La rădăcinile bioeticii: morală, etică, înțelepciune (de Mircea Gelu Buta și Liliana Buta)

42
Cunoaşterea ştiințifică este călăuzită de eficacitate prin aceea că trebuie să sporească progresul valorilor umane. Însă cunoaşterea ştiințifică este nenormativă; ea nu prezintă mesaje etice, putând aduce în aceeaşi măsură binele sau răul. Ştiința este, deci, neutră, iar valoarea descoperirilor sale trebuie să fie atestată de etică și morală. Fără acestea, știința poate deveni un instrument al distrugerii și morții.

Epoca în care trăim, aşa cum s-a format ea după Primul şi al Doilea Război Mondial a fost denumită postmodernism. Termenul, deşi este derutant şi chiar antipatic, îl folosim pentru că încearcă să definească o paradigmă.

Noțiunea are şi o istorie. Astăzi, orice comentator al fenomenului ştie că termenul de postmodern a fost folosit pentru prima oară de pictorul englez John Watkins Chapman, în anul 1870, pentru a denumi fenomenul plastic european dezvoltat în afara picturii impresioniste franceze. Studiul de față ne obligă să facem o distincție clară între postmodernitate, care ține de condiția umană, de condiția individului în societate şi postmodernism, care reprezintă un curent cultural.

De schimbarea paradigmei, de la modernism la postmodernitate, se leagă modificarea fundamentală a valorilor care permite o consolidare a viziunii eticoreligioase asupra lumii. Este vorba de trecerea de la o ştiință lipsită de etică la o ştiință responsabilă din punct de vedere etic. De la o tehnocrație care-l domină pe om la o tehnologie care să servească umanității omului. De la o industrie care distruge mediul înconjurător la o industrie care promovează adevărate interese şi necesități ale omului. De la o democrație de drept formal la o democrație trăită, în care se încearcă impunerea libertății şi dreptății.

Asistăm în postmodernism la o renovare a raporturilor dintre ştiință şi religie. Cu alte cuvinte, atitudinea religioasă fundamentală pe de o parte şi imaginea ştiințifică asupra lumii, precum şi angajamentul politic pe de altă parte nu se mai exclud. Cu toată secularitatea, religia are toate şansele să devină o caracteristică a paradigmei postmoderne, putând să militeze într-un mod nou, uman pentru eliberarea omului. Este vorba despre eliberarea psihologico-terapeutică, privitor la identitatea şi maturitatea psihică a individului, dar şi de eliberarea politico-socială, prin modificarea non-violentă a relațiilor sociale interumane.

Persistă însă în postmodernitate o confuzie între lucruri foarte diferite, precum morala, etica, înțelepciunea şi pe care am încerca să le clarificăm.

 

I. Morala

Termenul ar trebui folosit pentru desemnarea unui ansamblu de legi, a unor reguli evidente, care nu spun ceea ce este, ci ceea ce ar trebui să fie, şi nicidecum aşa cum se întâmplă frecvent pentru trasarea anumitor atitudini umane.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Evident, există legi care nu promit nici o recompensă şi pe care lumea le consideră morale. Cei ce le admit, raționează pornind de la o lege evidentă, numită „lege morală”. De exemplu: „Nu vei ucide o ființă umană inocentă.” „Salvează un copil care se îneacă”.

În ce priveşte relația dintre morală şi ştiință, trebuie spus că ştiința nu se ocupă decât de fapte, de lumea concretă, nu de ceea ce ar trebui să fie. În consecință ea nu formulează decât propoziții şi nu reguli. Din contră, morala se compune din reguli şi nu din propoziții. De aici deducem că morala nu este şi nu poate fi o ştiință.

Împotriva acestei atitudini poate fi ridicată obiecția că legile pot fi traduse în propoziții, care pot face obiectul ştiinței. La o analiză mai profundă vedem însă că legile nu pot fi traduse în propoziții, ci putem doar crea o asemănare între propoziții şi legi, ceea ce nu este acelaşi lucru. De pildă, legea „Este interzis să ucizi o ființă umană inocentă”, poate fi pusă în acord cu o propoziție al cărui predicat desemnează o valoare. „A nu ucide o ființă umană inocentă este o obligație”.

Nu e necesar să-i demonstrăm unui om normal necesitatea unui astfel de comportament, pentru că el ştie că aceasta este datoria sa. Există însă situații în care datoria noastră nu este limpede de la început. De exemplu, un laic nu consideră că avortul este ilicit. De fapt, se pare că legea „Nu vei avorta!” nu este în mod direct evidentă. Cei ce o admit, pleacă de la o deducție provenită dintr-o lege evidentă: „Nu vei ucide o ființă umană inocentă!”.

Problema de principiu care se ridică constă în rezolvarea controverselor de natură morală atunci când cei aflați în dispută nu împărtăşesc aceeaşi viziune sau nu au un standard de ierarhizare a valorilor morale. În acest sens este necesar un număr comun de premise şi reguli specifice de care avem nevoie pentru a şti nu doar care este binele în general, dar şi cum anume trebuie să-l identificăm şi să-l realizăm în situații particulare cum sunt viața, libertatea, egalitatea, dreptatea, prosperitatea, generozitatea, adevărul, încrederea etc.

Dilemele serioase pot apărea atunci când unele dintre aceste valori nu pot fi realizate simultan, producându-se aşa-numita ciocnire sau conflict al datoriilor. Un tragic exemplu clasic în acest sens îl constituie ciocnirea dintre libertatea mamei şi viața fătului. Dacă într-o anumită viziune morală, libertatea proprie are prioritate față de viața altuia, avortul este justificat. Dacă, dimpotrivă, viața oricărei ființe umane are prioritate, atunci avortul va fi interzis. Numai împreună elementele unei morale ne permit să cunoaştem ce, când şi cum este permis, obligatoriu sau interzis în cadrul ei şi să o deosebim de alte morale. După Engelhardt, ignorarea acestui aspect stă la originea confuziei extrem de răspândite a identificării unei morale comune prin invocarea existenței unor valori şi principii comune, precum „să nu ucizi”, „să nu furi”, „să nu minți” ş.a.m.d. Astfel Beauchamp şi Childress fac apel tocmai la asemenea principii, numite intermediare (middlelevel): autonomie, a face bine, a nu face rău, justiție. Aşa cum demonstrează exemplul anterior, abia specificarea modului de ierarhizare a acestor valori nu permite să constatăm dacă două viziuni morale sunt compatibile sau nu.

O altă întrebare care aşteaptă răspuns se referă la existența unei morale ştiințifice. Aceasta ar însemna că legile unei astfel de morale ar fi deduse din propoziții ştiințifice. Ori a deduce o lege dintr-o propoziție, înseamnă a comite un „sofism naturalist”, căci din aceea că ceva este, nu rezultă niciodată că ceva trebuie să fie.

Eroarea naturalistă provine din faptul că ştiința poate furniza premisele majore ale unui raționament moral, dar este obligatoriu ca premisele majore să fie întotdeauna lege, deci nu pot fi ştiințifice.

Concluzii:
1) morala este un ansamblu de legi categorice, care impun o obligație de un anumit fel;
2) legile morale sunt evidente sau pot fi deduse din legi morale evidente;
3) morala nu este o ştiință, după cum nu există morală ştiințifică.

 

II. Etica

Termenul, în sensul în care îl folosim, deşi este legat de morală, desemnează un domeniu diferit de aceasta. Iată o întrebare care aparține domeniului său: „De ce nu trebuie ucisă o ființă umană inocentă?” Dacă am spune unui om să nu facă acest lucru, pentru că ar periclita supraviețuirea speciei umane, probabil că acesta ar rămâne indignat. El nu va ucide o ființă umană pentru că ar avea un scop anume, ci pur şi simplu pentru că aşa crede că e bine.

Întrebările şi răspunsurile etice nu apar la nivelul conştiinței omului angajat în acțiune, ele apar de obicei când reflectăm la legile moralei. Astăzi ne este tot mai clar că etica nu este tot una cu morala şi nici invers, morala nu este tot una cu etica, iar confuzia care se face între aceste două domenii nu mai este admisibilă. Mai este de amintit că etica nu are nici o importanță pentru viață, ea fiind importantă doar pentru filozofie, contrar moralei, care este indispensabilă vieții.

Etica este în general divizată în trei subdiscipline majore: metaetica, etica normativă şi etica aplicată.

Metaetica se axează pe probleme legate de natura conceptelor şi judecăților morale.

Etica normativă se preocupă în principal cu stabilirea standardelor sau normelor de conduită şi este de obicei asociată cu teoriile generale cu privire la cum ar trebui să trăiască cineva. Una din problemele centrale ale eticii normative moderne este legată de întrebarea dacă acțiunile umane trebuie judecate ca fiind corecte sau nu, doar după consecințele lor. În mod tradițional, teoriile care judecă acțiunile doar luând în considerare consecințele lor sunt cunoscute ca fiind telologice, iar cele care judecă corectitudinea unor acțiuni după conformitatea lor cu un principiu sau regulă formală, se numesc deontologice.

Cel mai mare interes însă, este suscitat începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, de către etica aplicată. Aceasta reprezintă aplicarea teoriilor normative la problemele morale practice. Atica aplicată nu este un domeniu de cercetare nouă. Încă începând cu Platon, filosofii morali au fost preocupați de probleme practice precum studiul, abandonul copiilor, tratamentul femeilor şi comportamentul potrivit pentru oficialii publici.

Cunoaşterea este o necesitate, omul având datoria de a continua creația divină, ceea ce Nikolai Berdiaev a numit „creația de ziua a 8-a”.

Cunoaşterea ştiință este călăuzită de eficacitate prin aceea că trebuie să sporească progresul valorilor umane. Dar cunoaşterea ştiințifică este nenormativă, deci nu are mesaje etice, ea putând aduce în aceeaşi măsură binele sau răul. Ştiința este deci neutrală, iar valoarea descoperirilor sale poate fi atestată de etică.

Legea morală (imperativul categoric) reprezintă ceva ce nu suntem constrânşi s-o urmăm. Se pune însă întrebarea, dacă putem s-o urmăm? Existența unui asemenea imperativ are sens doar dacă avem libertatea s-o urmăm. Sensul acestui principiu este „poți fiindcă trebuie”. În acest sens judecata practică ne obligă (praktische vernunft) să acceptăm libera voință.

Să luăm exemplu unui copil care a căzut în apă, iar noi am sărit să-l salvăm. Gestul pe care-l facem face parte din domeniul aparențelor. Desigur, nicio lege nu ne obligă să sărim după cineva în apă. Nu există nicio lege care să pedepsească omisiunea unui astfel de gest. Nici scopul nu este prea clar, pentru că nici la întrebarea „în ce scop trebuie salvat acest copil?”, nu găsim un sens al răspunsului. Deci gestul nostru reprezintă o normă necondiționată, care pleacă din ceva rezidual din noi numit conştiință (gewissen). Aceasta nu aparține timpului, ci ne aparține doar nouă, în acel moment.

Când cineva ajută un semen sau face un gest spre binele societății, spunem că acțiunile sale sunt în concordanță cu legea morală, iar fapta sa capătă legalitate. Iată de ce putem spune că înțelegerea justă, interesul just, cheamă din interiorul sufletului fapta morală justă.

Există însă posibilitatea ca dând dovadă de indiferență la ce se petrece în jur să trecem impasibili pe lângă copilul care se îneacă. Este un fel de a fi care te mulțumeşte să trăieşti doar în tine însuți, perseverând egoist între propriile tale principii şi spunând de fiecare dată „Aceasta este opinia mea.” Iată cum datorită indiferenței noastre în lume, noi putem deveni imorali sau cu alte cuvinte, indiferența şi lipsa de interes față de lume generează un rău moral. La urma urmei se poate trăi bine şi moral fără să ai cea mai vagă idee despre morală.

Concluzii:
1) Etica, reprezintă un ansamblu de propoziții privind morala şi nicidecum de legi;
2) Etica este o ştiință care se ocupă de cunoaşterea sistemului de valori umane;
3) Etica nu este importantă pentru viață, ci doar pentru filozofie.

 

III. Morala religioasă

Să ne imaginăm, că noi suntem singurii supraviețuitori a unei catastrofe şi că avem puncte de vedere morale ireconciliabile. Pentru a putea conviețui cumva, altfel decât încercând să ne lichidăm unii pe alții, tot ceea ce ne rămâne este acordul de a colabora în anumite privințe, fie şi numai în a accepta să ne tolerăm reciproc. În lipsă de altceva mai bun, vom fi probabil de acord să stabilim prin negocieri şi înțelegeri chiar o serie mai mult sau mai puțin limitată de acțiuni comune, tolerându-ne unul pe altul astfel încât să ne trăim viața aşa cum ne place.

În lipsa unei viziuni morale comune inițiale, nici Divinitatea (în care nu cred toți), nici tirania (pe care o urâm), nici argumentele minții (neputincioase), ci numai voința noastră proprie poate oferi o autoritate morală recunoscută comun şi care poate face posibilă o moralitate care nu are alt conținut decât acela de a permite celorlalți să-şi trăiască viața cum crede de cuviință şi de a nu permite nici o acțiune asupra altora decât ci acordul lor. Iată deci o morală, dar una foarte săracă în conținut, devreme ce nu poate formula decât o singură valoare: permisiunea, şi ca atare un singur principiu normativ: principiul permisiunii. Potrivit acestuia, întro societate pluralistă seculară autoritatea pentru acțiuni care îi privesc pe ceilalți e bazată numai pe permisiunea lor. Constatăm că avem de-a face cu un principiu procedural şi, ca atare, morala seculară pusă la dispoziție e de fapt lipsită de un conținut propriu-zis, pentru că nu ne poate spune ce este bine să facem într-o situație concretă, ci numai că în lipsă de ceva mai bun, orice acțiune am întreprinde în ceea ce-i priveşte pe ceilalți, presupune obținerea prealabilă a acordului lor.

Dacă vrem să ştim mai mult, trebuie să ne adresăm unei morale particulare, cu conținut. Iată o lege care aparține fără îndoială moralei creştine. „Iubiți pe vrăşmaşii voştri, binecuvântați pe cei ce vă vatămă, faceți bine celor ce vă urăsc şi rugați-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”… „Şi dacă îmbrățişați numai pe frații voştri, ce faceți mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?”… „Fiți dar, desăvârşiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”.

Aceasta ne indică nu ceea ce este, ci ceea ce trebuie făcut. Cu toate acestea, nici un percept al moralei religioase, contrar anumitor legi a moralei naturale, nu este evidentă în mod direct. Acestea trebuie justificate printr-un raționament.

Iubiți-i pe toți, zice Iisus, căci, iată, alte neamuri nu fac aşa, dar voi aşa să faceți. Fiți desăvârşiți ca Tatăl. Faceți voi ce nu fac alte neamuri! Dar dacă vrăşmaşul este chiar alt neam? De aceea sunteți voi aleşii pentru ca şi alte neamuri să învețe să facă precum voi faceți. Abia în acest punct de inflexiune, în acest loc de poticnire, se deschide spre universalizare legea iubirii şi ea devine mistică. Dar, în ce sens? Mistic nu poate avea alt sens decât acesta: Cu toții Unul suntem, fii ai aceluiaşi Tată, frați unul altuia. Misticul este acela care-şi lucrează precum ogorul condiția de fiu al Tatălui şi co-fraternitatea: frate față de frate, neam față de neam.

Avem aici o viziune mistică asupra mersului istoriei. Viziune lămurită, mai apoi, abia în paginile Apocalipsei, anume acolo unde în aparență, în pofida sfatului de a-l iubi pe vrăjmaş, este descrisă lupta finală dintre Bine şi Rău. De ce n-ar mai fi de iubit Răul în acest punct final? Dar Răul a fost recomandat iubirii ori aproapele prin care Răul se face? Atunci Răul ce este? Ce a fost el?

La aceasta se reduce în cele din urmă povestea tuturor poruncilor: Să nu faci Rău! Să nu se facă Rău prin tine! Dar cum îl recunoşti? O poți face de unul singur, separat de Unul care este şi de Unul care suntem?

Cine te învață calea discernământului? Tradiția? Istoria? Rațiunea? Toate la un loc? Răspunsul cel mai înalt care ni s-a dat e acela ştiut: Sunteți fii ai Tatălui. Fiți desăvârşiți ca Tatăl! Lucrați-vă filiația cum vă lucrați ogorul.

Dar legile moralei religioase presupun faptul că cel ce le acceptă doreşte să evite să-l supere pe Dumnezeu. Un lucru important este faptul că „a evita”, se defineşte prin frică, pentru că se evită un lucru de care ți-e frică. Ori există două feluri de frică religioasă. Una care se numeşte „servilă”, pentru că te temi de pedeapsă şi cealaltă numită „filială”, este frica de a supăra o ființă iubită. Se pare că cele două pot exista simultan în aceeaşi persoană, iar o astfel de coexistență reprezintă mai degrabă o regulă decât o excepție.

În ceea ce priveşte morala bazată pe frica servilă, este uşor de demonstrat că ea reprezintă un fel de înțelepciune. Desigur, primele premise în justificarea legii „evită să-l superi pe Dumnezeu” nu sunt evidente. Nu este evident că aceasta ne permite să evităm pedeapsa, doar dacă admitem principiul înțelepciunii „trebuie să căutăm viața fericită, adică să evităm neplăcerile”. Dar contrar legilor înțelepciunii, legile fricii servile sunt doar ipotetice, pentru că nu pot fi justificate pe cale experimentală. Ele sunt justificate prin raționament plecând de la texte sacre.

Prin analogie cu teorema „înțelepciunea este tehnologia vieții lungi şi fericite” putem spune că morala religioasă a fricii servile este o tehnologie a vieții fericite terestre, cereşti sau a ambelor.

Structura moralei religioase bazată pe frica filială este foarte diferită. Ea nu are nimic de-a face cu înțelepciunea, şi nu este legată de un scop anume. Perceptele sale sunt adevărate legi categorice. Întrebată ce ar face dacă s-ar dovedi că sufletul moare odată cu trupul, stareța unei mănăstiri avu un răspuns uluitor: „Exact ceea ce facem acum.” Deci principiul fundamental al moralei creştine bazate pe frica filială este evident pentru credincios, având caracteristicile unei legi morale, în special a obligației şi nu are nevoie de nici o justificare.

În încheiere menționăm că în problema relațiilor dintre morala religioasă şi cea naturală, două lucruri sunt sigure. Pe de o parte, că există legi ale moralei religioase necunoscute moralei naturale, iar pe de altă parte, că anumite percepte ale acesteia din urmă aparțin şi moralei religioase, precum legile decalogului. Unii teologi consideră chiar că întreaga morală naturală este cuprinsă în morala religioasă.

Concluzii:
1. Morala religioasă reprezintă un ansamblu de legi care depind logic de un principiu general
2. Legile Moralei religioase presupun faptul că cel ce le acceptă doreşte să evite să-L supere pe Dumnezeu.
3. Există două feluri de morală religioasă, una bazată pe frica servilă şi cealaltă pe frica filială.

 

IV. Înțelepciunea

Ce înseamnă să ai înțelepciune? Să ai note mari la şcoală? Să fi olimpic la mate sau info? Să fi superdeştept şi să le ştii pe toate? Să fi savant?

Dacă adresăm această întrebare oamenilor simpli, dar cu judecată, vom obține întotdeauna acelaşi răspuns: Înțeleptul acționează ca să-şi asigure o viață lungă şi fericită. Este o axiomă din care se deduc toate celelalte legi ale înțelepciunii.

Vechii înțelepți spuneau: „porta semper operta est” (uşa este întotdeauna deschisă). Despre ce este vorba?

Să ne imaginăm un om care are o boală incurabilă şi suferă îngrozitor. El este conştient că nu va găsi uşurare şi deci nu are nici o posibilitate să ducă o viață fericită. Intuitiv ne dăm seama că acest om, dacă admite prima lege a înțelepciunii va trebui să se sinucidă. Iată un exemplu în care morala nu este de acord cu înțelepciunea. Aceste contradicții sunt însă atât de frecvente, încât se poate afirma că viața umană este cel mai adesea un compromis între morală şi înțelepciune.

Se pare că din cauza aceasta, majoritatea oamenilor au o dublă morală, una autentică şi cealaltă sapiențială. În conştiința fiecăruia există reguli care pot să-l determine pe om să se supună sau nu acestei legi. Aceasta înseamnă că înțelepciunea, contrar moralei este dialectică. Se spune că înțelepciunea este tehnologia vieții lungi şi fericite, ori dacă este o tehnologie, înseamnă că în ea coexistă anumite conexiuni de fapte. Deci contrar moralei, înțelepciunea este, sau ar putea fi, o ştiință, înțelepciunea ar reprezenta o parte a psihologiei, dar ar profita probabil şi de sociologie. În plus metoda înțelepciunii ştiințifice ar trebui să fie experimentală. De fapt în practică ea nu este încă aşa ceva, pentru că a fost livrată profeților şi oamenilor de litere.

Credința manifestată în acțiune dă înțelepciune (Matei 7; 2,4). De aici rezultă că adevărata înțelepciune implică responsabilitatea pentru celălalt, chiar şi atunci când comite crime.

Pentru creştini aceasta reprezintă esențialul conştiinței umane. „Toți oamenii sunt responsabili, unii pentru alții, iar eu mai mult decât întreaga lume” (Dostoievski).

Concluzii:
1. Înțelepciunea este principiul vieții lungi şi fericite.
2. Perceptele înțelepciunii sunt propoziții deghizate în legi.
3. Viața umană este cel mai adesea un compromis între morală şi înțelepciune.

 

su_box title=”Despre autor” box_color=”#ffffff” title_color=”#545454″]Mircea Buta este medic primar pediatru, doctor în științe medicale și cadru didactic asociat la Facultatea de Teologie Ortodoxă, UBB Cluj-Napoca. Liliana Buta este medic primar pediatru, doctor în științe medicale.[/su_box]


BIBLIOGRAFIE

Biblia, versiunea diortosită după Septuaginta, de Bartolomeu V. A., Ed. Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2001.
Bochenski J.M., Manual de înțelepciune pentru oamenii de rând, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2006.
Buduca I., Unul din zece, în Revista „Apostrof”, Anul XVI, nr.3, 2005.
Buta M.G., Este nevoie de o bioetică creştin-ortodoxă?, Revista „Studia Universitatis. Babeş – Bolyai”, Teologie Ortodoxă, XLVIII, 1-2, 2003, p. 80 – 84.
Engelhardt jr. H.T., Fundamentele bioeticii creştine, Ed. Deisis, Sibiu, 2005.


Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here