De ce căsătoria este intrinsec heterosexuală (de Patrick Lee)

121
Dacă statul va declara uniunile dintre persoanele de același sex ca fiind echivalente cu căsătoria, acest lucru va complica în mod profund înțelegerea naturii căsătoriei. Mesajul eronat ce va fi transmis va fi că mariajul este centrat pe atașamentul romantic și relația sexuală a adulților și nu pe legătura care este în sine orientată spre și potrivită pentru a alcătui o familie. Acest mesaj va avea ca efect aproape sigur slăbirea instituției căsătoriei.

În ediția din 15 decembrie (2008, n.tr.) a ziarului Newsweek, atât redactorul cultural Jon Meacham, cât și redactorul pe probleme de religie Lisa Miller, în editorial și în articolul de pe prima pagină, iau în derâdere argumentele aduse de Sfânta Scriptură împotriva căsătoriei gay. În același timp, aceștia invocă aceeași autoritate a Bibliei care oferă mesajul „mai general” al „incluziunii”, cu scopul de a pleda pentru transformarea căsătoriei gay într-o taină a Bisericii. Meacham și Miller înfățișează toate luările de poziție opuse redefinirii radicale a căsătoriei ca exprimând o atitudine de bigotism plin de ură, comparându-l cu rasismul, și în același timp etichetează apelul la autoritatea Bibliei al celor care sunt împotriva „căsătoriei” și a actelor homosexuale drept fundamentalism. Dar Meacham merge și mai departe: acesta este „cel mai rău tip de fundamentalism”. În ce măsură este mai rău decât bombele sinucigașe și decapitările nu ni se spune foarte clar.

Se pot analiza, desigur, gafele teologice și factuale din aceste articole. În eseul de față aș vrea să corectez presupoziția implicată de Meacham și Miller potrivit căreia atitudinea împotriva „căsătoriei” dintre persoanele de același sex este una bazată în principal pe învățătura Bibliei. În realitate, se poate vedea clar, și pe calea credinței, dar și a rațiunii, că mariajul autentic este unul heterosexual, că viața sexuală în afara căsătoriei este imorală, și că statul nu ar trebui să numească uniunile dintre persoanele de același sex „căsătorii”, și nici să încurajeze activ sexul în afara căsătoriei.

Să trecem în revistă câteva aspecte.

În orice societate se poate găsi următorul tip de comuniune: bărbatul și femeia se angajează să-și dedice unul altuia viețile, într-un tip de comuniune care își va găsi împlinirea în mod natural prin conceperea, nașterea, creșterea și educarea copiilor. Aceasta este căsătoria. Este dincolo de orice îndoială că o astfel de comuniune există în orice societate.

În fiecare cultură, bărbatul și femeia se simt atrași unul de celălalt, apoi doresc să se angajeze unul față de celălalt într-o relație stabilă, să aibă relații sexuale și să dea naștere copiilor. Deci, în orice societate se încurajează ca bărbatul și femeia să formeze acel tip de comuniune ‒ în mod ideal, înainte de a-și începe relațiile sexuale ‒ care va fi un mediu propice atât pentru dezvoltarea iubirii lor romantice, cât și pentru nașterea și creșterea copiilor care pot apărea. Așa se definește căsătoria.

Câteva reflecții filozofice temeinice ne pot ajuta să identificăm ce se întâmplă în această situație. Comuniunea prin căsătorie a soților este, pe de o parte, bună în sine (și nu doar ca mijloc de naștere și creștere a copiilor), și, pe de alta, împlinită în chip intrinsec de nașterea și creșterea împreună a copiilor. Căsătoria autentică este de natură sexuală și implică o uniune trupească: fără legătura sexuală căsătoria nu se consumă, adică nu este completă. Dar această legătură sexuală este însoțită ‒ în mod intrinsec, desigur ‒, și împlinită de procreație, de nașterea și creșterea copiilor.

Prin contrast, cuplurile de același sex care coabitează sunt într-o relație. Dacă mai târziu decid să colaboreze pentru a crește un copil adoptat, ei formează o nouă relație, distinctă de prima, întrucât nu există o legătură intrinsecă între relația lor sexuală, pe de o parte, și cooperarea dintre ei pentru creșterea copilului, pe de altă parte. Ceea ce este unic în cazul căsătoriei este faptul ca relația trupească, emoțională și de voință dintre bărbat și femeie este orientată în mod intrinsec spre a se prelungi și a se împlini prin formarea unei familii. Este aceeași comuniune care începe între soți în ziua nunții și care se poate prelungi și mări ulterior prin alcătuirea unei familii.

Susținătorii „căsătoriei” dintre persoanele de același sex argumentează prin faptul că, din moment ce mariajul este o comuniune orientată spre creșterea copiilor, iar aceste persoane uneori cresc copii, cuplurile astfel formate ar trebui să se califice ca persoane căsătorite. Dar, dacă scopul de a crește copii este suficient pentru a declara o căsătorie, atunci orfelinatele sau anumite grupări religioase de bărbați și femei ar putea fi și ele etichetate drept „căsătorii”, ceea ce este absurd. În mod similar, și alte asocieri între persoane se numesc uneori „căsătorii”, dar în realitate formează alte genuri de relații. De pildă, bărbații și femeile coabitează adesea și văd creșterea unui copil ca pe o opțiune în plus sau ca pe o povară de evitat. Sau se poate ca doi sau mai mulți indivizi să formeze alianțe în scopul creșterii unui copil (cum ar fi două surori sau mai mulți bărbați și femei de o anumită confesiune și necăsătoriți). Dar niciuna dintre aceste relații nu este căsătorie: ele au scopuri sau țeluri distincte.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Alți susținători ai „căsătoriei” dintre persoanele de același sex văd mariajul doar ca pe o relație emoțională, iar relațiile sexuale ar fi simboluri extrinseci ale conexiunii de acest fel. Întrucât partenerii de același sex fac din actul lor sexual un simbol al iubirii și afecțiunii, ei pretind ca această unire se califică drept căsătorie. Însă, așa cum am arătat, căsătoriile autentice sunt de fapt relații pe mai multe niveluri, cuprinzând aspecte ale legăturii de ordin trupesc, emoțional, de voință și intelectuale dintre soți. În căsătoria autentică legătura sexuală, trupească, este o parte a unirii maritale, și nu doar un simbol extrinsec.

În relația sexuală dintre un bărbat și o femeie (căsătoriți sau nu) se stabilește o unire trupească reală. Ființele umane sunt organisme, deși de un anumit tip. În cele mai multe acțiuni ale lor, cum sunt digestia, percepția prin intermediul simțurilor, mersul ș.a., organismele umane individuale feminine sau masculine sunt unități complete. Cu toate acestea, în privința reproducerii, bărbatul și femeia sunt organisme incomplete. În activitatea de reproducere părțile trupești masculine și cele feminine participă într-un singur act, împreunarea sexuală, orientată către procreare (deși nu orice act sexual duce la procreare), astfel că subiectul acțiunii o reprezintă femeia și bărbatul ca unitate. Relația sexuală este o acțiune unitară prin care bărbatul și femeia se completează reciproc și devin una din punct de vedere biologic, un singur organism. În contactul sexual din interiorul căsătoriei, unitatea trupească este un aspect, o parte constitutivă a comuniunii maritale mai cuprinzătoare a cuplului.

Când membrii unui cuplu au fost de acord împreună să se căsătorească, într-un tip de unire care se va împlini prin conceperea și creșterea copiilor, unitatea biologică care are lor în timpul actului sexual întruchipează această comuniune. În timpul actului sexual ei se unesc (devenind una) exact în sensul în care este definită căsătoria și în care aceasta se împlinește în mod natural. Cei doi au căzut de acord asupra unei comuniuni procreative, astfel că relațiile lor procreative întruchipează comuniunea. Astfel unirea trupească plină de iubire dintre soț și soție definește un aspect de bază al dezvoltării umane: bunul uniunii prin căsătorie.

Având în vedere aceste aspecte, este clar că acuzația cum că negarea „căsătoriei” dintre persoanele de același sex este un fapt de discriminare și nedreptate, sau de bigotism plin de ură, este o falsă acuzație. Pentru a fi căsătorit în mod autentic, un cuplu, oricare ar fi el, trebuie: a) să se angajeze în acel tip de unire personală care se va împlini prin nașterea și creșterea împreună a copiilor; și b) să se comporte astfel încât să devină din punct de vedere biologic una, un comportament care, adăugându-i-se condițiile extrinseci lui, ar putea avea ca rezultat procrearea (chiar dacă acele condiții extrinseci nu sunt împlinite, ca în cazul cuplurilor infertile, relația lor este tot una de unire biologică). Punctele a) și b) împreună constituie începutul unei căsătorii și sunt necesare pentru ca aceasta să se consume. Orice cuplu care nu este capabil să împlinească aceste condiții nu poate forma o căsnicie. Nu doar cuplurile de același sex, ci și cuplurile de sex opus care sunt prea tinere pentru a se angaja în acest fel unul față de celălalt, sau cuplurile de sex opus care, din cauza impotenței, nu-și consumă uniunea, rămân în afara căsătoriei.

O dată cu aceste considerente, putem să ne lămurim pe calea rațiunii asupra faptului că actele sexuale din afara căsătoriei, inclusiv actele homosexuale, sunt imorale. În cadrul căsătoriei, actele sexuale întruchipează (consumă sau reînnoiesc) căsătoria. Prin contrast, în cazul actelor sexuale extra-maritale, fie participanții nu devin una din punct de vedere biologic, fie nu s-au angajat să-și dedice viața unul altuia într-un mod care poate fi întruchipat printr-un act sexual. Oamenii își construiesc prietenii sau comuniuni personale prin căutarea împreună a unui bun comun.

În cazul relației trupești din cadrul căsătoriei, bunul comun este chiar căsătoria, întruchipată (consumată sau reînnoită) prin actul sexual. Dar dacă un act sexual nu întruchipează căsătoria, nu întruchipează nici o altă comuniune (actele sexuale nu întruchipează comuniunile din comunitățile sportive, academice, sau prieteniile generice) și prin actul sexual nu se realizează un bun comun autentic. (Plăcerea, ea singură, nu poate fi un bun comun al actului sexual, întrucât plăcerea este un bun autentic numai dacă este atașat unei condiții sau unei activități care este împlinită în mod autentic deja. Experiența de uniune trupească, în cazul în care nu se împlinește o altă condiție sau activitate, nu reprezintă un bun autentic, ci o iluzie.)

Astfel, în cazul actelor sexuale extra-maritale, cuplul (sau grupurile) fac un instrument din sexualitate lor (prin transformarea trupurilor în obiecte sexuale) de dragul experienței înseși, care este una a plăcerii sau a experienței iluzorii a uniunii trupești personale fără obiectul realității.

Ce înseamnă aceste lucruri pentru politicile publice? Într-o societate organizată rațional, statul ar trebui să recunoască legal căsătoria reală, să o promoveze, să o protejeze, să o favorizeze în fața altor legături bazate pe sex, privind-o ca pe un bun pe care unirea dintre soți și copii lor o au în comun. Statul are un interes esențial în menținerea sănătății căsătoriilor. La modul general, copiii vor beneficia de îngrijirea cea mai bună, făcută cu iubire, dacă vor fi crescuți de părinții lor biologici, care au realizat o comuniune ce are ca scop să asigure cel mai potrivit mediu de creștere pentru copiii lor. Aproape întotdeauna, copiii se pot baza pe îngrijirea mamei cât timp sunt mici. Instituția căsătoriei este gândită să asigure, pe cât de mult posibil, ajutorul și împlinirea responsabilităților de către tată față de copii și soție. Mai mult decât atât, când instituția căsătoriei este puternică, energia și pasiunile sexuale ale oamenilor, în mod frecvent greu de controlat și care conduc adesea la egoism și exploatare, sunt canalizate către bunurile simple, esențiale, și anume căsătoria și familia.

Dacă statul va declara uniunile dintre persoanele de același sex ca fiind echivalente cu căsătoria, acest lucru va complica în mod profund înțelegerea naturii căsătoriei. Efectul va fi că se va transmite mesajul: căsătoria este centrată pe atașamentul romantic și relația sexuală a adulților unul față de celălalt, și nu pe legătura care este în sine orientată spre și potrivită pentru a alcătui o familie. Acest mesaj va avea ca efect aproape sigur slăbirea instituției căsătoriei (articolul datează din 2008; între timp, Curtea Supremă a legiferat căsătoriile între persoane de același sex în SUA în 2015 iar familia e mai slabă ca oricând, n.tr.)

Aceste aspecte sunt la vedere, pot fi observate de oricine, fie că avem credință sau nu. A pretinde că numai „fundamentaliștii” religioși se opun redefinirii radicale a căsătoriei avansate de susținătorii „căsătoriei” dintre persoanele de același sex este o răstălmăcire dublă a adevărului. În primul rând, cazurile din Biblie sau de ordin teologic nu sunt de loc fundamentaliste. În al doilea rând, există și argumente raționale împotriva acestei redefiniri, care nu presupun credința.

 

Despre autor
Patrick Lee este directorul Centrului de Bioetică de la Universitatea Franciscană din Steubenville. Este autorul sau coautorul a trei cărți (Body-Self Dualism in Contemporary Ethics and Politics, coautor împreună cu Robert P. George, în 2008, Abortion and Unborn Human Life, din 2010, și Conjugal Union: What Marriage Is and Why It Matters, coautor împreună cu Robert P. George în 2014), precum și a numeroase articole academice sau de popularizare. A ținut conferințe și a susținut dezbateri pe subiecte variate la Universitatea din Boston, Universitatea Baylor, Universitatea Catolică a Americii, Universitatea Illinois din Chicago, Universitatea Notre Dame. Traducere și adaptare după The Public Discourse.

Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here