitatea să studiem diverse organe ale acestor orfani? Cum rămâne cu posibilitatea de a înțelege cum se dezvoltă ființa umană? Acestea sunt ocazii unice și, oricum, nimeni nu vrea să îi adopte pe acești orfani. Nu au nume, nu au chip, nu pot fi găsiți. În cea mai mare parte a timpului, îți impui să uiți că au fost vreodată ființe umane, pentru că îi poți dezintegra membru cu membru, celulă cu celulă. Orfanii sunt total lipsiți de putere și sunt în totalitate controlați de orfelinat. Campania pentru binele public a convins multă lume că orfanii nu sunt încă persoane; sunt, pur și simplu, niște resurse care, altfel, ar fi aruncate la gunoi.

Vă hotărâți să evacuați orfelinatul de pe proprietatea dumneavoastră. Vă dați seama că în acest fel nu veți rezolva complet problema orfelinatului, fiindcă directorul se poate muta, pur și simplu, în alt loc. Sperați că alți agenți imobiliari vor refuza să închirieze spațiu orfelinatului și că, poate, astfel, sistemul va funcționa mai lent. Chiar luați legătura cu alți câțiva patroni de firme de imobiliare, implorându-le refuzul de a facilita această operațiune. Unii dintre ei sunt de acord, alții nu. Directorul orfelinatului a făcut deja publice toate beneficiile aduse de cercetarea efectuată pe orfani. Lumea este confuză. Totul pare atât de promițător pentru cei care încă ezită să profite.

Dar cum rămâne cu orfanii?

Realitatea privind cercetările care distrug embrionii

După cum probabil v-ați dat seama, alegoria de mai sus are scopul de a ilustra realitatea privind cercetările care distrug embrionii (CDE). În dezbaterea contencioasă pe această temă, unele persoane, precum directorii orfelinatului, propun în mod activ CDE. Fac apel deseori la idei care par nobile. Promit să reducă suferința, să vindece și să prevină boli și oferă beneficii la scară largă contra unor costuri minime.

O altă categorie de oameni, precum oamenii de știință și angajații orfelinatului, sunt motivați să continue CDE nu atât datorită acestor sloganuri nobile, cât din curiozitate intelectuală. De multe ori pot evita discuțiile în contradictoriu pentru că sunt, în general, feriți de interacțiunea directă cu publicul. Mai mult, majoritatea acestor oameni nu sunt cei implicați activ în prelevarea embrionilor. Câțiva pot fi implicați în procurarea embrionilor și a țesutului fetal de la băncile de embrioni care folosesc fertilizarea în vitro sau de la centrele unde se operează avorturi datorită expertizei tehnice de care dispun, dar mai probabil cumpără embrioni sau linii de celule stem embrionice prin internet sau de la terți.

În schimb, e posibil ca alții, ca, de exemplu, agentul imobiliar, să nu fie afectați în mod deosebit de CDE. În general, activitatea lor nu se intersectează cu niciuna din aceste probleme contencioase și pot fi de multe ori motivați să accepte CDE din cauza publicității care se face beneficiilor aduse de această linie de cercetare, mai ales dacă ei, personal, nu trebuie să participle direct în vreun fel. Poate nu își dau seama de participarea lor indirectă la CDE, deși ocazional se pot confrunta cu realitatea că acceptul lor pasiv pavează drumul către o aprobare socială mai generală.

Deși nu fac parte din alegoria de mai sus, de fapt, părinții joacă un rol mai activ încredințându-și copiii cercetării științifice prin faptul că își donează sau își vând embrionii. Poate că dorința de a justifica o procedură de fertilizare in vitro sau un avort îi motivează să contribuie la progresele științifice, sau poate că își consideră embrionii drept „produse de concepție” mai degrabă decât drept ființe umane vii. Ca și orfanii, acești embrioni vulnerabili conțin cu toții aceleași capacități de bază pentru viața umană adultă. Totuși, pentru că nu pot consimți sau protesta, de multe ori nu li se dă importanță sau li se acordă un statut inferior celui al unei persoane extrauterine.

Majoritatea celor care sunt responsabili pentru că au permis continuarea CDE sunt cei care se consideră cu unul sau mai mulți pași în afara problemei propriu-zise. Deși nu ei sunt cei care distrug fizic embrioni, exact prin mentalitatea de spectator a agentului imobiliar, a guvernului, a donatorilor privați și a celorlalți menționați mai sus continuă să fie folosiți și distruși acești embrioni. Și, atât timp cât spectatorii ezită să își facă publică dezaprobarea, această activitate distructivă se va deghiza în continuare într-o afacere obișnuită, în loc să fie cunoscută drept cancerul social pe care îl reprezintă de fapt.

Copyright © The Witherspoon Institute. Toate drepturile rezervate.

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

DISTRIBUIȚI
Articolul anteriorVIDEO De ce nu se mai căsătoresc oamenii? (de Brittany Pettibone)
Articolul următorConferință: „Aspecte politice, legale și științifice ale demnității umane” la Parlamentul European
Guest Post

Articole și analize ale unor invitați speciali. Autori:

William Gairdner, Obianuju Ekeocha, Grégor Puppinck, Claire de La Hougue, Russel Kirk, Papa Benedict XVI, James C. Dobson, Pat Buchanan, Leo van Doesburg, Johannes L. Jacobse, Thomas Ward, Theresa Okafor, Jason Scott Jones, Erika Bachiochi, Joe Bissonnette, Allan C. Carlson, Richard Stith, Luca Volonte, Jonathon van Maren, Abby Johnson, Louise Kirk, Friedrich Hansen, Christopher Smith, Marie Smith, Natalia Iakunina, Jakob Cornides, Herman Tristram Engelhardt Jr., Olgierd Pankiewicz, Mats Tunehag, Marta Cartabia, Adrian Pessina, Roger Kiska, Andrea Williams, Bronislaw Wildstein; Horațiu Pepine, Maria Aluaș, Marius-Teodor Zamfir, Anton Moisin, Ninel Ganea, Ștefan Iloaie, Alin Vara, Boiana Berchi, Mihai Silviu Chirilă, Monica Basarab, Bogdan Glăvan, Monahia Onufria Matei, Dan Păscuț, Roxana Puiu, Robert Lazu, Mircea Gelu Buta, Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Ionuț Mavrichi, Bogdan Mateciuc, Lavinia Tec, Roxana Puiu, Natalia Vlas, Daniel Mazilu.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here