Adopția și o antropologie pro-viață (de Timothy P. O’Mailley)

639

Adopția este o practică pro-viață radicală, pentru că oferă un antidot la cultura noastră reductivă antropologic, care ne vede pe toți ca pe indivizi atomizați în competiție unii cu alții pentru aceleași resurse limitate. 

Acum câțiva ani, am participat la un banchet de Drept-la-Viață la Universitatea din Notre Dame. Tema acelui an implica o celebrare a amândurora, a părinților adoptivi și a copiilor adoptați. Fiul meu adoptat a participat și a primit o ovație vibrantă din public. Neavând încă doi ani, și-a imaginat că toate aplauzele erau un joc, și era fericit să se alăture. Într-o manieră fericită, dar mai puțin spectaculoasă, soția mea și eu am primit mulțumiri de la maestrul de ceremonii pentru ajutarea creării unei culturi pro-viață.

Acest ultim act de mulțumire, chiar dacă apreciat, ne-a făcut incomfortabil. Am adoptat doi copii, dar nici unul nu a fost bine primit în casa noastră în principal din cauza dorinței noastre de a construi o cultură pro-viață. Suntem un cuplu infertil, și adopția a fost modul prin care am fost în stare să trăim o vocație parentală.

Adopția era un act mai puțin de altruism din partea noastră și mai mult un dar revărsător în viețile noastre la care aproape am renunțat – transformarea identităților noastre în „mamă” și „tată”. Nu suntem în principal concentrați pe salvarea vieților copiilor care sunt în pericol de a fi avortați. Noi participăm, printr-un act de adopție, în sarcina umană de ați păsa de educarea, și cultivarea următoarei generații. Simplu, ne-am îndrăgostit de doi copii – ca oricine cu o inimă ce se îndrăgostește de copii.

În acest sens, de multe ori am ezitat să văd adopția copiilor ca direct legată de stimularea unei culturi pro-viață. Părinții, chiar dacă adoptă sau nu, sunt de multe ori ocupați schimbând scutece, gătind mese, oferind educație și disciplină, și încercând să ia puțin somn să reflecte peste aceste acte simple de parentaj ca parte a unei scheme mai mari de reînnoire culturală. Ei sunt tați și mame. Această muncă de a fi părinți, este doar parte din a fi ființă umană. Să fii mulțumit de către străini în această muncă fundamentală întotdeauna pare un pic ciudat.

În anii de la acea cină, cum copiii mei au crescut mai mari și am văzut o stângă politică venind în existență că tratează avortul asemănător unui ritual de trecere (vezi orice tweet de la Alyssa Milano), am omis să văd adopția ca o cale de a fi părinte ce poate într-adevăr să faciliteze reînnoirea unei imaginații pro-viață. O așa reînnoire este mai puțin despre performanța unui altruism teoretic ce salvează copiii de la avorturi, chiar dacă aceste adopții din fericire apar. Mai degrabă, adopția oferă o nouă cale de înțelegere a darului copilului – mai puțin o monadă izolată, în relație cu alte monade și mai mult cu o creatură orientată către dar din primul moment al existenței copilului.

Existența copilului este un dar nu doar pur și simplu pentru mama și tatăl biologic, ci pentru întreaga familie umană. Adopția este o cale instituțională de susținere a darului copilului chiar dacă tatăl sau mama lui ori ei recunoaște copilul ca pe un dar.

 

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Limitele dreptului vorbesc

Mult discurs despre avort se referă la limbajul drepturilor. Crud, argumentul este despre dacă drepturile mamei sau ale copilului au loc de cinste. Pe stânga politică, este asumat că drepturile mamei întrec drepturile copilului – în New York, de exemplu, până la momentul nașterii. Printre cei pro-viață, acest argument este considerat odios, deoarece eviscerează drepturile nenăscutului. Și mama și tatăl par lăsați să se comporte oricum față de nenăscut, pentru că părintele este într-o poziție ultimă de putere.

În timp ce oamenii de știință juridică și practicanții au nevoie să angajeze limbajul drepturilor, un asemenea limbaj este limitat în abilitatea sa de a promova o imaginație pro-viață. Limbajul drepturilor face sens într-o societate teleologică, una în care înflorirea unei creaturi este orientată către un sfârșit comun împărtășit de toate ființele umane. Când spunem că un copil are drepturi, nu ne referim pur și simplu că copilului individual i se datorează tratamentul ăla sau altul. Mai degrabă, copilul este o ființă umană, și a fii om înseamnă că unul are o demnitate intrinsecă care trebuie menținută.

Precum Alasdair MacIntrye a susținut în După Virtute, noi nu mai trăim într-o astfel de societate. În acest sens, dezbaterea avortului este redusă la o chestiune de putere, cum toate dezbaterile eventual sunt într-o societate fără metafizică. Cine are puterea? Este mama sau copilul?

 

Ființele umane sunt relaționale, daruri dependente

Asta se referă la puterea individului care arată o antropologie aproape demonică. Pentru că înțelege ființa umană ca o monadă izolată, existând deoparte de restul comunității umane. Biologic, asta este evident fals. Copilul depinde de existența lui sau ei de mamă; și propriul corp al mamei este tricotat strâns de existența copilului.

Dar monstruozitatea acestei poziții ține nu doar în cazul relației dintre copil și mamă. Darul copilului nu este doar o preocupare pentru mamă. Copilul există cu potențialul de a contribui la înflorirea întregii societăți. Aici, nu mă refer că existența copilului este măsurată ca de valoare doar în măsura în care el sau ea poate să vindece cancer sau să servească la Curtea Supremă. Pur și simplu existând, copilul este deja orientat spre actul de iubire. Capacitatea copilului este de a iubi, de a intra în tot felul de relații, este parte din înflorirea unui copil, precum și a întregii comunități umane.

De aceea, este important să se ia în considerare adopția nu doar ca un act de altruism. Pentru că adopția fundamental recunoaște că nu este doar mama și tatăl biologic al copilului care beneficiază din prezența copilului. Copilul, pur și simplu existând, poate reînnoi viețile a nenumărați bărbați și femei. Copilul intră în prietenii, într-o varietate de relații ce nu sunt reduse la biologic.

Copilul dezvăluie că nu suntem indivizi izolați care pot liber alege a fi sau a nu fi în relații cu alți indivizi complet independenți. În schimb, noi suntem creaturi intrinsec orientate către dar. Cum îmi țineam fiul în spital zile după nașterea sa, el și-a deschis ochii pentru prima oară. Nu sunt tatăl său biologic. Dar în momentul în care privirea sa s-a întors către a mea, în acel moment precis, mi-a schimbat viața. Bios-ul lui, viața lui, au devenit unite de bios-ul meu. Înflorirea lui a devenit intim legată de a mea, chiar dacă împărțim sau nu o fâșie de ADN comun. Îmi amintesc numindu-l spontan, singuri în camera de spital, „Te voi iubi pentru totdeauna”.

Capacitatea fiului și fiicei mele de a trezi această dragoste în mine este o provocare radicală la discursul activiștilor pro-alegere. Poziția pro-alegere necesită o antropologie modernă, una unde sunt numai mama individuală și copilul individual, ale căror necesități și drepturi se luptă frecvent între ele pentru dominanță. Scăpat din argument este maniera în care persoana umană este creată pentru relație, pentru acel fel de dăruire de sine care permite înflorirea persoanei umane.

 

Reînnoind imaginația Pro-Viață

Dar desigur, activiștii pro-viață pot cădea în aceeași subțire, eviscerată antropologie. Pentru că dacă copilul există în relație chiar de la începutul existenței lui sau ei, atunci nu este de ajuns să aperi drepturile copilului deoparte de relația lui sau ei cu părinții biologici. Mai degrabă, înflorirea copilului necesită o creștere egală a mamei, tatălui, și a întregii comunități în care copilul va fi crescut. Reînnoind imaginația pro-viață va necesita susținerea mamelor gravide care se pot simți forțate să aleagă avortul pentru că ele nu cred că au suficienți bani sau capital social să crească un copil.

Să fii pro-viață este să recunoști că copilul nu există niciodată în izolare. De la bun început, copilul este un dar pentru întreaga comunitate. Înflorirea copilului este dovadă că societatea a întors acel dar al iubirii către copil. Ca o comunitate politică, datorăm ceva fiecărei mame și copil, pentru că datorăm ceva unul altuia.

O altă zonă unde comunitatea pro-viață de multe ori cade este o prejudecată implicită pentru parentajul biologic împotriva parentajului adoptiv. Nu știu de câte ori soției mele și mie ne-a fost spus, „Sper că puteți avea unul al vostru într-o zi.” În afară de insensibilitatea unei asemenea afirmații (la urma urmei, am curăț destulă vomă a copilului meu în mijlocul nopții că îi văd ca ai mei), de asemenea este dovadă a unei antropologii malformate. Da, parentajul biologic este un dar. Dar unul nu iubește numai pe cei cu care împărtășește material genetic. Adopția descoperă că suntem făcuți pentru mai mult decât o iubire tribală, un fel de îngrijire insulară pur și simplu pentru cei care sunt ai noștri. În schimb, noi suntem făcuți pentru o dragoste ce este împărtășită cu întreaga familie umană.

Adopția este o practică pro-viață radicală. Nu pentru că părinții adoptivi în mod necesar salvează copiii de la avort – unii o fac, unii nu. În schimb, adopția oferă un antidot pentru cultura noastră reductivă antropologic filosofică, care ne vede pe toți ca pe indivizi atomizați în competiție unii cu alții pentru resurse limitate. În adevăr, creatura umană este făcută de la început pentru dragoste. Este posibil pentru un părinte adoptiv și un copil adoptat să împartă cel mai adânc fel de iubire, nu pur și simplu o umbră meschină a parentajului biologic. Această iubire infinită este posibilă pentru că copilul este creat pentru această dragoste de la începutul existenței lui sau ei. Copilul este dar. Și adopția dezvăluie acest lucru, chiar dacă o mamă sau un tată biologic o recunosc sau nu.

Aceia dintre noi care sunt pro-viață au nevoie să recunoască și asta. Altfel, singura cultură pe care o vom promova este chiar una ce sprijină avortul – monade izolate în competiție cu alte monade izolate.


Traducere și adaptare după The Public Discourse


Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here