Curtea Europeană a Drepturilor Omului și „guvernul judecătorilor”. INTERVIU cu Boštjan Zupančič, fost judecător la CEDO

1548

Boštjan M. Zupančič a fost judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului din 1998 până în 2016. A mai fost judecător al Curții Constituționale din Slovenia și vicepreședinte al Comitetului Națiunilor Unite împotriva Torturii. Este autorul volumului On the European Court of Human Rights: An Insider’s Retrospective (1998-2016), Eleven International Publishing, 2019. Interviu realizat de Grégor Puppinck, publicat pentru prima dată în limba franceză în Valeurs actuelles din 5 decembrie 2019. Interviul integral în original aici.

D-le Zupančič, după ce ați servit timp de 18 ani la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), mare parte în calitate de președinte al Secției a Treia, ați spune că acest organism neobișnuit servește justiția sau un anume model de societate, sau pe amândouă?

O întrebare excelentă. Dar ce este „justiția”? În principiu, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, procesul este utilizat pentru a rezolva conflictele dintre persoane și Stat. Dacă Statul în cauză este găsit „vinovat”, individul a câștigat împotriva puterii Statului; prin urmare, acest proces implică un model de societate antiautoritară. Aceasta este înfrângerea „Leviatanului” lui Hobbes [1].

 

Există mai multe abordări filozofice privind drepturile omului care duc, în practică, la soluții juridice diferite. Există un acord în cadrul Curții privind înțelegerea drepturilor omului? Este ea diferită de cea a autorilor Convenției [2]?

Curtea Europeană a Drepturilor Omului are 47 de semnatari [Statele-părți, n.tr.] și 47 de judecători diferiți. Ei nu împărtășesc nici modul în care înțeleg noțiunea de drepturile omului și nici o filozofie comună. Cu toate acestea, au în comun raționamentul juridic, ceea ce le permite să rezolve conflictele care le sunt aduse în atenție.

Nici „părinții” Convenției nu au avut o înțelegere clară asupra drepturilor omului. Cu toate acestea, ei au fost supuși unei influențe comune legate de originea americană a Convenției și a Curții, după cum a subliniat jurnalistul britanic Ambrose Pritchard. Întrucât se baza pe modelul juridic anglo-saxon, Curtea a fost proiectată în așa fel încât să rezolve conflictele în mod practic, fără a adopta o poziție teoretică de principiu.

 

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

În susținerea baza acestui pragmatism, unde este locul ipotezelor filozofice și ideologice în cadrul judecăților?

Să folosim exemple concrete. În cauza Lautsi contra Italiei (2011), una dintre cele cinci camere ale Curții a avut inițiativa abrogării legii italiene care impunea prezența crucifixelor pe pereții claselor, considerând-o contrară Convenției. Decizia a produs o tulburare semnificativă în opinia publică. Cazul a fost apoi înaintat Marii Camere, care a inversat decizia Camerei inferioare. În cazul Lambert și alții c. Franței (2015), Curtea a pronunțat un verdict neconvingător, considerând că domnul Lambert nu avea dreptul la viață, chiar dacă îl recunoaște ca persoană de drept. În cazul Delfi A.A. c. Estoniei (2015), Curtea a apărat cu tărie libertatea de exprimare pe internet, după care a declarat că blasfemia (cu privire la Mohamed) este o infracțiune în cazul E.S. c. Austriei (2019)… Aceste cazuri, în special Lautsi, sunt ambigue și confuze. De ce? Deoarece Curtea a pornit de fapt de la premise implicit ideologice și politice, pe care apoi le-a estompat după ecranul de fum al detaliilor tehnice.

Aceste cazuri sunt numeroase, iar problema ridicată de ele trebuia rezolvată prin respectul Curții față de „marja de apreciere a statelor”, abținându-se astfel de la intervenția în deciziile pur politice. Cu toate acestea, de-a lungul anilor, Curtea și-a redus treptat gradul de discreție, afirmând, în sute de hotărâri, că Convenția este un „instrument viu” care nu ar trebui luat literal, ci a cărui semnificație ar trebui interpretată „în lumina condițiilor actuale”, permițând astfel extinderea domeniului său de aplicare. Subliniez din nou că rolul CEDO ar trebui să fie pur și simplu acela de a soluționa dezacordurile concrete dintre indivizi și stat.

 

Există „Drepturile omului” în sine, ca ideal al justiției imanente?

Drepturile omului nu există în sine sau, mai degrabă, sunt doar drepturi subiecte ale CEDO și recunoscute ca atare de către aceasta. Nu există drepturi ale omului, există numai accesul Curții la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Restul este literatură. Drepturile omului au fost, după război, o vitrină ideologică americană făcută pentru Uniunea Sovietică și țările din spatele Cortinei de Fier. Când am studiat la Harvard în anii ’70, am presupus acest lucru ca de la sine înțeles.

În zilele noastre, a afirma cele de mai sus a devenit aproape o blasfemie, deoarece drepturile omului nu mai sunt doar o ideologie, ci au devenit o religie. Cu ce ​​scop? Evident, cu scopul de a justifica orice, de la imigrație la „discursul urii”. Nu pare să-i deranjeze pe apărătorii drepturilor omului că nimeni nu știe care sunt, de fapt, acestea. Dimpotrivă, această nebulozitate le convine, deoarece pot, cu scop de propagandă, să prezinte ca drepturi ale omului tot ceea ce ei consideră util din punct de vedere politic. Oare are un copil dreptul la viață înainte de a se naște? Nimeni nu pare gata să-i acorde azi copilului nenăscut statutul de subiect de drept, care îi fusese conferit încă din epoca dreptului roman.

 

În acest sens, scrieți că avortul este o „crimă” de la o anumită etapă a dezvoltării fetale încolo și arătați că nu este justificabil în temeiul Convenției…

Abordez istoric această întrebare în cartea mea, revenind la Codul lui Hammurabi, apoi la pozițiile lui Platon sau Gratian. Astăzi, biologii știu că viața umană începe de la concepție înainte. Embrionul nu este un „grup de celule”. Totuși, aceasta nu este o problemă biologică sau morală, ci una strict juridică. La un moment dat, ea rezultă în acordarea statutului de subiect de drept nascitur-ului, adică celui care nu este încă născut fizic. Curtea nu a luat niciodată o poziție structurată cu privire la problema avortului, lăsând problema la latitudinea celor 47 de state (ABC c. Irlandei, 2010), chiar dacă s-a pronunțat asupra utilizării celulelor stem embrionare (Parrillo c. Italiei, 2015) și a declarat în cauza Vo c. Franței (2004) că protejarea vieții fătului uman este un scop public legitim. Prin urmare, s-a pus într-o situație inextricabilă, refuzând să recunoască subiectivitatea juridică a fătului, deși acesta este cât se poate de viu, în timp ce i-a recunoscut-o lui Vincent Lambert, care se afla în stare vegetativă.

 

În Franța, a spune că avortul este o crimă este scandalos.

Faptul că afirmația este scandaloasă în Franța nu dovedește absolut nimic. Deja lucrurile se schimbă în Statele Unite, mișcarea „pro-viață” crește, articole pro-viață sunt acum publicate chiar și în jurnalele facultății de drept de la Harvard… Este cel puțin ciudat că țările mari sunt „autosuficiente” cultural, orientate spre sine și nu țin cont de experiențele altor națiuni. Acest lucru este valabil în Statele Unite, unde am predat 10 ani și am trăit 15 ani, dar și în Franța, unde locuiesc de 18 ani în Alsacia, precum și în Germania sau China și multe altele în general, țări cu trecut „glorios”. De asemenea, bariera lingvistică, în special în Franța, este un obstacol.

 

Cum putem explica faptul că avortul a devenit o dogmă?

Da, această dogmă concordă cu ideea că drepturile omului devin treptat o ideologie, dacă nu chiar o religie. Avortul a devenit un drept sacru. Francezii sunt deosebit de sensibili la presiunea manipulării mass-media (altfel Macron nu ar fi fost ales niciodată) și la „corectitudinea politică” rezultată. În 1974, Simone Veil a avut mari dificultăți – este „război”, a spus ea atunci – în a obține legalizarea avortului în Adunarea Națională [3]. A fost o problemă juridică? Se baza poziția ei pe principii? Ea a prezentat avortul ca pe o „soluție” excepțională și, desigur, așa cum au tendința toate excepții legale, avortul a devenit regula. De atunci, douăzeci la sută din generațiile franceze au fost avortate.

 

Scrieți despre Curte că a devenit „activistă”. Ce înseamnă asta?

O instanță activistă, oriunde, este o instanță care își arogă decizii de politică publică – depășind raționamentul juridic autonom menționat mai sus. În acest punct, cele două sisteme juridice principale se ciocnesc. În modelul anglo-saxon, raționamentul juridic se bazează pe analogie; în sistemul continental, se bazează pe silogismul formal. Acesta din urmă este extrem de constrângător atunci când există un principiu (o premisă majoră) pe care instanța trebuie să îl respecte. Dar la Strasbourg și în toate instanțele constituționale, chiar și în Franța, deseori, atunci când este vorba de judecarea unei cauze particulare, fie premisele principale care trebuie aplicate sunt inexistente, fie analogiile cu precedentele sunt neclare. Judecătorii continentali nu sunt obișnuiți cu asta, așa că se găsesc, într-un fel, în absența unui cadru. Astfel, sistemele juridice continentale au trecut de la o extremă la alta, de la formalismul juridic la un raționament neobișnuit prin analogie în care instanțele nu au o limită externă, ci trebuie să o impună ele însele, singure. Consecința este „activismul judiciar”: guvernul judecătorilor. După cum am subliniat, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului acest lucru apare odată cu utilizarea formulei „instrument viu”. Acest activism este prezent în multe cazuri. Este perceptibil în timpul deliberărilor și nu în textul final al hotărârilor, care este scris ex post facto, adică argumentul juridic al hotărârilor este construit după decizie, cu un recurs important la copiere/lipire din hotărârile anterioare. Doar un inițiat poate percepe corect problema. Contra-greutatea constă în Protocoalele (adăugate la Convenție de statele semnatare) care impun respectarea marjelor naționale de apreciere. Dar este evident că limitarea activismului judiciar nu poate fi impusă de lege…

 

În cartea dvs., subliniați importanța rolului Grefei Curții, al numeroșilor juriști angajați de Curte în sprijinul celor 47 de judecători. Puteți detalia?

Din 2011, toate cauzele care ajung la Curte sunt examinate de o „secțiune de filtrare”, condusă de un grefier. Aceasta identifică toate cererile care i se par inadmisibile (peste 90%) și le trimite unui singur judecător (de o altă naționalitate decât cea a părților cauzei), care decide singur, pe baza indicațiilor primite de la grefa Curții și, prin urmare, le respinge aproape integral. Acest judecător nu apucă să vadă dosarele cazurilor pe care trebuie să le pronunțe, în special din cauza barierei lingvistice. Sute de cauze sunt literalmente „băgate sub preș” – alți foști judecători au confirmat acest lucru. Dosarele cauzelor respinse sunt distruse după un an, lăsând instanța fără nicio dovadă a existenței acestora.

Atunci când un apel este audiat de o cameră compusă din șapte judecători, este numit un „judecător raportor” cu rol de supervizare. În mod normal, acesta va consulta juriștii din Grefa Curții însărcinați cu pregătirea proiectului de hotărâre, care este apoi prezentat direct celorlalți judecători pentru deliberare. Ca urmare a acestei proceduri, eu nu am văzut niciodată, în calitate de judecător în asemenea cauze, dosarul pe care trebuia să mă pronunț, ci doar proiectul de hotărâre – cu excepția cazului în care eram judecător național (adică atunci când cauza era înaintată împotriva Sloveniei). Prin urmare, deliberările se bazează doar pe textul proiectului de hotărâre și pe nimic altceva.

Cu alte cuvinte, grefierii sunt cei care „trag sforile” la Curte. Judecătorii sunt înlocuiți la fiecare nouă ani, dar grefierii rămân și sunt din ce în ce mai influenți. Situația este diferită pentru puținele cauze înaintate la Marea Cameră, compusă din 17 judecători, întrucât audierea publică este obligatorie, iar elementele relevante ale cauzei sunt înaintate în prealabil judecătorilor spre examinare. Imediat după audiere, cauza este deliberată. Grefa Curții ia act și încearcă să respecte argumentele judecătorilor în redactarea proiectului de hotărâre. Așa ar trebui să fie întotdeauna.

 

Avocații se plâng adesea de imprevizibilitatea Curții de la Strasbourg; cum se poate explica aceasta?

Impredictibilitatea este cauzată în special coexistenței dificile între raționamentele judecătorilor de pe continent și cele ale judecătorilor anglo-saxoni. În dreptul continental, previzibilitatea deciziilor judecătorești se bazează pe stabilitatea normelor, pe aplicarea silogismului juridic și pe transferul controlului către instanțele superioare. În schimb, în dreptul anglo-saxon, coerența jurisdicțională se bazează pe gestionarea precedentelor (stare decisis). CEDO motivează prin analogie pe baza unor similitudini faptice între cazuri, la fel ca în dreptul comun. Cu toate acestea, întrucât majoritatea judecătorilor și membrilor Grefei Curții provin de pe continent și antrenați sunt în raționamentul silogistic, ei au o înțelegere redusă a raționamentului analogic. Astfel, hotărârile sunt imprevizibile. Această imprevizibilitate este accentuată și de lipsa controlului asupra lor de către o autoritate superioară.

 

Nu este prea dur să spunem că judecătorii sunt „din ce în ce mai mediocri” atunci când se presupune că ei provin din rândul celor mai buni din Europa?

De acolo provin? Nu am știut. Ei bine, la început, erau într-adevăr de „mare calibru”, mai ales în domeniul dreptului internațional, ceea ce nu are prea multe legături cu cauzele judecate la Strasbourg. Totuși, erau mari talente, de exemplu danezul Alf Ross care era un geniu. Tranziția la „noua Curte” din 1998 a dus la asimilarea foștilor membri ai Comisiei Europene a Drepturilor Omului în noua instanță permanentă. Cu siguranță că nu erau mai buni decât judecătorii precedenți. Am avut un prieten briliant la Harvard, care m-a întrebat dacă ar trebui să candideze. L-am îndemnat să aplice la un post. S-a dus să-l vadă pe ministrul Justiției, care i-a spus deschis că va nominaliza o femeie, ceea ce s-a dovedit ulterior a fi un dezastru. Cu una sau două excepții, judecătorii Regatului Unit, Irlandei, Ciprului și Maltei (instanțele anglo-saxone) sunt cu unul sau două capete peste judecătorii continentali. Unul dintre aceștia a venit în biroul meu după deliberări, să-mi plângă pe umăr. L-am întrebat care este problema. A dat același răspuns de mai multe ori: „…sunt atât de proști.”

 

Își stabilește uneori Curtea obiective, alegând să abordeze un tip de caz sau să promoveze un tip nou de drepturi, într-o anume țară, la un moment dat? Aceasta este impresia lăsată, de exemplu, de faptul că o serie întreagă de cazuri împotriva Poloniei (unele dintre ele sunt vechi) cu privire la drepturile LGBT au fost comunicate recent simultan, și chiar în același timp cu o campanie de comunicare publică a unor ONG-uri în favoarea acelorași drepturi. E vorba doar despre o chestiune de organizare internă a muncii?

Ei bine, nu am fost la curent cu astfel de evenimente pe vremea mea. Dar, din nou, trebuie să țineți cont că nu există CEDO „ca atare”. Există judecători și juriști diferiți care se ocupă de cazuri diferite. Dacă un judecător are înclinația pe care o descrieți, este înclinația lui personală, poate pre-judecata sa. Având în vedere cele de mai sus, este acum cu siguranță posibil așa ceva. Un aspect mai sinistru al acestei situații este ceea numim „litigii strategice”, conduse de avocați de marcă în anumite domenii ale dreptului. Așa a fost cu celebrul dosar din 2007 în cauza D.H. și alții c. Republicii Cehe cu privire la copiii romi din Republica Cehă și altele. În mod evident, intenția era să protejeze drepturile romilor, ceea ce este bine, dar motivul, pre-judecata, era să creeze jurisprudență pentru scopuri ulterioare. În acest caz, avocații (Lordul Lester și dl. Goldstone) nu s-au întâlnit niciodată cu reclamanții, ceea ce este relevant.

 

În 1950, Convenția a fost adoptată pentru a proteja Europa de totalitarism și pentru a contracara regimurile comuniste. În prezent, Europa se confruntă cu noi amenințări totalitare (de exemplu, islamismul și trans-umanismul). În opinia dvs., Curtea ne poate apăra eficient de aceste rele?

Când vine vorba de noi amenințări totalitare, acestea pot fi tratate de la caz la caz, cum ar fi, de exemplu, comportamentul scandalos al jandarmeriei lui Macron față de „vestele galbene”. Când aceste manifestări de violență vor ajunge la Strasbourg, Curtea va emite, fără îndoială, o „hotărâre-pilot”, adică va stabili un precedent de referință pentru disfuncția sistemică și structurală. Curtea poate judeca aceste acte de violență, deoarece ele sunt încălcări cauzate de un stat (Franța), în timp ce islamismul și trans-umanismul nu sunt atribuibile unei entități publice (legitimatio passiva) și, prin urmare, nu pot fi condamnate de Curtea Europeană.

[1]. „Leviathan” sau „The Matter, Forme and Power of a Common-Wealth Ecclesiasticall and Civil”, este o carte scrisă de englezul Thomas Hobbes (1588–1679) care își derivă numele de la ființa biblică a Leviatanului. Cartea tratează subiectul structurii societății și a guvernului și este considerată unul din primele și cele mai influente exemple ale teoriei contractului social. Scrisă în timpul Războiului civil (1642–1651), „Leviathan” pledează pentru conducerea societății de către un suveran absolutist, un guvern unic și perpetuu, ca unică garanție a evitării unui război general al „tuturor contra tuturor”. (n.tr.)

[2]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului – CEDO – este brațul juridic al Consiliului Europei și are jurisdicție asupra celor 47 de state membre ale acestuia. Instrumentul juridic al Curții se numește Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A nu se confunda cu Consiliul European și Curtea de Justiție a Uniunii Europene. (n.tr.)

[2]. Simone Veil (1927-2017) jurist și politician francez, ministru al Sănătății în guvernul Valéry Giscard d’Estaing. Președinte al Parlamentului European și membru al Consiliului Constituțional al Franței (echivalentul Curții Constituționale din România). Autoarea principală a legii prin care Franța a legiferat avortul la cerere. (n.tr.)


Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.

Gregor Puppinck
Jurist francez, doctor în drept cu o disertație pe legea medicală și bioetică. Director al Centrului European pentru Lege și Justiție, cu sediul la Strasbourg. Expert în mai multe comitete ale Consiliului Europei. Din 2003 până în 2009 a predat drepturile omului, dreptul internațional și dreptul constituțional la Facultatea de Drept a Universității din Haute-Alsace (Franța). Articole traduse de Bogdan Stanciu cu permisiunea autorului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here