Dreptate pentru creştini? O analiză juridică

167
Sentinţa Curţii de Apel Bucureşti prin care s-au anulat măsurile restrictive la adresa libertății religioase vine ca un act de reparaţie morală la adresa creştinilor care au fost privaţi, în mod nelegal, de posibilitatea de a participa la slujbe şi pelerinaje, la aceasta adăugându-se climatul umilitor şi de presiune în care au fost obligaţi să îşi manifeste credinţa.

Sentinţa Curţii de Apel Bucureşti din 14 decembrie 2020 prin care s-au anulat măsurile restrictive de libertate religioasă, vine ca un act de reparaţie morală la adresa creştinilor care au fost privaţi, în mod nelegal, de posibilitatea de a participa la slujbe şi pelerinaje, la aceasta adăugându-se climatul umilitor şi de presiune în care ei au fost şi sunt obligaţi să îşi manifeste credinţa.

În esenţă, Curtea a anulat art. 2 din Hotărârea CNSU nr. 47/05.10.2020, reafirmând condiţiile necesare a fi îndeplinite ca măsurile restrictive de libertate religioasă să aibă caracter constituţional şi legal. Este de remarcat că pentru explicarea condiţiilor, Curtea şi-a însuşit o parte din argumentările lui Cătălin Raiu, reprezentantul României în panelul de experţi pe libertate religioasă al OSCE, poate şi datorită faptului că pe toată durata pandemiei, cu fiecare ocazie ivită, acesta le-a popularizat, aproape obsesiv, militând curajos şi ferm pentru respectarea standardelor internaţionale privind restrângerea libertăţii religioase.

Condiţiile sunt următoarele: prevederea măsurilor [limitărilor] în lege [1], necesitatea [2], proporţionalitatea [3] şi, în fine, caracterul nediscriminatoriu [4]. Alăturându-mă şi de această dată demersului nobil de apărare a libertăţii religioase, aduc la cunoştinţa opiniei publice alte elemente ce demonstrează caracterul nelegal al restrângerii libertăţii religioase.

Libertatea religioasă la bunul plac al miniştrilor de resort

La data de 22 mai 2020 miniştrii de resort, Marcel Ion Velea şi Nelu Tătaru, au emis Ordinul comun nr. 875/80/2020, cu avizul secretarului de stat pentru culte. Ulterior, în ciuda tensiunilor apărute în societatea românească pe fondul îngrădirii nelegale, şi de o manieră brutală, a libertăţii religioase, cei doi miniştrii au emis la 17 iunie 2020 un nou Ordin comun, cu nr. 1.103/95/2020, tot cu avizul secretarului de stat pentru culte. Temeiul juridic important pentru prevederea în aceste documente de măsuri restrictive vizând libertatea religioasă, l-a constituit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 55/2020. Potrivit acestuia: Pe durata stării de alertă, activitatea cultelor religioase se exercită liber, cu respectarea regulilor de protecţie sanitară stabilite, la propunerea CNSSU şi cu avizul secretarului de stat pentru culte, prin ordin comun al ministrului sănătăţii şi al ministrului afacerilor interne.

Ceea ce se deduce din articol este că, desi pe durata stării de alertă activitatea cultelor religioase se exercită liber, totuşi regulile de protecţie sanitară au prioritate şi ele pot constitui o limită în exercitarea libertăţii religioase. Aşadar, pe baza limbajului ambiguu ce reiese din text, se poate afirma că: cultele religioase sunt libere şi nu prea. Practic, măsurile sanitare, necesare pentru prevenirea virusului, sunt folosite în mod abuziv de cei trei demnitari, pentru a se îngrădi libertatea religioasă. Sunt. Mai gravă este lipsa de previzibilitate a art. 45 alin. (1), în sensul că el nu menţionează care sunt regulile de protecţie sanitară ce se cer a fi respectate de către cei care doresc să îşi exercite libertatea religioasă. Nefiind prevăzute de lege, ele au ajuns să fie stabilite în mod arbitrar şi abuziv, prin ordin comun al ministrului sănătăţii şi al ministrului afacerilor interne, la propunerea CNSSU şi cu avizul secretarului de stat pentru culte.

Lipsa de previzibilitate a articolului în discuţie determină lipsa de competenţă a miniştrilor de resort în a stabili, prin ordine comune, măsuri restrictive în domeniul libertăţii religioase, câtă vreme legea însăşi nu le menţionează. În altă ordine de idei, referitor la conduita secretarului de stat pentru culte de a aviza acele ordine comune, se impune a fi făcută o observaţie extrem de importantă. Secretarul de stat pentru culte are, ca şi funcţionar public [în sens administrativ], obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor [cf. art. 430 alin. (1) din OUG nr. 57/2019]. De asemenea, din punct de vedere legal, lui îi este cunoscut că în vederea restrângerii exerciţiului libertăţii religioase se cer a fi îndeplinite anumite condiţii cumulative, una dintre ele fiind aceea ca măsura restrictivă să fie prevăzută de lege [cf. art. 53 alin. (1) din Constituţie şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 489/2006].

Reţinându-se aceste două aspecte esenţiale, se poate deduce că, în speţă, secretarul de stat pentru culte avea obligaţia de a refuza avizarea celor două ordine comune, tocmai pentru că ele nu aveau să pună în aplicare nişte măsuri restrictive prevăzute de lege. Condiţia ca măsura restrictivă de libertate religioasă să fie prevăzută de lege [eng. prescribed by law – s.n.], alături de celelalte condiţii stabilite de art. 53 alin. (1) din Constituţie şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 489/2006, reprezintă o garanţie de protecţie faţă de tendinţele abuzive şi arbitrare, care pot veni şi din partea autorităţilor publice, aşa cum s-a întâmplat în contextul actual de COVID19.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Pe de altă parte, respectarea condiţiei este justificată de faptul că întregul proces legislativ presupune un nivel ridicat de transparenţă, în acord cu idealul democratic. Concluzionând analiza focusată pe art. 45 alin. (1) din Legea nr. 55 /2020, este de arătat că acesta este viciat de o totală imprevizibilitate, cu posibile consecinţe de ordin constituţional[5] şi că, tocmai din cauza lipsei de previzibilitate, el nu a putut constitui temei juridic legal pentru prevederea în cele două ordine comune de măsuri restrictive privind libertatea religioasă, de aici rezultând lipsa de competenţă a miniştrilor de resort în a le prevedea, cu de la sine putere.

Ordinele comune nr. 875/80/2020 şi nr. 1.103/95/2020 – acte administrative de restrângere nelegală a libertăţii religioase

Ordinele, ca acte subsecvente legii, au rolul de a  pune în aplicare legea[6]. În ipoteza în care ele vor conţine prevederi contrare legii, sancţiunea ce se impune a le fi aplicată, pentru a se restabili ordinea de drept, este anularea[7], conform art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţie şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pe calea contenciosului administrativ. Referitor la ordinele comune analizate, este de netăgăduit caracterul lor imperativ şi, mai grav este faptul că măsurile prevăzute în ele, şi care au avut ca efect restrângerea libertăţii religioase, nu au avut nicio acoperire legală [cf. art. 53 alin. (1) din Constituţie şi al art. 2 alin. (2) din Legea nr. 489/2006], drept pentru care nu se poate cosidera că prin emiterea lor s-a urmărit aplicarea legii, ordinele fiind, evident, viciate sub acest aspect.

Ca şi măsuri restrictive în raport cu libertatea religioasă, în anexele celor două documente sunt prevăzute, între altele, următoarele:

I. 1. Accesul credincioşilor în lăcaşul de cult şi în locaţiile unde se organizează slujbe cu caracter privat se va face limitat, astfel încât să fie asigurată o suprafaţă de minimum 4 mp. pentru fiecare persoană şi o distanţă de minimum 2 m. între persoane;

I. 5. Activităţile religioase în interiorul lăcaşelor de cult şi în locaţiile unde se organizează slujbe cu caracter privat se desfăşoară cu participarea unui număr de maximum 16 persoane;

I. 7. Slujbele care se vor oficia de către personalul de cult, în aer liber, se vor desfăşura cu menţinerea distanţei de 1,5 m. între persoane;

Din punct de vedere juridic, distanţele fizice şi numărul maxim de persoane acceptat au reprezentat, realmente, măsuri de restrângere nelegală a libertăţii religioase, neputându-se susţine contrariul. De asemenea, nu trebuie trecută cu vederea presiunea creată în rândul personalului deservent aparţinând cultelor, pe fondul ducerii la îndeplinire a obligaţiei de respectare a măsurilor restrictive, el fiind pus în situaţia de a refuza pe credincioşi şi a închide uşile bisericilor atunci când numărul maxim de persoane acceptate avea să fie atins.

Aşadar, paradoxal, în locul în care toţi oamenii sunt chemaţi să se mântuiască şi nimeni nu este exclus, s-a impus, de către autorităţile statale, selecţia. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că acest tratament umilitor s-a aplicat direct credincioşilor, ei ajungând să fie privaţi de mersul la biserică, de închinare, de sărutare de sfinte moaşte [nu oase!] sau de participare la sfintele slujbe, pentru că autorităţile statale au apreciat, a priori, fără a furniza dovezi obiective că manifestarea libertăţii religioase în vreme de pandemie îmbolnăveşte.

II. 1. În cadrul ritualurilor religioase în care se vor folosi obiecte de cult care intră în contact cu credincioşii, acestea se vor dezinfecta după fiecare utilizare. Analizând prezenta normă, se observă o intenţie a autorităţilor statale de a sugera, dacă s-ar putea, chiar o igienizare a Sfintei Euharistii [a se vedea şi Ordinul comun nr. C1070/826/15.05.2020 de restricţionare a Euharistiei]. Ulterior, timpul avea să dovedească că strecurarea iscoditoare a autorităţilor în cultul bisericii, în potire, linguriţe sau pelerinaje, a urmărit, de facto, identificarea de pretexte pentru a-i limita manifestarea, deoarece cultul este perceput ca factor evolutiv de risc.

Recomandările „obligatorii”

La data de 4 decembrie 2020 a fost postat pe site-ul Secretariatului de Stat pentru Culte comunicatul intitulat: Recomandările de aplicare practică a măsurilor dispuse prin Ordinul comun nr. 1103/95/2020. Din punct de vedere juridic, aceste recomandări apar ca lipsite de obiect, de vreme ce ordinul comun însuşi are, prin natura sa, rolul de a pune în aplicare legea. Aceasta fiind realitatea, se pune întrebarea: care mai este rolul lor? Mai mult decât atât, ele sunt lipsite de concordanţă logică intrisecă, pentru aceea că titlul anunţă nişte recomandări, iar conţinutul relevă adevărate obligaţii.

Ca argument, Capitolele I şi II poartă denumirea generică de Reguli şi, ca o paranteză, pe baza interpretării gramaticale [8] a celor două titluri aferente capitolelor se poate afirma că respectarea regulilor prevalează în raport cu desfăşurarea activităţilor religioase şi cu accesul în lăcaşul de cult.

Mai departe, la pct. II. 3 se stipulează că: Accesul credincioşilor în lăcaşul de cult şi în locaţiile unde se organizează slujbe cu caracter individual [privat] se va face limitat, astfel încât să fie asigurată o suprafaţă de minimum 4 mp. pentru fiecare persoană şi o distanţă de minimum 2 m. între persoane. Sintagma se va face limitat, alături de alte sintagme ca: trebuie, este obligatorie, se va îngriji, vor rămâne deschise, se vor plasa, se vor desfăşura, ne determină a exclude ipoteza unor recomandări şi a admite, în mod aberant, incidenţa unor recomandări cu caracter obligatoriu.

În altă ordine de idei, trebuie arătat că Secretarul de Stat pentru Culte nu are atribuţia de a stabili, prin intermediul unui comunicat, obligaţia cultelor religioase de a menţine deschise lăcaşurile de cult, chiar şi în ipoteza în care respectarea ei ar profita credinciosului, acest aspect însemnând, în fond, o restrângere a libertăţii religioase aparţinând cultelor religioase, concretizată prin restrângerea dreptului acestora în a-şi stabili, în mod autonom [9], programul unităţilor de cult.

În fine, Secretarul de Stat pentru Culte nu are atribuţia de a institui, prin intermediul unui comunicat, obligativitatea respectării distanţei minime la domiciliul credinciosului [cf. pct. III. 5], aceasta reprezentând o ingerinţă în spaţiul privat, intim, al cetăţeanului şi care face obiectul strict al unor reglementări de natură organică, cum este cazul măsurilor de ordin procesual penal, care vizează domiciliul [e.g. art. 119 alin. (1) C. pen. – Consemnarea la sfârşit de săptămână [10]; art. 157-164 C. proc. pen. – Percheziţia domiciliară [11]; art. 218-222 C. proc. pen. – Arestul la domiciliu]. De altfel şi miniştrii de resort amintiţi, prin reglementările emise, au afişat intenţia unei ingerinţe în domiciliul privat [v. pct. I. 1 şi I. 5 din cele două ordine comune].

Prefectura şi problema mersului cu icoana şi cu boboteaza

Un nou subiect, de mare interes atât pentru autoriăţile statale cât şi pentru presa din România, l-a constituit în aceste zile rânduiala liturgică a mergerii preotului cu icoana şi cu boboteaza, pe la casele credincioşilor. Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti s-a raportat la acestă practică la fel ca Secretarul de Stat pentru Culte, emiţând nişte aşa-zise recomandări, cu neglijarea nu doar a legislaţiei interne şi internaţionale aplicabile în domeniul libertăţii religioase, ci chiar a minimelor rigori ale logicii. Se constată cu tristeţe că funcţionarii acestei instituţii nu îşi dau seama că formulările de tipul se va alege o singură, va fi transmisă sau nu se va intra trimit la ipoteza respectării unor obligaţii, iar nu la îndeplinirea facultativă a unor recomandări.

Cât priveşte popularizarea acestor aşa-zise recomandări, Prefectul a ales, întocmai ca Secretarul de Stat pentru Culte, metoda comunicatului de presă şi se pune întrebarea legitimă: nu cumva, prin această conduită s-a urmărit o sustragere a cuiva sau a ceva de la un anume control, cu posibile consecinţe?

În altă ordine de idei, din comunicatul postat pe site-ul instituţiei la data de 24 decembrie 2020 aflăm că la şedinţa de analiză a participat şi Episcopia Bucureşti. Nu este clar la ce cult face trimitere această titulatură şi este grav că Prefectul nu ştie care-i sunt partenerii oficiali de dialog, într-un context atât de tensionat [12].

În fine, citind comunicatul, se observă că Prefectul nu a dorit să fie mai prejos faţă de cei doi miniştrii de resort şi Secretarul de Stat pentru Culte, aducându-şi şi el contribuţia la restrângerea  nelegală a exerciţiului libertăţii religioase, că de… este la modă! În acest sens, ca şi recomandări obligatorii, în comunicat se stipulează: Se va alege o singură perioadă: ori înainte de Naşterea Domnului, ori de Bobotează. Nu se va merge de două ori cu vizitele pastorale în aceeaşi parohie; opţiunea va fi transmisă protopopului şi va cuprinde în mod obligatoriu perioada aleasă şi, în fine, nu se va intra în casele enoriaşilor, decât la cererea insistentă a acestora. Analizarea acestor enunţuri este de prisos.

Concluzia

Contrar tuturor exigenţelor democratice care prevăd că libertatea religioasă se restrânge doar prin lege, autorităţile statale persistă în aceeaşi conduită nelegală şi, mai nou, camuflată, de restricţionare, continuând şi retorica de tip miliţienesc.

Săracă ţară,
Sărac popor,
Sărbătoare amară,
Cu umilire şi dor!

 

Avocat Radu ZIDARU

NOTE:

[1] „Limitările să fie «prescribed by law», adică «prevăzute [deja] de legea naţională» [cf. Siracusa Principles on the Limitation and Derogation Provisions in the ICCPR, E/CN.4/1985/4, annex, paras 15-18]. Legea trebuie să preceadă cronologic formularea restricţiilor, să fie clară şi concisă, accesibilă tuturor, nediscriminatorie în intenţie şi aplicare, iar restricţiile să nu fie arbitrare şi să ofere suficiente garanţii împotriva unei aplicări ilegale şi abuzive. Astfel, pentru a fi predictibile, restricţiile trebuie să se bazeze pe o lege deja în vigoare, nu pe o încropire de reglementări discreţionare. Este ceea ce diferenţiază un stat de drept în sensul democratic al termenului [rule of law, adică guvernare constrânsă de lege] de un «stat de drept» în sens autocratic [rule by law, adică guvernare prin intermediul legii]”. Vezi: C. RAIU, Cum se limitează libertatea religioasă în vreme de pandemie. Site accesat la data de 26 decembrie 2020, ora 17:05 [ora României].

[2] „Să fie absolut necesară în limitarea efectelor pandemiei. Statul este cel care trebuie să facă dovada necesităţii nu în baza unor aprecieri subiective, ci în baza unor consideraţii obiective şi măsurabile [ex: numărul de infectări etc.]. Tot pe umerii statului cade obligaţia de a produce argumentele şi dovezile empirice pentru a justifica limitarea libertăţii religioase, atrage atenţia Heiner Bielefeldt, raportorul special pe libertate religioasă al ONU [2010-2016]. Cu alte cuvinte, limitarea libertăţii religioase este o decizie politică excepţională la care statul poate ajunge doar după ce a epuizat toate căile administrative de care dispunea pentru a reduce efectele pandemiei”. C. RAIU, art. supra cit.

[3] „Să fie proporţională cu scopul urmărit, condiţie care decurge din cea a necesităţii. Astfel, restricţiile trebuie să fie nu doar absolut necesare, dar şi proporţionale cu pericolul. Este necesar ca Poliţia să întrerupă o manifestare religioasă, precum Liturghia desfăşurată în interiorul lăcaşului de cult? Sau Poliţia ar putea interveni preventiv şi pedagogic înainte sau după Liturghie? Chiar şi în jurisprudenţa CEDO, necesitatea şi proporţionalitatea sunt termeni foarte des invocaţi tocmai pentru că statele nu pot solicita derogare de la garantarea libertăţii religioase ca întreg nici măcar în timpul stării de urgenţă”. C. RAIU, art. supra cit.

[4] „Limitările trebuie să fie nediscriminatorii în limbaj şi aplicabilitate. Astfel, statul nu poate folosi în enunţarea restricţiilor termeni liturgici specifici anumitor credinţe religioase [Euharistie, icoane, moaşte, raclă etc.] pentru că ar însemna că pune lupa pe o anumită credinţă religioasă, o face în ochii societăţii a priori suspectă de răspândirea virusului şi ţinta unui discurs al urii de tipul apelativului «vită». În egală măsură, limitarea manifestărilor religioase trebuie să fie aplicată nediscriminatoriu şi faţă de alte segmente sau zone sociale similare pentru ca statul, obligat să rămână neutru din punct de vedere religios, să nu se transforme într-un stat anti-religios, adică infidel respectării angajamentelor libertăţii religioase”. C. RAIU, art. supra cit.

[5] În jurispudenţa sa, Curtea Constituţională a României a sancţionat drastic lipsa de previzibilitate a normelor juridice din actele normative care fac obiectul controlului de constituţionalitate, stabilind că: „O dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă, să instituie norme clare, previzibile şi accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul. Norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform, să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi”. A se vedea, în acest sens: Decizia CCR nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015 şi Decizia CCR nr. 588/2017 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 835 din 20 octombrie 2017. De asemenea, tot în legătură cu cerinţa previzibilităţii, Curtea a mai precizat că:  „Orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii”. A se vedea şi: Decizia CCR nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia CCR nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia CCR nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, şi Decizia CCR nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013.

[6] „Ordinele, instrucţiunile şi alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora. Deci, este total ilegal ca unele acte cu caracter normativ să adopte reglementări de ansamblu, în care să existe numeroase prevederi, care nu constituie norme de aplicare/executare a actelor normative de nivel superior”. V. VEDINAŞ, Drept administrativ, ediţia a X-a revizuită şi actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 68; D. SOARE, „Discuţii privind nelegalitatea unor ordine ale ministrului administraţiei şi internelor, care reglementează naşterea, desfăşurarea şi stingerea raporturilor de serviciu ale poliţiştilor şi ale altor categorii de personal”, în rev. «Dreptul», nr. 9, an. 2006, p. 132. Ultimul autor citat „se referă, în mod expres, la două ordine ale ministrului administraţiei şi internelor, respectiv Ordinul nr. 300 din 21 iunie 2004 privind activitatea de management resurse umane în unităţile Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Ordinul nr. 400 din 29 octombrie 2004 privind regimul disciplinar al personalului din cadrul aceluiaşi minister, prin care se derogă practic de la prevederile actelor normative [legi, hotărâri de Guvern], care reglementează cadrul general privind cariera şi regimul disciplinar al funcţionarului public, ceea ce autorul apreciază, pe bună dreptate, că nu se poate realiza. De altfel, prin Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 11 septembrie 2014, Curtea Constituţională a analizat dispoziţiile art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) şi ale art. 62 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului [care constituiau temeiul legal al emiterii Ordinului nr. 400/2004] şi a constatat că acestea sunt neconstituţionale, reţinând că răspunderea disciplinară, ţinând de statutul poliţistului, trebuie reglementată prin lege organică”. Tot în legătură cu caracterul strict aplicativ al actelor subsecvente legii, CCR a arătat în decizia nr. 157 din 13 mai 2020 că: „Referitor la măsurile care pot fi dispuse prin hotărârea de declarare a stării de alertă, precum şi prin deciziile, ordinele ori dispoziţiile entităţilor competente, potrivit legii, Curtea observă că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004, după ce enumeră expres, în art. 4 alin. (1), măsuri precum «avertizarea populaţiei, instituţiilor şi agenţilor economici din zonele de pericol» [lit. a)], «punerea în aplicare a măsurilor de prevenire şi de protecţie specifice tipurilor de risc şi, după caz, hotărârea evacuării din zona afectată sau parţial afectată» [lit. c)], «intervenţia operativă cu forţe şi mijloace special constituite, în funcţie de situaţie, pentru limitarea şi înlăturarea efectelor negative» [lit. d)], «acordarea de ajutoare de urgenţă» [lit. e)], «acordarea de despăgubiri persoanelor juridice şi fizice» [lit. h)], şi în art. 4 alin. (5), «obligaţiile cetăţenilor şi ale operatorilor economici în ceea ce priveşte participarea la activităţi în folosul comunităţilor locale», în acelaşi art. 4 alin. (1) la lit. i), legiuitorul stabileşte, în mod nedeterminat, «alte măsuri prevăzute de lege». În continuare, dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi (3) din ordonanţa de urgenţă par a circumscrie sfera acestor măsuri, statuând că «se pot dispune orice măsuri care sunt necesare pentru înlăturarea stării de forţă majoră», iar măsurile «trebuie să fie proporţionale cu situaţiile care le-au determinat şi se aplică cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de lege»”. Vezi: Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 157 din 13 mai 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. f) şi ale art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, publicată în  Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 15 mai 2020.

[7] Doctrina juridică defineşte anularea ca fiind «operaţiunea juridică ce constă într-o manifestare de voinţă în scopul de a determina, în mod direct, desfinţarea actului şi, deci, încetarea definitivă a efectelor juridice produse de acesta»”. V. VEDINAŞ, op. cit., p. 361; A. IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, ediţia a IV-a, t. II, Ed. Ch. Beck, Bucureşti, 2005, p. 72; Anularea actului administrativ este sancţiunea ce lipseşte actul de efectele pentru care acesta a fost emis şi care îmbracă forma unei manifestări explicite de voinţă, aparţinând, în principiu, unei instanţe judecătoreşti şi, în subsidiar, unui organ al administraţiei publice, altul decât cel care a emis respectivul act, manifestare ce se exteriorizează, întrucât, cu ocazia emiterii actului, au fost încălcate dispoziţiile legii. C. CLIPA, Consideraţii cu privire la regimul juridic al anulabilităţii actului administrativ, în rev. Revista de Drept Public, nr. 4 din 2012, p. 26.

[8] În ceea ce priveşte metoda gramaticală: „ea are ca obiect stabilirea sensului comandamentului cuprins în norma juridică prin analiza gramaticală [sintactică şi morfologică] a textului normei juridice […]. În interpretarea gramaticală, organul de aplicare urmăreşte şi modul de îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi fraze, precum şi sensul unor conjuncţii. Spre exemplu, o anumită concluzie trage interpretul din faptul că în textul normei juridice legiuitorul utilizează conjuncţia «şi», o altă concluzie dacă legea foloseşte conjunţia «sau»”. Vezi: N. POPA, Teoria generală a dreptului, ediţia a IV-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pp. 209-210. Tot în acest sens a se cosulta şi: D. MAZILU, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pp. 236-240; S. CRISTEA, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, pp. 32-33; M. NIEMESCH, Teoria generală a dreptului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, pp. 150-151.

[9] În literatura de specialitate autonomia cultelor religioase a fost definită ca şi capacitatea cultelor de a legifera şi de a se conduce potrivit propriilor statute [v. M. SAFTA, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a dreptului constituţional. Drepturi şi libertăţi, vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 232], ca dreptul Bisericii de a stabili unilateral normele doctrinare, clericale şi judiciare specifice naturii sale şi de a se autoguverna prin acestea, în mod independent faţă de Stat [v. Pr. I.-G. CORDUNEANU, Biserica şi Statul: două studii, Ed. Evloghia, Târguşorul Vechi, 2006, pp. 52-82.] sau ca libertatea fiecărui cult în a-şi organiza forma de ritual, învăţământul, relaţiile cu adepţii cultului, relaţiile cu Statul [v. M. ANDREESCU, „Libertatea conştiinţei. Implicaţii juridice şi religioase”, în rev. «Management Intercultural», vol. XVII, nr. 2 (34) din 2015, p. 308]. Tot în legătură cu autonomia cultelor religioase, Curtea Constituţională a României a arătat, în jurisprudenţa sa, că: „Principiul autonomiei cultului nu ar mai fi respectat dacă insanţele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanţele disciplinare şi de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice şi disciplinare” [v. Decizia CCR nr. 448/2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 26 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 424 din 17 iunie 2011.].

[10] Adoptat prin Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare.

[11] Adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de Procedură Penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010.

[12] În ipoteza în care instituţia a avut în vedere Episcopia Greco-Catolică din Bucureşti, la o minimă cercetare se poate observa că denumirea oficială a acesteia este Episcopia Greco-Catolică Sfântul Vasile cel Mare de Bucureşti.


Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here