COVID-19 – o încercare de analiză etică

114
COVID-19 a devenit nu (numai) o problemă de sănătate publică, dar mai ales o problemă de filozofie existențială cu implicații majore economico-sociale, culturale și religioase.

A fost suficient ca în universul biotic să-și facă simțită prezența un nou membru (microscopic) pentru ca viața noastră să se schimbe fundamental. De la senzația că omul a devenit stăpân al gândirii și al naturii, de la confortul individual și imaginea de maximă securitate (induse de progresul științific și de tehnologiile moderne) a trecut brusc la sentimente de neputință și frică irațională. COVID-19 a devenit nu (numai) o problemă de sănătate publică, dar mai ales o problemă de filozofie existențială cu implicații majore economico-sociale, culturale și religioase.

În acest context, este de neînțeles de ce în elaborarea măsurilor de combatere a pandemiei, organismele internaționale (OMS) și cele naționale nu au implicat și specialiști în bioetică. Aceasta cu atât mai mult cu cât în științele vieții numai cunoașterea nu este suficientă; ea trebuie înconjurată de umanism și controlată de valorile moralei, care sunt supreme.

Achizițiile medicinei științifice, inclusiv politicile de sănătate publică, s-au dezvoltat în concordanță cu scopurile tradiționale ale eticii individualiste (bazată pe jurământul lui Hippocrates), care plasează interesele individuale ale pacienților /cetățenilor deasupra intereselor colective ale societății și ale statului. Abia în secolul XX (în perioada de instalare a regimurilor totalitare/dictatoriale), politicile de sănătate au ales să urmeze o etică colectivistă și utilitaristă, care pune interesele colective ale societății și ale statului deasupra intereselor individuale ale pacientului/cetățeanului.

Pentru a preveni derapajele nedemocratice și abuzurile este necesar un control etic al măsurilor propuse. Cu atât mai mult cu cât avem criterii de evaluare a programelor încă din 2000 (Nancy Kass. AmJPH 2001;91:1776-82). Adaptându-le la situația actuală, criteriile ar fi:

1. Necesitatea măsurilor
Politicile de sănătate publică și implicit măsurile trebuie să fie necesare pentru a diminua un risc semnificativ pentru sănătatea populației. În prezența unei pandemii există o obligație a statelor de a elabora și implementa măsuri care să diminueze efectele și să protejeze cetățenii. COVID-19 nu face excepție de la o astfel de abordare. În concluzie, putem spune că măsurile sunt necesare.

2. Eficiența măsurilor
Politicile de sănătate trebuie evaluate în termeni de capacitate de atingere a obiectivelor, iar măsurile trebuie evaluate în termeni de cost/eficiență. Pentru aceasta trebuie să cunoaștem impactul și caracteristicele bolii (contagiozitate, morbiditate, mortalitate, leziunile anatomice și fiziopatologice induse etc.), strategia de implementare, acceptabilitatea, fezabilitatea măsurilor și, un lucru esențial, evaluare continuă a eficacității măsurilor. În COVID-19, am asistat la o bâlbâială continuă și la estimări fanteziste, care se modificau de la zi la zi; bâlbâială determinată în primul rând de acest colhoz globalist numit OMS. De aici au plecat mesaje contradictorii, ideologizante și partizane: pe de o parte, o viziune apocaliptică (al treilea război mondial, introduceți carantina, izolarea socială etc.) pe de alta parte, critici la adresa SUA pentru că au suspendat zborurile spre și dinspre China.

În februarie, după declararea pandemiei, preocuparea domnului Tedros Adhanom Ghebreyesus era de a lăuda China (deși China a ascuns la început epidemia și apoi a încălcat cu brutalitate drepturile omului) și de a solicita să nu se utilizeze termenul “virusul din Wuhan” pentru că stigmatizează. Guvernele (cu puține excepții) au mers pe acest drum. De la bagatelizare la “apocalipsa Covid”. În aplauzele mulțimii, cuprinsă de o panică isterică, au luat măsuri care nu au fost evaluate ca impact.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Dacă la început o asemenea atitudine era explicabilă, acum nu se mai justifică. Nici acum nu știm morbiditatea, mortalitatea reală, contagiunea (datorită modalităților diferite de raportare și a politicilor diferite de testare) știm însă că (până în prezent) mortalitatea prin Covid-19 reprezintă 0,8% din mortalitatea generală (puțin peste gripa sezonieră). Deși gradul de urgență biologică impus de OMS a descurajat efectuarea examenului anatomo-patologic necroptic au început să apară rezultatele necroptice din Italia, Germania și SUA, care pun la îndoială tratamentul impus prin protocol bolnavilor Covid-19. Acestea sunt câteva exemple. În luarea măsurilor, nu a contat raportul cost/eficiență și nici evaluarea impactului economico-social. A contat doar imaginea publică.

3. Proporționalitatea în limitarea drepturile omului.
Într-o pandemie există posibilitatea ca unele drepturi civile să fie limitate. Dar nu oricum, ci proporțional cu gravitatea maladiei și cu eficiența măsurii propuse. Trebuie definite: gradul de invaziune (ce drepturi și în ce măsură sunt limitate), magnitudinea intervenției (este afectată o persoană, un grup social sau întreaga comunitate) și, foarte important, durata intervenției (cât timp este limitat dreptul respectiv).

Notificarea către CEDO a suspendării Convenției pe perioada pandemiei de către o serie de state (exclusiv state foste comuniste), fără o analiză făcută publică și lipsa de reacție a societății civile, aduce în discuție posibilitatea instaurării unui regim autoritar populist politico-medical sau mai corect politico-științific, ca de exemplu: New Brave World.

4. Dreptatea socială
Implică solidaritate și echitate.

Solidaritate. Măsurile trebuie să creeze solidaritate și coeziune socială (să facem în comun ce nu putem face singuri). Sunt curios cum sună evaluarea, care afirmă că izolarea socială (impusă, nu recomandată) creează solidaritate, iar delațiunile, amenzile și dosarele penale conduc la coeziune socială.

Echitatea înseamnă că măsurile nu sunt discriminatorii și stigmatizante. Atunci când anumitor categorii, și numai lor le impui restricții suplimentare (vezi criteriul vârstă), e clar că discriminezi, iar atunci când izolezi localități întregi și le identifici cu un pericol public (adevărați “leproși moderni”), când lași să se înțeleagă că dacă au primit virusul există o “vină majoră “, e mai mult decât clar că etichetezi, discriminezi și stigmatizezi.

Nu mai spun că a merge la Biserică sau să aprinzi o lumânare în cimitir te transformă în agentul Covidului care infectează întreaga omenire. În schimb, a te înghesui în gări, autogări, aerogări pentru a merge la cules sparanghel în Germania sau a îngriji bolnavi în Austria nu este de condamnat. Când se eliberează paturile din spital (care stau neocupate în așteptarea apocalipsei), când se asigură doar asistență de urgență și sănătatea unei categorii de bolnavi (bolnavii cronici) se degradează, aceasta nu este discriminare?

În concluzie, în promovarea și implementarea măsurilor de combatere a pandemiei COVID-19 nu a existat o analiza etică. Dar cui îi pasă?


Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.

Vasile Astărăstoae
Medic legist și profesor universitar. A fost președinte al Colegiului Medicilor din România și rector al Universității de Medicină și Farmacie din Iași. Predă medicină legală, bioetică, deontologie și drept medical. Este membru al mai multor organizații științifice naționale și internaționale.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here