Cum salvăm drepturile omului de mișcarea pentru drepturile omului (de Andrew R. Deloach)

Fără o înțelegere cum se cuvine a ființelor umane, înțelegere fundamentată în legea naturală, drepturile omului nu se vor ridica niciodată la nivelul obiectivelor propuse de Declarația Universală a Drepturilor Omului. 

La numai doi ani de la adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului în 10 decembrie 1948, Națiunile Unite au stabilit data de 10 decembrie drept Ziua Internațională a Drepturilor Omului. Aveau să mai treacă optsprezece ani înainte să fie adoptate primele tratate cu caracter juridic obligatoriu și alți zece ca să intre în vigoare. De atunci, drepturile omului au devenit un aspect important al discursului moral și politic internațional și domestic. Națiunile Unite – și alte organizații regionale asemenea ei – au promulgat o mulțime de tratate și politici de drepturi ale omului și au apărut o sumedenie de consilii, comitete și tribunale care să monitorizeze, dezbată și judece tot felul de chestiuni cu privire la drepturile omului. Țările au încorporat drepturile omului în legislația domestice. Organizațiile nonguvernamentale și activiștii militează în mod regulat pe probleme ce țin de drepturile omului.

Dar acum drepturile omului sunt în primejdie.

Samuel Moyn, istoric la Universitatea Yale, susține că această criză este rezultatul „inegalității tot mai pronunțate”. Mary Ann Glendon, profesor de Drept la Harvard (și autoare a unei istorii a redactării Declarației Universale) a observat „un scepticism tot mai puternic” la adresa ideii de drepturi ale omului și față de părtinirea și politizarea instituțiilor care au fost create tocmai ca să protejeze aceste drepturi. Unii au criticat chiar Declarația pentru faptul că amestecă drepturile civile și politice cu acelea economice și sociale. Iar nenumărați observatori au dat vina pe activiști și diverse organisme ale ONU (și ale altor organizații internaționale) care au promovat niște drepturi ale omului noi, nelegitime (de la avort și sinuciderea asistată până la fumatul de canabis, accesul la internet și reducerea zgomotului), atât de mult încât diluează toate celelalte drepturi.

Drepturile omului au ajuns să se contrazică pe sine (cum poate dreptul la viață să protejeze dreptul de a avorta o ființă omenească nenăscută?), au devenit mai puțin importante și mai greu de ocrotit. În acest context, Departamentul de Stat al Statelor Unite a anunțat în luna iulie înființarea unei Comisii a Drepturilor Nealienabile (Commission on Unalienable Rights), cu scopul de „a reflecta cu idei proaspete la discursul despre drepturile omului acolo unde acest discurs s-a îndepărtat de principiile fondatoare ale țării noastre, și anume legea naturală și drepturile naturale”. Secretarul de Stat Mike Pompeo a arătat în mod special spre proliferarea drepturilor și spre nevoia de a reevalua rolul drepturilor omului în cadrul politicii externe americane. El a numit-o pe Mary Ann Glendon ca director al Comisiei, explicând noul organism va emite sfaturi cu privire la drepturile omului „conforme cu principiile fondatoare ale națiunii noastre și cu principiile Declarației Universale”.

Apariția Comisiei ar putea fi privită drept îndeplinirea unei promisiuni. În iuni 2018, Statele Unite s-au retras din Consiliul Drepturilor Omului de la ONU, un organism profund politizat și problematic, format din mulți membri cu „un istoric și niște politici legate de drepturile omului pătate, uneori chiar sub orice critică” și foarte puțin „dornici să urmărească și să se dedice drepturilor universale ale omului.” Anterior, în 2017, Nikky Haley, pe atunci ambasadoare la ONU, a semnalat intenția Statelor Unite de a susține mai departe cauza drepturilor universale ale omului, spunând că dacă nu au loc schimbări în Consiliu, Statele Unite „vor căuta să promoveze drepturile omului într-un cadrul altul decât Consiliul”. Astfel, nimeni n-ar fi trebuit să se mire aflând misiunea Comisiei de a reevalua, clarifica și pune în aplicare sensul drepturilor omului în „tradiția distinctivă a drepturilor” din Statele Unite.

Critici la adresa Comisiei, a legii naturale și a drepturilor nealienabile

Răspunsul imediat și susținut din partea activiștilor a fost scepticismul, dacă nu chiar indignarea, la adresa perceputei încercări de a redefini și restricționa drepturile. Jurnaliștii au denunțat Comisia drept „o încercare de a transforma Washingtonul în centrul uneori ordini globale, conservatoare, bazate pe credință”. În opinia lor, „va arunca drepturile omului înapoi în trecut” și le va submina peste tot în lume. Unii au criticat folosirea expresiei „principii fondatoare” și „lege naturală” ca fiind un alt mod de a defini „un plan care să nu mai aibă în vedere protejarea femeilor și persoanelor LGBT”.

Media nu sunt singura sursă de zâzanie. Activiștii din cadrul mișcărilor pentru drepturile omului au atacat Comisia în mod extravagant, chiar înainte ca ea să se întrunească măcar. Mai mulți profesori de Drept au emis opinii cum că noua Comisiei va înainta „un anumit fel de argumente conservatoare” menite să reducă lucrurile obținute în privința drepturilor femeilor și al persoanelor LGBT și „să sprijine ipocrizia îndelungată a Statelor Unite cu privire la drepturile omului”. Iată ce fantezie remarcabilă a emis Centrul pentru Drepturi Reproductive (Center for Reproductive Rights):

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

„Comisia este doar un subtergifiu menit să submineze drepturile de reproducere… Organismele ONU pentru drepturile omului au ajuns la un consens limpede și neechivoc cu specialiștii independenți în privința faptului că drepturile de reproducere sunt un drept al omului, având la temelie dreptul la viață, sănătate, egalitate, nedescriminare și eliberare de orice fel de tratament crud, inuman și degradant, printre alte drepturi.”

Până și legiuitorii din Statele Unite și-au exprimat îngrijorarea profundă cum că noua Comisie va amenința

„interpretarea larg acceptată a drepturilor omului pentru a promova o agendă îngustă și discriminatorie care hotărăște ale cui drepturi merită protejate și ale cui drepturi vor fi ignorate de administrație.”

Nu e greu să dăm o replică acestei isterii.

Criticii greșesc pur și simplu când spun că noua Comisie „va da înapoi” drepturile de reproducere ale femeilor și drepturile LGBT. Cum pot fi date înapoi niște drepturi care nu există? Drepturile omului nu au apărut dintr-un capriciu sau ipse dixit, iar în tratatele internaționale nu există drepturi LGBT. Încercările de a le crea în cadrul ONU au întâmpinat dificultăți vreme de zeci de ani. După cum a observat Ryan Anderson, persoanele care se identifică drept LGBT beneficiază de drepturile omului, dar nu există „drepturi LGBT”.

La fel, nu există în legislația internațională vreun drept la avort – nici în vreun tratat, nici ca drept cutumiar. Din contră, textele explicite ale unor tratate („protecție legală corespunzătoare, înainte, dar și după naștere”), implicațiile unor texte („pedeapsa capitală… nu va fi aplicată femeilor însărcinate”) și travaux préparatoires („motivul principal pentru care… pedeapsa capitală nu se va aplica femeilor însărcinate este salvarea vieții copilului nenăscut și nevinovat”) arată limpede că multe state consideră că ființele umane nenăscute au dreptul la viață. De aici efortul concertat al comisiilor de la ONU care monitorizează tratatele de a convinge statele să-și schimbe legile domestice în privința avortului, sprijinite nu doar prin drepturi exprese în respectivele tratate, ci și de comentariile lipsite de caracter juridic obligatoriu ale comisiilor.

Indiferent ce presupus consens ar exista între comisii, el este mod demonstrabil nu neechivoc la nivel internațional. Și, în ciuda faptului că aceste comisii interpretează în linii tot mai generale tratatele, limbajul limpede folosit în tratate nu presupune dreptul la avort, nici în mod explicit, nici sub forma diverselor eufemisme vehiculate.

Mai mult, ideea că noua Comisie va decide ale cui drepturi merită protejate e obiectiv greșită – Comisia nu are o astfel de putere.

La care drepturi ne referim?

Proiectul pentru recunoașterea legală a drepturilor universale ale omului a fost inițial întemeiat pe un consens larg în urmărirea binelui comun. În acest cadru, drepturile sunt obiectul datoriei statului față de cei care beneficiază de aceste drepturi.

Însă mișcarea modernă pentru drepturile omului interpretează „dreptul” ca fiind „puterea de a influența libertatea de acțiune a celorlalți” – lucru care pune un accent nejustificat pe autonomia radicală și transformă valorile politice ale elitei Occidentale în drepturi universale. Acest lucru împiedică ajungerea la un consens și scade recunoașterea internațională a drepturilor omului fundamentale care protejează demnitatea inerentă a tuturor membrilor familiei umane, mai ales într-o lume cu o considerabilă diversitate politică și culturală.

Soluția de bun-simț și fezabilă, spune Glendon, este accentuarea drepturilor fundamentale pe care le are ca prioritate Declarația Universală și pe care le tratează ca fiind aproape ne-negociabile. Însă înainte ca acest lucru să fie posibil, trebuie explicat înțelesul acestor drepturi. Pentru ca noua Comisie să poate ajuta Statele Unite să protejeze drepturile omului, mai întâi trebuie să le înțeleagă natura. Într-o eră a individualismului expresiv, drepturile trebuie să însemne mai mult decât „deschiderea față de o autorizare nelimitată a unor acțiuni sau comportamente care nu se supun nici unei reguli și nu servesc nici unui scop.” Noile drepturi nelegitime proliferează – iar drepturile esențiale ajung în plan secund – nu numai când permitem să fie redefinite, ci și când nu facem distincție între ele.

Drepturile nealienabile de tip american (și cele din Declarația Universală) sunt pur și simplu acele drepturi pe care le posedă toți oameni prin natura faptului că sunt oameni. Ele nu pot fi predate sau răpite. Și nu sunt sub nici o formă „învechite”: expresia „drepturi nealienabile” apare în Declarația Universală și în nouă alte tratate despre drepturile omului, multe dintre ele sprijinite în mod egal de activiști.

Drepturile omului reprezintă dreptul unui individ de a i se proteja demnitatea umană. Așa cum explică John Finnis, reprezintă scopul datoriilor justiției – statele nu le creează, ci le recunosc și le respectă. Sunt recunoscute legal fie prin tratate multilaterale care obligă statele să le ocrotească, fie prin drept cutumiar (ceea ce înseamnă că statul a pus în practică și respectat drepturile respective în mod consecvent). Declarația Universală în sine nu are caracter juridic obligatoriu, ci este o declarație a unor principii. Slujește drept standard legal comun care poate fi implementat în mai multe feluri.

Declarația Universală recunoaște diversitatea îngrijorărilor din lume, dar acordă prioritate anumitor drepturi politice fundamentale pentru a împiedica genul de schimbare promovată de mișcarea modernă pentru drepturile omului. În mod special, Declarația „apelează la conceptul de persoană umană în comunitate și la societatea liberă și dreaptă de care e nevoie pentru ca omenirea să înflorească”.

Reafirmarea Declarației Universale prin punerea accentului pe legea naturală

Pentru a restaura discursul despre drepturile omului și punerea lor în practică e nevoie să facem din nou credibilă universalitatea drepturilor. Cea mai simplă cale – pentru că e și cea mai fermă – de a justifica drepturile universale ale omului e aceea de a arăta cum legea naturală, pe care ele sunt bazate, se află la temelia tuturor sistemelor filosofie și religioase majore din toată lumea. Drepturile universale capătă legitimitate în ochii diverselor comunități de oameni numai dacă afirmă principii de bază (prime) pe care deja le acceptă toată lumea.

Noțiunea de justiție obiectivă pe care o articulează legea naturală e esențială pentru dreptul internațional, iar fără ea nu am putea pune în aplicare drepturile omului. Antonio Augusto Cançado Trindade, Judecător la Curtea Internațională de Justiție, explică:

„Tocmai principiile dreptului internațional sunt cele care, infiltrându-se în corpus juris al dreptului internațional, îl transformă într-un sistem cu adevărat normativ. Fără aceste principii, normele și regulile dreptului internațional nu ar fi evoluat, după implementare, într-un sistem legal… Principiile acestea sunt o manifestare a conștiinței juridice internaționale. Ele reflectă status conscientiae al subiecților dreptului internațional.”

Cu alte cuvinte, principiile generale ale dreptului internațional (de pildă, demnitatea ființei omenești, nealienabilitatea drepturilor) nu depind de voința statelor și nici de consimțământul subiecților legii. Când drepturile omului cu caracter de obligativitate legală se îndepărtează de principiile legii naturale care se află la baza lor, aplicarea lor conduce la nedreptăți grave. Însă o înțelegere corectă a legii naturale anulează pretențiile activiștilor contemporani pentru drepturile omului, călăuzindu-ne spre scopul final al legii: binele comun al tuturor ființelor omenești, realizarea actului juridic și domnia legii.

Să păstrăm justiția în prim-plan și să dăm prioritate persoanelor

Împăratul roman Iustininan a scris cândva: „A cunoaște legea nu înseamnă nimic dacă nu se ține cont de persoanele pentru care a fost instituită legea”. Prin natura lui, omul e subiectul și deținătorul unor drepturi omenești nealienabile, iar personalitatea internațional legală a individului nu poate fi separată de demnitatea lui umană. În virtutea acestui principiu fundamental, fiecare persoană ar trebui respectată în lege. Astfel, legea naturală e o „piedică în calea alienării” demnității umane. Nimic care alienează demnitatea cuiva nu poate fi numit drept al omului. Fără o înțelegere corectă a ființelor omenești (și a înfloririi omenești) stabilită în legea naturală, drepturile omului nu-și vor atinge niciodată obiectivele mărețe stabilite de Declarația Universală. Chestiunea naturii persoanei umane e adevăratul miez al discursului despre drepturi. Drepturile omului fie sunt valabile pentru toate ființele omenești prin natură, fie sunt pretenții care au la bază numai voința omenească, și atunci suntem liberi să le definim cum vrem sau să stabilim doar anumite grupuri de oameni care se vor bucura de ele.

Fără îndoială că ar fi prudent ca noua Comisie să observe practicile și politicile din Statele Unite prin prisma principiilor noastre fondatoare, iar apoi să facă recomandările cuvenite. La urma urmei, Statele Unite trebuie să revină cu picioarele pe pământ. Dar asta nu împiedică prin nimic Comisia să vorbească despre drepturile universale ale omului.

America ar putea câștiga credibilitate pe plan internațional în chestiunea drepturilor dacă ne-am asuma greșelile, dar și dacă am ridica nivelul conversației, promovând responsabilitatea intelectuală și morală și explicând mai limpede principiile. Poate că noua Comisia nu va reuși să salveze ONU de ea însăși, dar ar putea salva drepturile omului de mișcarea pentru drepturile omului.

 

Despre autor
Andrew R. DeLoach e asistent universitar și director al Centrului pentru Drepturile Omului la Trinity Law School. Traducere și adaptare după The Public Discourse.

Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here