Cum rezistăm în fața noii religii a identității (de Richard Reinsch)

155
Politicile identitare distorsionează concepte teologice fundamentale precum greșeala și nevinovăția, dar trec sub tăcere iertarea, smerenia și caritatea.

Care e motorul politicilor identitare? La ce consecințe ale acestora pentru instituțiile politice, economice și culturale americane ar trebui să ne așteptăm? De mulți ani ne-am obișnuit cu șuvoiul de acuze virulente și agresive aruncate cetățenilor, instituțiilor și politicienilor cu privire la „rasismul sistemic” și la cel „inconștient”. De la uciderea lui George Floyd, energiile acestea s-au preschimbat în proteste înfierbântate, revolte, violență și nesfârșite acuze și mărturisiri cu privire la rasismul de care dau dovadă unii sau alții. Ne aflăm în plasa logicii revoluționare și a crizei morale care este rezultatul acesteia. Și trebuie să înțelegem ce anume din toate astea sunt nedreptăți veritabile și ce anume e surplus ideologic. Dacă vrem să putem contracara această mișcare, trebuie să știm de unde provine și unde ne-ar putea duce. Cartea lui Joshua Mitchell American Awakening dă răspuns acestor întrebări pe baza unei remarcabile investigații filosofice și teologice despre politicile identitare și priza lor asupra minții americanilor.

Puterea mânuită de politicile identitare constă în capacitatea lor de a sluji „economia invizibilă” a omului într-o manieră pervertită. Economia invizibilă este omul care se confruntă cu existența sufletului său, a faptelor sale și cu nevoia de a le justifica sau de găsi mântuirea. Politicile identitare se adresează extrem de serios acestui aspect permanent al naturii umane, lucru pe care încă nu l-am conștientizat pe de-a întregul din pricina înstrăinării noastre și a lipsei de atenție față de nevoile autentice ale sufletului. Analiza lui Mitchell arată cum politicile identitare distorsionează concepte teologice protestante fundamentale precum greșeala și nevinovăția, dar trec sub tăcere iertarea, semerenia și caritatea.

Omenirea nu mai e vinovată și nu mai are nevoie de mântuire divină. Nu mai există Dumnezeu și omul, dar există un agresor: bărbatul alb heterosexual, care poartă aproape de unul singur povara unui fel de păcat originar. Mitchell remarcă: „Politicile identitare declară că nu există păcat originar, ci doar un păcătos originar. Asta e scurtătura pe care merg ele” (sublinierea apare în textul original). Printre nevinovați se numără minoritățile rasiale și sexuale aduse laolaltă într-o pseudoalianță împotriva opresorului. Nevinovații trebuie să-și salveze țara și lumea doborându-l pe agresor și dându-i în vileag toate păcatele și faptele reprobabile.

Mitchell observă că teologia creștină protestantă americană a fost cândva fermă pe poziții în privința convingerilor sale. Omul a păcătuit, dar și-a găsit mântuirea și iertarea în sacrificiul lui Hristos. Această certitudinea teologică a stat la temelia modului în care am făcut politică, susține Mitchell, dar fără să-i acorde acesteia un caracter teocratic. Dimpotrivă, statornicia religiei, datorată credinței că aceasta spune adevărul despre Dumnezeu și om, și-a urmat misiunea separat de politică, dar nu întru totul separat. Asta a însemnat că americanii au știut că nu sunt perfecți și că guvernul ar trebui să reflecte faptul că guvernează și e condus de cetățeni imperfecți care își dădeau toată silința să trăiască sub Dumnezeu și sub lege. Partea bună a fost că, în general, distincția aceasta a permis politicii noastre să se desfășoare în mod prudent și limitat, modelată după propria-i natură. Politica nu conține certitudine religioasă, ci se desfășoară în context de tensiune, rivalitate, conflict și dezbatere, într-un peisaj social și economic aflat în schimbare. Ne străduim să facem tot ce putem mai bine folosind materia imperfectă pe care o avem la dispoziție.

Mitchell trage concluzia că lucrurile s-au schimbat, mai întâi încet și apoi cu repeziciune – și nu în bine. Protestantismul mainstream s-a îndepărtat de teologia și credința tradițională. După ce mântuirea nu a mai fost o chestiune serioasă, americanii s-au îndepărtat și ei de această direcție generală și au început să caute înțelesul existențial în alte surse. Protestantismul evanghelic și anumite segmente devotate ale creștinismului catolic nu au umplut vidul cultural deschis odată cu prăbușirea protestantismului mainstream. E momentul când intră în scenă politicile identitare. În absența credinței religioase autentice avem de-a face cu credința politică fanatică, mai ales în rândul americanilor mai tineri. Noua credință aduce o credință religioasă eshatologică în piața publică, descătușând furia nevinovaților împotriva agresorilor. Dar credința aceasta politică e o misiune prea dificilă pentru om pentru că își propune să găsească o soluție pentru vina omului, pentru nesiguranța și suferința lui din economia invizibilă, folosindu-se în mod exclusiv de mijloace omenești.

Mitchell ilustrează schimbarea mediului nostru politico-religios dând exemplu titulatura lui Martin Luther King Jr., care în ultimele câteva zeci de ani a trecut de la „Reverend” la „Doctor”. Titlul de „Reverend” sublinia faptul că moștenirea lui e atât spirituală, cât și politică. Luptând împotriva segregării și rasismului, el a atins o coardă malefică, ceva aflat dincolo de nedreptatea definită strict din punct de vedere legal și care putea să justifice o asemenea discriminare de amploare. Trecerea la „Doctor” nu a fost o simplă modificare adusă de un Partid Democrat secularizat, ci o modificare strâns legată de o credință esențială din noile politici identitare, susține Mitchell.

Reverendul Martin Luther King Jr. și mulți dintre cei care l-au urmat „nu s-ar fi raliat la căutarea unui țap ispășitor”. Mitchell remarcă faptul că oamenii aceia știau că luptă împotriva unor „stăpâniri și puteri” ale răului, pe care trebuia să le învingă înțelegerea biblică a omului trăitor sub Dumnezeu, a suferinței, sacrificiului și mântuirii. Dar genul acesta de înțelegere, care s-a aflat la esența mișcării pentru Drepturi Civile, „îi deranjează destul de tare pe adepții Partidului Democrat”.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Mitchell remarcă „sângele de pe cruce pomenit de Reverendul King”, care „arată calea prin care se evită orice formă de căutare a țapului ispășitor din partea vreunuia dintre grupuri”. Prin contrast, viziunea contemporană despre „«lupta cu justiția socială» purtată de Doctorul King este fraza-cod a politicilor identitare care desemnează faptul că lumea întreagă devine câmpul de luptă dintre grupurile de agresori și grupurile mereu numeroase de nevinovați, un câmp de luptă unde avem toate motivele să ne îngrijorăm că într-o bună zi se va vărsa sânge”. Noua amintire a Doctorului King e înregimentată acum în lupta continuă pentru egalitatea identitară. Unul după altul, valuri de grupuri minoritare i-au revendicat moștenirea în lupta lor împotriva sexismului, homofobiei, transfobiei și așa mai departe.

Acesta e și un motiv pentru care „americanii de culoare au devenit doar unul dintre numeroasele grupuri identitare din Partidul Democrat”. Mitchell împrumută câteva idei ale întemeietorului de comunități Robert Woodson și susține că schimbarea aceasta nu i-a ajutat pe afro-americani. Faptul nu e provocat doar de creșterea numărului de grupuri de victime, lucru care a pus în umbră unicitatea experienței oprimării așa cum au suferit-o persoanele de culoare – schimbarea ideologică realizată prin politicile identitare a condiționat în mod direct proprțional puterea americanilor de culoare de mărturisirea constantă (realizată de agresor) a păcatelor comise împotriva negrilor. S-a ajuns ca statul să le ofere la nesfârșit tot mai mult și ca actorii economici și sociali să crească necontenit oportunitățile pentru negri în calitatea lor de negri, indiferent de merit. Woodson susține că astfel s-a schimbat modul în care americanii de culoare își înțeleg propria istorie în America.

Erudiți de culoare precum Glenn Loury și John McWhorter au remarcat că inițiativa în rândul persoanelor de culoare a scăzut mult. Gesturile eroice, sacrificiul și curajul sunt date la o parte, la fel și „remarcabilele modele de auto-ajutorare – realizările antreprenorilor de culoare și ale societăților de ajutor reciproc din vremurile celor mai brutale represiuni rasiale și ale sclavagismului”. Adevărul incomod pe care-l arată Mitchell e acela că noile pretenții la drepturi – drepturile femeilor, drepturile homosexualilor, drepturile transsexualilor – par să le impună negrilor să rămână victime care capătă o formă de statut numai în baza politicilor identitare, în loc să le permită să se împlinească singuri, în calitate de cetățeni americani încrezători și independenți, care nu mai au nevoie de lideri progresiști și patronaj politic. Dar asta pune sub semnul întrebării tipul de politică pe care-l aduc în joc politicile identitare.

Mitchell spune ferm că politicile identitare au ca scop distrugerea „politicii liberale a competenței”, înlocuind-o cu o politică a greșelilor de neiertat comise de bărbații albi heterosexuali și a nevinovăției fără sfârșit a „persoanelor de culoare” și a comunității LGBTQ. Politica liberală a competenței atrage o Americă descentralizată, cu o societate civilă vie și un guvern care guvernează prin și sub lege. Ea depinde în mod esențial de americani liberi și responsabili care se guvernează ei înșiși împreună cu vecinii lor și cresc numărul posibilităților pentru ei înșiși colaborând unii cu alții. La asta se referea Alexis de Tocqueville prin expresia „interesul propriu bine înțeles”, o virtute fundamentală a liberalismului: recunoașterea faptului că nu țintim spre un conformism monolitic religios sau politic, ci dorim să trăim liberi și demni sub lege, în relații acceptabile cu vecinii noștri. Cetățenii liberali și persoanele responsabile pot, astfel, să-și clădească familia, casa, cariera, averea, instituțiile religioase și o ordine politică decentă.

Competența liberală e imposibilă în cadrul politicilor identitare. Aici nu există dialog, parteneriate sau compromisuri între vecini și actorii politici, cu excepția cazului în care relațiile sunt construite în termenii acceptabili de vină și nevinovăție. Am întrezărit deja cum va arăta această ordine. Să luăm cazul directorului de la Princeton, Chris Eisgruber, care a mărturisit păcatele instituției sale într-o scrisoare deschisă unde se vorbea despre „rasismul sistemic” de la Princeton și despre nevoia de a depăși un istoric al nedreptății inerente la adresa minorităților. Profesorii de la Princeton au redactat la rândul lor o scrisoare în care au propus crearea unui comitet de combatere a rasismului care să investigheze ideologic lucrările și bursele academice. Dacă astfel de comitete vor deveni realitate, ele vor fi începutul unui despotism „tare” în cadrul universității, unul care va presupune ca membrii și studenții acesteia să intoneze imnuri antirasiste inspirate din Ibram Kendi. Un proces similar se va desfășura, fără îndoială, în lumea jurnalismului, a divertismentului și în mare parte din birocrația administrativă federală, făcând aproape irelevant faptul că nu există nici o legislație în vigoare care să impună sau să aplice măsuri ale politicii identitare. Aplicarea lor se va realiza, evident, sub forma unor amabile îndrumări scrise.

Mitchell observă că dacă astfel de condiții pervertite chiar se concretizează, atunci bărbatul alb agresor va fi înlocuit la un moment dat cu un nou țap ispășitor, un nou păcătos originar – o cere logica din politicile identitare, condiția necesară a existenței unor nevinovați care să se răzbune pe un agresor. Următorul grup luat în colimator vor fi, probabil, femeile albe, urmate de bărbații negri și, poate, de cei hispanici. Toți vor cădea până la urmă sub securea „agresor-vină” folosită de politicile identitare, pentru că ele au nevoie continuă de putere și unitate pe care nu le pot obține decât vărsând sângele unui opresor de clasă suprem. Așa se completează pe sine însăși logica revoluționară, sfârșind prin distrugerea multor vieți.

Trebuie să cunoaștem și resursele pe care în calitate de americani le avem la dispoziție pentru a depăși fundătura politicilor identitare. Dacă politicile identitare sunt, până la urmă, o religiozitate fanatică asociată venerării idolatre a victimei, atunci da, trebuie să răspundem prin politica liberală a competenței. Însă Mitchell ne spune că înainte de a putea ajunge la forma aceasta realistă și smerită a autoguvernării trebuie să recuperăm adevărul despre Dumnezeu și om. Înțelegerea biblică a omului, a demnității lui, a libertății sub Dumnezeu și lege este răspunsul nostru fundamental la politicile identitare și la căutarea fără de sfârșit a țapului ispășitor. Conservatorismul robust al lui Mitchell arată că politicile identitare se hrănesc din dorința noastră de fi ridicați deasupra slăbiciunilor și păcatelor, luându-le de la noi și plasându-le asupra celuilalt – dar, ca atâția alți idoli, ne conduc la pierzianie. Ar trebui să-i fim recunoscători lui Joshua Mitchell pentru că ne ajută să înțelegem pericolul grav pe care-l reprezintă politicile identitare pentru America.

 

Despre autor
Richard M. Reinsch al II-lea este redactor la Law & Liberty și gazda emisiunii Liberty Law Talk. Împreună cu Peter A. Lawler, este autorul volumului A Constitution in Full (Kansas, Press, 2019). Traducere și adaptare după The Public Discourse.

Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


1 COMENTARIU

  1. As vrea sa pot citi si alte articole.Mi se pare ca acest site este unul foarte interesant si cu materiale extrem de bune!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here