Inamicul final (de Carl R. Trueman) – partea I

220
Acceptăm, ca idee, propria mortalitate, dar începem fiecare zi de parcă ne așteptăm să trăim la nesfârșit, străduindu-ne să ținem moartea în afara gândurilor noastre. Vom face orice e în puterea noastră, chiar și să ne angajăm în cele mai frivole acte, doar pentru a evita să fim singuri, contemplând în tăcere faptul că vom muri.

Moartea a fascinat întotdeauna cele mai mari minți creatoare – de la Homer recitând moartea lui Patrocle și a lui Hector, până la Sigmund Freud speculând asupra motivelor morții. Roger Scruton localizează chiar semnificația năzuinței umane spre artă în faptul că ne percepem existența ca fiind finită. Pentru Scruton, perspectiva nemuririi face viața plictisitoare și inutilă; toate plăcerile, dacă sunt prelungite și repetate la infinit, devin obositoare. Doar pentru că viața este finită, experiențele noastre capătă o semnificație, ca momente prețioase confiscate din ghearele morții.

Scruton are dreptate; realitatea morții aruncă o umbră înapoia trăirii noastre actuale, dar analiza sa omite ceva. Majoritatea ființelor umane doresc ca viața să continue și sunt gata de multe, doar pentru a evita încetarea ei. Adevărat, Roger Daltrey cânta în 1965 sper să mor înainte de a îmbătrâni. Dar i-am văzut pe The Who în concert în 2006 și din nou în 2016, și de ambele dăți părea încă fericit că trăiește. Cicero avea dreptate: Niciun om nu este atât de bătrân încât să nu creadă că mai poate trăi încă un an. Acceptăm, ca idee, propria-ne mortalitate, dar începem fiecare zi de parcă ne așteptăm să trăim la nesfârșit. Departe de a permite morții să ne sporească semnificația existenței pe acest pământ, ne străduim mai mereu să o ținem în afara gândurilor noastre.

Și, pentru mulți, moartea face viața să nu fie semnificativă, ci lipsită de sens. Pentru Joseph K., care se confruntă cu execuția pentru o crimă necunoscută sau pentru protagoniștii pieselor lui Beckett și Pinter, viața este o călătorie confuză către uitare. Tema nu este un monopol modern. De asemenea, literatura antică interpretează partitura inutilității. Tragediile lui Euripide evocă nihilismul pe care îl aduce moartea, iar infanticidul Medeei și moartea lui Penteus de mâna gloatei Baccanaliei golesc viața de sens.

Pesimismul optimist al lui Scruton cu privire la moarte poate funcționa pentru cei care practică tradiția lui memento mori, reamintindu-și zilnic că vor muri. Dar pentru majoritatea oamenilor, de cele mai multe ori, răspunsul este respingerea, fuga, evitarea. Ne temem de moarte, ne temem că ne face viața absurdă și fugim de ea cu orice ocazie. Moartea conferă vieții o inutilitate sumbră, ca în Actul V din Macbet:

„Life’s but a walking shadow, a poor player,
That struts and frets his hour upon the stage,
And then is heard no more. It is a tale
Told by an idiot, full of sound and fury,
Signifying nothing.”

Moartea aduce izolare, un bun motiv să o respingem. Ludwig Wittgenstein a făcut celebra declarație cum că moartea nu este un eveniment în viață. Mai degrabă, este o graniță, o graniță înspăimântătoare care separă absolut viii de morți. Pe măsură ce boala i se agrava, Ivan Ilici al lui Tolstoi era tot mai izolat de ceilalți, cu excepția servitorului iobag Gherasim, care se ocupă de nevoile sale trupești – lipsa de control asupra acestora indică distanțarea lui Ivan de societate. Oricine a asistat la moartea lentă, din cauza bolii, a vreunui membru de familie sau prieten, a observat această izolare. Muribundul este încă în viață, dar separarea de el a început deja.

Moartea este deci inevitabilă și teribilă. Este un dușman fără milă. Ne privează de cei dragi și în cele din urmă ne va lua și pe noi. Cei mai mulți îi răspundem prin negare – negarea finalității radicale a morții, a inevitabilității și a suveranității ei.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Căutăm să ștergem granița dintre cei vii și cei morți. Creștinii antici se reuneau pentru mese numite frigerium în triclia, încăperi așezate în mijlocul monumentelor funerare ale credincioșilor plecați. Astfel, ei se odihneau în compania morților. Augustin a consacrat cartea XXI din Despre Cetatea lui Dumnezeu respingerii unor stupide ale creștinilor – nu ale păgânilor – cu privire la modul în care interacționau tărâmurile celor vii și celor morți. Aceste idei stupide au persistat: creșterea spiritualismului în secolul al XIX-lea și popularitatea contemporană a mediilor, clarvăzătorilor și reîncarnării dezvăluie refuzul nostru de bază de a accepta că moartea ne este sfârșitul. Aceste mișcări și practici încearcă să pună o punte peste prăpastia dintre vii și morți, încearcă să facă frontiera permeabilă.

Dorința noastră de a atenua granița morții are și expresii mai benigne. Statuia și portretul au fost cândva mijloacele prin care cei bogați au încercat să se asigure că vor fi păstrați în amintire. Tehnologia democratizează aceste metode de menținere a morților prezenți. Fotografiile cu cei dragi plecați dintre noi populează pereții camerelor de locuit din întreaga lume, permițându-ne să simțim proximitatea morților.

De asemenea, ne putem revolta împotriva morții ignorându-i revendicările. Poezia lui Dylan Thomas „Și moartea nu va avea stăpânire” evocă aroganța tinereții, pentru care moartea nu este decât o posibilitate îndepărtată. Thomas atinge o notă diferită în poezia sa ulterioară „Nu trece supus în acea noapte mare”. Anticipând moartea tatălui său, Thomas rămâne sfidător, dar recunoaște că înfrângerea este iminentă. Evoluția sa trădează un alt adevăr despre condiția umană: pe măsură ce îmbătrânim, moartea ne devine mai familiară, mai evidentă în puterea ei, mai terifiantă.

Cel mai frecvent răspuns, mai ales în epoca noastră, este să ignorăm, pur și simplu, moartea. Acesta este unul din motivele pentru care înmormântările sunt atât de dificile și implică emoții atât de conflictuale. Vedem trupul mortului în fața noastră; totuși reușim să ne convingem că nu acesta este destinul nostru, că moartea, care vine pentru toată lumea, cumva nu ne va atinge niciodată pe noi. Când Piotr Ivanovici privește trupul lui Ivan Ilic, este îngrozit pe moment, știind că are în fața ochilor propria soartă. După puțin timp el se auto-convinge: nu, acest lucru nu i se poate întâmpla lui; și este atât de ușurat. Doar Gherasim spune adevărul, în timp ce îl ajuta pe Piotr să urce în trăsură, după înmormântare. Piotr remarcă că moartea lui Ivan este tristă, iar țăranul îi răspunde: „Așa e voia Domnului. Vom ajunge cu toții acolo.”

Abilitatea noastră de a ignora mortalitatea este cu siguranță una dintre cele mai impresionante caracteristici ale speciei umane. În anul 410, Orașul Etern a căzut în fața goților. Când refugiații au început să ajungă în Hippo, Augustin a observat că, chiar și atunci când se confruntă cu realitatea propriei vulnerabilități, oamenii preferă să meargă la teatru mai degrabă decât să vină la biserică pentru a auzi adevărul despre viață și moarte.

Ceea ce a observat Augustin, discipolul său de mai târziu, Blaise Pascal, avea să transforme într-o perspectivă fundamentală. În Cugetări, Pascal afirmă că „Ultimul act este sângeros, oricât de bun ar fi restul piesei. Îți aruncă pământ pe cap și s-a terminat pentru totdeauna.” Moartea este inevitabilă, dar evitarea gândului la moarte a definit etosul curții regale franceze din secolul al XVII-lea. Într-o serie de aforisme, Pascal reflectă de ce împărații au bufoni, de ce distracția banală domină atât de mult mințile ființelor umane, capabile de gânduri cu mult mai semnificative și de ce o mare parte din viață este consumată în activități inutile. Putem aduce la zi dilemele sale întrebându-ne de ce sunt considerate atât de importante cele mai banale figuri din lumea noastră – celebritățile. Răspunsul lui Pascal: Ele ne îndepărtează de ceea ce ne temem cel mai mult. Vom face orice e în puterea noastră, chiar și să ne angajăm în bufonerii, pentru a evita să fim singuri, contemplând în tăcere faptul că vom muri.

Analiza lui Pascal este convingătoare. Rolul divertismentului în viața omului de azi este extrem în comparație cu orice altă perioadă a istoriei, iar moartea a fost împinsă departe, la periferii. Odată, bisericile erau lângă cimitire și ritualurile săptămânale de închinare nu puteau fi concepute fără ca mai întâi să ne amintim de mortalitatea noastră. Astăzi, industria morții este ținută la o distanță sigură, cu excepția funeraliilor.

Obsesia noastră pentru sex indică o altă cale de evadare. În timp ce victorienii puneau moartea la vedere și ascundeau sexul, noi facem opusul. Motivele hedoniste pentru fixația pe sexul nu explică afișarea publică aproape compulsivă. Sexul este frontal și central inclusiv pentru că ne oferă un mijloc de a nega granița morții. Analizând forțele de bază care propulsează existența umană, Sigmund Freud a opus thanatos-ului eros-ul, motivului morții i-a opus motivul sexualității. Unul ne împinge spre o revenire la non-existență, celălalt spre autoconservare și propagare. Freud vedea sexul ca mijlocul de a sfida moartea.

Putem să o reformulăm în termeni pascalieni: relația sexuală este momentul în care ființele umane sunt într-adevăr distrase de la propria lor mortalitate și convinse de calitățile lor nemuritoare, dumnezeiești. Indiferent dacă îl urmăm pe Freud sau pe Pascal, fixația publică asupra sexualității într-o societate în care moartea a fost împinsă la periferie are mult sens. Cele două tendințe se consolidează reciproc și ne spun foarte multe despre cele mai profunde dorințe și temeri ale unei societăți.

Sexul este strâns legat de idealizarea tinereții. Dorința de a rămâne pentru totdeauna tânăr nu este un fenomen recent; mituri și legende din multe culturi sunt centrate pe această temă. Vestul modern prezintă însă tendințe stranii. Sexualizăm copilăria, lăudăm adulții că se comportă ca niște copii, investim timp și bani pentru a nu fi nevoiți să creștem niciodată, emoțional sau fizic. Chirurgia cosmetică destinată recuceririi tinereții este o mega-afacere. Așa-numita cultură tânără domină o gamă largă de cohorte de vârstă, aducându-ne spectacolul grozav a bărbaților de vârstă mijlocie în blugi mulați. Sexualitatea, cea care ar trebui să fie cea mai adultă dintre activități, este ambalată sub forma unui hedonism infantil.

 

Va urma


Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here