Mentalitatea din spatele avortului „terapeutic” (de Shenan Boquet)

183
Există moarte și există suferință. Dar nu ne găsim nici fericirea și nici rostul fugind de ele. Mai degrabă, prin îmbrățișarea lor și prin găsirea sensului transcendent pe care ele îl au, putem trăi vieți demne de natura noastră de ființă rațională, nemuritoare. Cei care promovează avortul în caz de dizabilitate își imaginează că ajută prin eliminarea suferinței; dar în realitate, ei răpesc părinților șansa de a-și iubi copilul și de a da o semnificație mai profundă propriilor lor existențe.

„E adevărat că de multe ori alegerea avortului îmbracă pentru mamă un caracter dramatic și dureros, pentru că hotărârea de a scăpa de rodul zămislirii nu e luată din motive pur egoiste și de comoditate, ci pentru că se dorește salvarea unor bunuri însemnate, cum ar fi propria sănătate sau un nivel demn de viață pentru ceilalți membri ai familiei. Uneori există temerea că acela care se va naște va avea asemenea condiții de viață încât s-ar părea că ar fi mai bine pentru el să nu se nască. Totuși, aceste rațiuni și altele asemănătoare, oricât de grave și dramatice, nu pot justifica niciodată suprimarea deliberată a unei ființe umane nevinovate.”

– Papa Ioan Paul II, Evangelium Vitae, no. 58

Este viața umană intrinsec sacră sau are valoroare doar atunci când îndeplinește anumite criterii? Avem multe îndoieli cu privire la modul în care răspundem la această întrebare. Răspunsul iudeo-creștin este că ființele umane sunt făcute după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și că, în consecință, fiecare persoană umană, indiferent de caracteristicile sale, posedă aceeași valoare morală ca oricare alta.

Însă, există și o altă viziune: cea apărată în mod explicit de eugeniști la începutul secolului al XX-lea și punctul de vedere implicit care a fundamentat nenumărate acte de genocid, crimă și înrobire de-a lungul istoriei. Conform acestui punct de vedere, anumiți oameni au mai puțină valoare decât alții, pe baza măsurii în care ei prezintă diverse trăsături sau abilități. Prin urmare, aceștia pot fi exploatați sau eliminați de cei cu mai multă valoare sau putere.

Indiferent dacă și-a dat seama sau nu, această ultimă opinie este cea exprimată recent de un membru al Camerei Reprezentanților (camera inferioară a Parlamentului federal american, n.tr.) în timpul unei dezbateri a Comitetului pentru Energie și Comerț cu privire la amendamentul Hyde. Acesta este un amendament cu vechime, atașat legislației fiscale și care împiedică utilizarea banilor contribuabililor pentru finanțarea avorturilor. Raul Ruiz din California a susținut totuși în timpul dezbaterii că finanțarea este necesară în cazurile așa-numitelor „avorturi terapeutice”, inclusiv în cazurile în care copilul nenăscut suferă de diferite probleme de sănătate.

„Întreruperea sarcinii este indicată din punct de vedere medical [adică justificabilă sau sugerabilăm din punct de vedere medical] în cazuri de anencefalie, o tulburare a dezvoltării în formarea tubului neural care poate duce la nedezvoltarea creierului, craniului, scalpului”, a spus Ruiz. El a continuat să enumere o varietate de alte „anomalii” sau circumstanțe – inclusiv hidrocefalie, sindromul Potter și „reducerea selectivă” (selecția unuia sau mai multor embrioni creați prin fertilizare in vitro pe baza axaminării medicale, n.tr.) – care ar putea justifica aceste „întreruperi terapeutice ale sarcinii”.

Angajarea unui „asasin plătit”

Scriu des despre limbajul înșelător folosit de activiștii pro-avort pentru a ascunde răul pe care îl comit. „Avort terapeutic” este un termen orwellian creat de ei pentru a sugera că avortul nu diferă față de orice formă de „îngrijire a sănătății”. Termenul este orwellian deoarece nu există nimic „terapeutic” în uciderea intenționată a unei alte ființe umane.

Este adevărat că există cazuri – sarcina ectopică fiind cea mai frecvent citată – în care medicii trebuie să ia decizii foarte dificile. Punând la egalitate viața copilului nenăscut și a mamei acestuia, medicii pot uneori să urmeze în mod licit tratamente care, neintenționat și indirect, duc la moartea copilului nenăscut. Asemenea situații însă nu numai că se petrec extrem de rar, dar ele nu sunt, de fapt, avorturi.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Într-o declarație pe această temă, Congregația pentru Doctrina Credinței (departamentul ecleziastic al Vaticanului însărcinat cu promovarea doctrinei catolice, n.tr.) a clarificat:

„este necesar să se facă o distincție clară între două situații diferite: pe de o parte, o procedură care provoacă în mod direct moartea fătului, numită, uneori, în mod necorespunzător, avort „terapeutic”, care nu poate fi niciodată licit în sensul că este uciderea directă a unei ființe umane nevinovate; pe de altă parte, o procedură care nu este un avort în sine și care poate avea, ca o consecință colaterală, moartea copilului.”

În cazurile citate de congressman-ul Ruiz, nu există rezultate terapeutice. Chiar dacă copilul din uter suferă de o afecțiune care îi poate aduce moartea înainte sau după naștere, nu există niciun beneficiu medical pentru actul de ucidere deliberată a copilului. Avortul nu vindecă boala, ci îl elimină pe cel bolnav.

Papa Francisc a comparat în mod repetat actul avortării unui copil în aceste cazuri cu angajarea unui „asasin plătit”. „Este legitim să elimini o viață umană pentru a rezolva o problemă?” i-a întrebat Sfântul Părinte pe participanții la un eveniment găzduit de Vatican în 2019. „Este permisă contractarea unui asasin pentru a rezolva o problemă?”

„Viața umană este sacră și inviolabilă și utilizarea diagnosticului prenatal în scopuri selective ar trebui ferm descurajată”, a adăugat el.

Oribila logică a avortului „terapeutic”

Mentalitatea lui Ruiz mă îngrozește, în parte pentru că nu este clar unde se oprește. Ruiz nu a menționat sindromul Down, dar acum trăim într-o lume în care o majoritate covârșitoare a copiilor diagnosticați cu această afecțiune sunt avortați. Asta, în ciuda faptului că majoritatea persoanelor cu sindrom Down duc o viață extrem de fericită.

Pe măsură ce tehnologia avansează, totuși, oamenii de știință vor putea detecta din ce în ce mai multe „probleme” potențiale cu copilul nenăscut, aflat în dezvoltare, chiar și unele care nu se ridică la nivelul unor boli sau dizabilități reale (de exemplu, simpla susceptibilitate la anumite boli sau la un IQ mai redus sau mai puțină robustețe fizică). Ceea ce începe cu o justificare „terapeutică”, se termină, inevitabil, prin eugenie.

Ființele umane nu sunt animale. A le nega personalitatea înseamnă a merge pe același drum care ne-a dus la sclavie, la Holocaust și la nenumărate alte crime. Suntem tentați să credem că până acum am fi învățat această lecție. Și totuși, unii gânditori „luminați” continuă să apere în mod deschis viziunea utilitaristă asupra ființei umane menționată la începutul acestui articol. Cel mai faimos, poate, este filosoful Peter Singer, care predă la Princeton.

În cartea sa Rethinking Life and Death, Singer scrie:

„Odată ce nonsensurile religioase care înconjoară termenul „om/uman” vor fi fost eliminate, vom putea continua să vedem membrii normali ai speciei noastre ca având capacități de raționare superioare, mai multă conștiință de sine, capacitate de comunicare și așa mai departe, decât membrii oricărei alte specii; dar nu vom considera ca sacrosantă viața fiecărui membru al speciei noastre, oricât de limitată ar fi capacitatea acestuia de a duce o viață inteligentă sau chiar una conștientă.”

Și mai departe,

„Dacă comparăm un copil uman cu defecte grave cu un animal non-uman, un câine sau un porc, de exemplu, vom găsi adesea la non-uman capacitate superioară – atât reală, cât și potențială – de raționare, conștiință de sine, comunicare și orice altceva care poate fi considerat în mod plauzibil ca semnificativ din punct de vedere moral… Unele animale non-umane seamănă mai mult cu oamenii normali decât sunt unii membri, afectați mai grav, ai propriei specii… Nu putem oferi în mod justificat o protecție mai mare vieții unei ființe umane decât o acordăm unui animal non-uman, în cazul în care ființa umană se situează în mod clar mai jos pe o scară posibilă de caracteristici relevante față de animal.”

Singer nu se ferește de implicațiile acestei viziuni inumane. Nu numai că apără avortul copiilor suferinzi de afecțiuni severe, dar apără chiar și infanticidul și, în mod firesc, eutanasia și sinuciderea asistată.

Întrucât copilul din pântece „nu și-a dezvoltat capacitatea de a simți durere sau de a simți ceva” și nu are „niciun grad de conștiință”, atunci el nu are niciun „statut moral”, scrie el. Cu răceală, el adaugă că acesta „nu atinge nici măcar nivelul mamiferului standard de laborator. Este mai degrabă o existență vegetativă, o salată, dacă doriți.”

Să recâștigăm sacralitatea vieții

Este aproape de necrezut că cineva din cele mai înalte eșaloane ale mediului academic poate vorbi atât de crud și nemilos despre viața umană.

Și totuși, îi putem acorda lui Singer măcar atâta „credit”: este extrem de logic. Începe cu o anumită premisă – că viața umană nu este intrinsec sacră – și merge până la oribila ei  concluzie: aceea că viața umană care nu prezintă anumite trăsături este mai puțin valoroasă decât cea a animalelor, sau chiar a plantelor, și este neglijabilă.

Singer greșește până aici, deoarece unul dintre primele sale principii – negarea valorii intrinseci și a sacralității vieții umane – este complet greșit. În consecință, tot ceea ce rezultă din enunțarea acestui prim principiu este, de asemenea, eronat.

Problema este că este adesea foarte dificil să ai discuții sau să îi faci pe oameni să-și schimbe principiile de bază. În loc de asta,  deseori cel mai bun mod de a le răspunde este să le arăți consecințele negative ale aplicării principiului greșit. O altă modalitate este de a le arăta consecințele mai bune ale aplicării principiului opus.

Dacă drumul eronat pe care pornește Singer (viața umană nu este sacră) ne duce, după cum cred eu, la Gulag, cel mai important principiu creștin este unicul care duce către o societate cu adevărat omenească, la o viață semnificativă și pe deplin umană.

Aici, mă gândesc la altruismul și eroismul atâtor părinți care, confruntați cu un diagnostic dificil despre copilul lor nenăscut, îmbrățișează viața copilului lor și orice provocări care ar putea apărea, împreună cu dizabilitățile acestuia. Medicii pro-avort recomandă (și chiar impun) avortul, convinși că acest lucru îi va „ajuta” pe părinți. Din anumite motive, nici măcar nu par să ia în considerare niciodată modalitățile prin care îmbrățișarea provocării de a avea un copil cu dizabilități ar putea îmbogăți și umaniza viața părinților.

Dar exact asta este ceea ce părinții relatează, în mod consistent. Există atât de multe povești despre părinți care au ales să-și primească copilul, indiferent de dizabilitățile sale și care au găsit experiența semnificativă și profund vindecătoare. Și asta este valabil chiar și în cazurile în care copilul moare fie în uter, fie la câteva minute după naștere.

Citiți aceste cuvinte ale unei tinere mame care a ales să-și nască copilul (Lily) diagnosticat in utero cu anencefalie, comparând dragostea ei pentru Lily cu cea pe care o are pentru fiul ei sănătos, Ted:

„[Lily] merită fiecare secundă a durerii și a jeluirii noastre. Fiecare lacrimă. Merită fiecare contracție și minut de travaliu. Merită fiecare noapte de veghe, cu inima frântă că nu mai ajung să o țin în brațe. De fapt, valoarea ei este motivul pentru care ne întristăm. Îl iubesc pe Ted cu fiecare gram din ființa mea; dragostea mea pentru Lily este aceeași. Când mă gândesc cum va crește Ted fără sora lui, mi se frânge inima.”

Există moarte și suferință în această viață. Dar nu ne găsim nici fericirea și nici rostul fugind de ele. Mai degrabă, prin îmbrățișarea lor și prin găsirea sensului transcendent pe care îl au, oamenii trăiesc vieți demne de natura lor de ființă rațională, nemuritoare. Cei care, precum Ruiz, apără sau promovează avortul în caz de dizabilitate își imaginează că ajută prin eliminarea suferinței; dar în realitate, ei răpesc părinților unor astfel de copii (și societății însăși) șansa de a-și iubi copilul și de a da o semnificație mai profundă propriilor lor existențe.

De asemenea, îi răpesc copilului posibilitatea de a-și trăi propria viață, oricât de scurtă ar fi aceasta, la maxim. Deși este adevărat că unii dintre copiii diagnosticați cu afecțiuni severe vor muri în uter, așa cum au prevăzut medicii, există multe cazuri în care diagnosticul lor se dovedește a fi greșit. În multe cazuri, copiii s-au născut perfect sănătoși, fără urmă de boală despre care se spune că ar fi avut-o. În alte cazuri, copiii trăiesc zile, luni sau ani peste „termenul” acordat de medicină.

Legiuitori precum congressman-ul Ruiz și personalul medical ar trebui să apere viața și drepturile omului. Trebuie să ne rugăm ca ei să reziste „logicii” diabolice a culturii morții, perfect întruchipată în etica utilitaristă a lui Peter Singer și, în schimb, să își folosească poziția și puterea pentru a apăra sacralitatea intrinsecă a întregii vieți umane – de la concepție până la moartea naturală.

 

Despre autor
Shenan Boquet este preot romano-catolic american și președinte al Human Life International, cea mai importantă organizație pro-viață și pro-familie afiliată Bisericii Catolice. Un excelent vorbitor, pr. Boquet a călătorit în timpul mandatului său la HLI peste 1,5 milioane de km pentru a le vorbi tinerilor și liderilor civici din peste 80 de țări. Traducere și adaptare după HLI.org.

Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here