Consecințele hotărârilor C.E.D.O. și C.J.U.E. privind reglementarea parteneriatelor civile în dreptul român

2566

Cadru legal

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și protocoalele adiționale la această convenție au fost ratificate de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994[1]. Potrivit art. 11 alin. (2) din Constituția României, republicată[2], „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. Mai mult, potrivit art. 20 din Constituție, „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”.

Competența Curții Europene a Drepturilor Omului este reglementată în Titlul II al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 19 stabilind rolul acestei instituții de a „asigura respectarea angajamentelor Înaltelor Părți Contractante ce decurg din prezenta Convenție și din Protocoalele sale”, iar art. 32 precizând: „competența Curții acoperă toate problemele privind interpretarea și aplicarea Convenției și a Protocoalelor sale, care îi sunt supuse în condițiile art. 33 (Cauze interstatale), 34 (Cereri individuale), 46 (Forța obligatorie și executarea hotărârilor) și 47 (Avizele consultative)”.

În ceea ce privește forța obligatorie a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie subliniat că, potrivit art. 46 alin.(1), doar Statele Membre care sunt părți în cauzele supuse judecății sunt ținute să respecte hotărârea definitivă a Curții.

 

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.)

În primul rând, este important a preciza că C.E.D.O. a evidențiat în jurisprudența sa recentă privind încălcarea art. 8 din Convenție, dreptul imuabil al Statelor Membre de a proteja căsătoria și familia în conformitate cu realitățile sociale specifice fiecărui stat și cu nevoia fiecărei națiuni de a-și proteja valorile sociale fundamentale[3]. De asemenea, instanța europeană a confirmat că dreptul de a se căsători și întemeia o familie înglobează conceptul tradițional de căsătorie dintre un bărbat și o femeie[4].

Cu toate acestea, putem observa că jurisprudența recentă a C.E.D.O. identifică, în unele cazuri particulare, o obligație pozitivă a statelor aduse în litigiu de a asigura un anumit cadru legislativ și altor forme de conviețuire socială, printr-o interpretare extinsă a art. 8 al Convenției. Astfel de decizii pot duce în acele state față de care ele sunt obligatorii, la adoptarea unor acte normative cu scopul de a permite recunoașterea parteneriatelor civile[5], inclusiv în ceea ce privește persoanele de același sex.

Totuși, faptul că în unele cazuri particulare Curtea aderă la o viziune excepțională a familiei, nu înseamnă că deciziile ei ar obliga toate Înaltele Părți Contractante la modificarea dreptului intern pentru a recunoaște parteneriatele civile. Așa cum am menționat anterior, art. 46(1)[6] al Convenției Europene a Drepturilor Omului iterează faptul o hotărâre C.E.D.O. nu este obligatorie decât pentru statele implicate în litigiu. Cu alte cuvinte, deciziile Curții nu au un caracter erga omnes, ci doar unul inter partes[7]. Acest caracter al deciziilor C.E.D.O. este crucial în a înțelege că România nu are absolut nici o obligație în a se conforma unor decizii în care nu a fost parte.

 

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Elemente de drept comunitar

În ceea ce privește obligația de implementare în dreptul intern a anumitor instituții juridice, Statelor Membre le revine competența exclusivă de a adopta acte normative în materia instituțiilor juridice specifice dreptului familiei, cu excepția câtorva aspecte cu implicații transfrontaliere în scopul asigurării cooperării judiciare în materie civilă, care este supusă unei proceduri distincte în conformitate cu art. 81(3) al Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene.

Cu titlu de exemplu, în materia dreptului familiei, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) recunoaște existența unei competențe exclusive a Statelor Membre. Astfel, în cauza Maruko[8], C.J.U.E. precizează că „starea civilă și prestațiile care derivă din aceasta reprezintă materii ce intră în competența statelor membre, iar dreptul comunitar nu aduce atingere acestei competențe”.

În cauza Römer[9], C.J.U.E. a reiterat aceeași poziție, întărind faptul că, în materie de stare civilă a persoanelor, competența le revine Statelor Membre. Citând din Concluziile Avocatului General Jääskinen, „competența lăsată statelor membre în domeniul stării civile semnifică faptul că reglementarea căsătoriei sau a oricărei alte forme de uniune recunoscute din punct de vedere juridic între persoanele de același sex, ca și de sex opus, precum și statutul juridic al copiilor și al celorlalți membri ai familiei în sens larg este rezervată statelor membre (…)  Numai statele membre trebuie să decidă dacă ordinea lor juridică națională admite sau nu admite o formă oarecare de legătură juridică accesibilă cuplurilor homosexuale[10].”

Într-un caz similar privind nerecunoașterea revendicării pensiei de urmaș al persoanelor dintr-un cuplu de același sex, C.J.U.E. a hotărât că „starea civilă și prestațiile care derivă din aceasta reprezintă materii ce intră în competența Statelor Membre, iar dreptul comunitar nu aduce atingere acestei competențe.”[11]

În David L. Parris, C.J.U.E. a fost chemată să decidă asupra acordării beneficiilor pensiei de urmaș a partenerilor de același sex. Cu această ocazie, Curtea a statuat că „Statele Membre… sunt libere să reglementeze sau nu căsătoria între persoanele de același sex sau o formă alternativă de recunoaștere a relației lor.”[12] Forma alternativă la care face trimitere C.J.U.E. este, în mod clar, parteneriatul civil sau uniunile civile, care rămân, deci, în competența fiecărui Stat Membru.

În recenta cauză Coman, deși Curtea a susținut că statele membre au obligația de a recunoaște căsătoria de același sex dintr-un alt stat, dar aceasta doar cu scopul exclusiv al acordării dreptului de ședere și în vederea libertății de circulație. Pe de altă parte, Curtea își reconfirmă jurisprudența, precizând că Este cert că starea civilă a persoanelor, care cuprinde normele referitoare la căsătorie, este o materie care intră în competența statelor membre, iar dreptul Uniunii nu aduce atingere acestei competențe”.[13]

Trebuie subliniat obiectul cauzei[14] care nu este – așa cum se vehiculează în mod neriguros – legalizarea „căsătoriei” între persoane de același sex, ci este recunoașterea dreptului de ședere al soțului de același sex cu cetățeanul român, căsătoriți fiind pe teritoriul altui stat (astfel cum reține Curtea în paragraful 21 al Deciziei). Este important de înțeles că hotărârea C.J.U.E. nu face altceva decât să permită șederea pe teritorul României, în condițiile de liberă circulație, a soților căsătoriți legal în străinătate, indiferent dacă sunt de același sex sau de sexe diferite.

În concluzie, hotărârea CJUE pronunțată în cauza Coman interpretează noțiunea de „soț” din Directiva privind libera circulație ca aplicându-se și persoanelor de același sex căsătorite valabil într-un stat membru, limitând însă recunoașterea calității de soț exclusiv la dreptul de ședere, fără posibilitatea modificării definiției naționale a căsătoriei ori a regimului juridic matrimonial consacrat în dreptul național.

Nu în ultimul rând, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene împărtășește același punct de vedere în Articolul 9 – dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie. Astfel, în documentul explicativ al Convenției care a elaborat Carta se evidențiază faptul că Statele Membre sunt libere să dispună asupra componenței uniunii căreia îi este atribuit statutul de căsătorie[15].

 

Concluzie

Parlamentul României nu are nici o obligație izvorâtă din Tratatul de la Lisabona și Convenția Europeană a Drepturilor Omului de a asigura un cadru legislativ pentru „parteneriatele civile”. Mai mult, nici din jurisprudența C.J.U.E. ori cea a C.E.D.O. nu obligă statul român de a legifera în acest sens. Vedem cum jurisprudența confirmă de nenumărate ori că dreptul comunitar recunoaște competența exclusivă a Statelor Membre în domeniul stării civile, inclusiv a oricărei alte forme de uniune recunoscute din punct de vedere juridic între persoanele de același sex, ca și de sex opus, precum și statutul juridic al copiilor și al celorlalți membri ai familiei.

Astfel de materii trebuie reglementate în funcție de realitatea socio-culturală a fiecărui stat, în concordanță cu dezbateri și consultări publice prealabile.

____

NOTE

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994.

[2] Modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156)

[3] Schalk și Kopf c. Austria, Appl. nr. 30141/04 (2010)

[4] Hämäläinen c. Finlanda, Appl. nr. 37359/09 (2014).

[5] CEDO nu obligă expres la introducerea uniunilor civile, ci doar la existența unor protecții pentru aceste cupluri. Asemenea protecții pot fi reglementate în diferite forme. De exemplu, dreptul la vizitarea in spital, des invocat de cuplurile de acelasi sex, poate fi prevăzut în convenții și protocoale medicale la nivel național.

[6] Art. 46 (1), „Înaltele Părți Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți.”

[7] Dan Spielman, President of the European Court of Human Rights, Opening Remarks at the International Conference “Application of the European Convention on Human Rights and Fundamental Freedoms on national level and the role of national judgeshttp://www.echr.coe.int/Documents/Speech_20141024_OV_Spielmann_ENG.pdf

[8] C‑267/06, Tadao Maruko vs Versorgungsanstalt der deutschen Bühnen, Punctul 59

[9] C‑147/08, Jürgen Römer v Freie und Hansestadt Hamburg, Punctul 75 și 76

[10] Concluziile avocatului general Jääskinen, Cauza C‑147/08, Punctul 75-76

[11] C‑267/06 Tadao Maruko c. Versorgungsanstalt der deutschen Bühnen, Punctul 59.

[12] C-443/15 David L. Parris c. Trinity College Dublin Punctul 59.

[13] C‑673/16, punctul 37

[14] Fostul agent guvernamental al României la CJUE, cel care a reprezentat statul în acest caz, la instanța de la Luxemburg consideră chiar că „hotărârea CJUE este foarte echilibrată și vine să consfințească importanța libertății de circulație a persoanelor, valoare fundamentală a Uniunii Europene”. Concluziile fostului „avocat” al României la instanța UE sunt în număr de trei și au în vedere următoarele aspecte:

  1. „1. Hotărârea este despre libertatea de circulație, cu componenta sa, dreptul de ședere;
  2. Curtea subliniază clar că nu poți împiedica libertatea de circulație și dreptul de ședere soțului unui cetățean al unui stat UE, indiferent de sexul său;
  3. Curtea precizează că aceste aspecte nu aduc atingere modalității în care un stat își reglementează instituția căsătoriei. Practic, nu obligă un stat să recunoască sau să nu recunoască căsătoriile între persoanele de același sex. Însă, în scopul exclusiv al libertății de circulatie și al dreptului de ședere, statele membre UE trebuie să recunoască și căsătoriile din alte state, indiferent de sexul soțului.”

[15] Explicații cu privire la Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, C 303, 15 decembrie 2009, p. 21


Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here