„Legea egalității” este în război cu realitatea (de Margaret Harper McCarthy)

Legea egalității (Equality act – detalii aici) dezbătută în parlamentul american urmărește să transforme „orientarea sexuală” și „identitatea de gen” în categorii speciale protejate de legislația federală. Proiectul, susținut de organizațiile „minorităților sexuale” și inițiat de politicienii din Partidul Democrat, este poate cea mai gravă amenințare la adresa libertății religioase. Faptul că articolul de opinie oferit mai jos în traducere a apărut într-o publicație celebră de business, The Wall Street Journal, care nu tratează astfel de subiecte decât în mod excepțional, subliniază miza profundă a dezbaterii pentru toate segmentele societății americane și occidentale. Poate și mai departe, pentru că eventualul succes al legii s-ar reflecta în țările aliate politic și militar Statelor Unite, inclusiv în România, unde organizațiile revoluționare „pentru drepturile minorităților sexuale” așteaptă cu nerăbdare revizuirea Constituției. Prietenii știu de ce. (n.tr.)

Fiecare copil știe diferența dintre mamă și tată. Congresul (Parlamentul federal al Statelor Unite, n.tr.) încearcă să scoată în afara legii această distincție.

Miza așa-numitei Legi a egalității, aflată pe masa Senatului, nu este nici sportul feminin, nici accesul la toalete – cel puțin nu ca scop final. Este în joc libertatea ființelor umane raționale de a folosi un vocabular obișnuit atunci când vorbesc despre lucrurile evidente. De asemenea, sunt în joc nenumăratele persoane vulnerabile care cad pradă ideologiei tiranice a „identității de gen” și atrocităților medicale care o însoțesc. De aceea, este în joc chiar libertatea religioasă. Religia este ultimul bastion al judecății sănătoase.

Mary Hasson, expert juridic în domeniul libertății religioase, a depus recent mărturie în fața Comisiei Juridice a Senatului. Ea a explicat de ce consacrarea, prin proiectul de lege, a orientării sexuale și a identității de gen drept „categorii protejate” în legislația civilă ar impune restricții pentru numeroase activități care se desfășoară în biserici, școli, cluburi sportive, spitale, cantine publice, adăposturi, în agențiile de adopție și în organizațiile de caritate. Acestea se încadrează, fără îndoială, în definiția extinsă a „spațiilor publice” prevăzută de Legea egalității. D-na Hasson a oferit, de asemenea, Comisiei o necesară lecție despre natura religiei: aceasta nu are un caracter privat, limitat la persoana credinciosului, ci unul public, atât prin tipicul religios cât și în dimensiunea socială a credinței.

Președintele Comisiei Juridice, senatorul Dick Durbin (Partidul Democrat, n.tr.), crede însă altceva. Pentru el, apelul la religie nu este altceva decât un „scut” în spatele căruia se ascund „liber” fanatismul și discriminarea. În observațiile finale făcute în timpul audierii, Durbin a invocat chiar și linșajul: „Cei care doresc să discrimineze în mod flagrant și să folosească religia ca armă au mers prea departe. Să ne reamintim cum KKK incendia cruci, invocând în mod distorsionat religia.”

Este greu de imaginat că senatorul Durbin ar avea obiecții la adresa practicilor spiritiste sau a fumatului de peyote în jurul unui foc ritual. Aceste credințe și practici sunt exclusiv private. Cu totul altceva este să intervii în probleme care îi interesează pe toți.

Aici este cheia: ceea ce trece neobservat – sau măcar fără să fie spus răspicat – în dezbaterile actuale pe tema libertății religioase este că „credințele” aduse în dispută nu sunt deloc credințe. Legea egalității nu se referă la taine sau la entități invizibile precum Sfânta Treime, de exemplu. Aceasta este o chestiune de credință stricto senso. Ci, Legea egalității privește aspecte pe care toată lumea le poate percepe și le poate înțelege. Copilul nu are nevoie de legi și instrucțiuni scrise pentru a ști că mama este cea care îl alăptează, nu tatăl. Diferența biologică între sexe este evidentă pentru oricine are ochi de văzut.

Totuși, atunci când apărăm lucrurile evidente, nu o facem doar pentru noi înșine, ci pentru toată lumea. Când spunem „doi plus doi egal cu patru”, afirmăm ceva despre natura lucrurilor. Acest lucru este valabil și pentru adevărurile manifeste referitoare la corpul uman, adevăruri pe care acum le mai „cred” doar persoanele religioase. Adversarii libertății religioase nu trec cu vederea acest argument. Ei înțeleg, pe bună dreptate, că aceste adevăruri sunt valide peste tot și pentru toată lumea. Tocmai acesta este motivul pentru care se opun.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Dar de ce aceste aspecte aparent „private” au o miză atât de mare și stârnesc atâtea controverse? Pentru că ele constituie judecăți de valoare deosebit de puternice și generale. Ființele umane coexistă într-o rețea de relații interumane, în trecut, în prezent și în viitor. Pentru cetățeanul de rând, aceste lucruri sunt firești. Faptul că natura umană este întrupată în două sexe – masculin și feminin – este condiția pentru a putea procrea.

Însă, dacă urmezi logica revoluției (sexuale, n.tr.), relațiile întemeiate pe diferențele biologice nu ar fi bune, deoarece ele sunt date, nu alese. Într-adevăr, acest aspect constituie miza finală a disputei. Cercetătorii istoriei revoluțiilor au remarcat-o: ideologia modernă, sugera Hannah Arendt, se caracterizează prin renunțarea conștientă la evidențe.

Pentru revoluționarii moderni nu a fost suficient să își facă ținte din civilizație, tradiții, valori și distincții; ei se revoltă împotriva naturii umane în sine. Aceasta, potrivit filosofului Augusto Del Noce, a fost ținta principală a revoluției sexuale atunci când a rupt legătura dintre sex și procreație. Ceea ce, după cum spunea feminista marxistă Shulamith Firestone în urmă cu decenii, nu era de ajuns: „Scopul final trebuie să fie eliminarea în sine a adistincției dintre sexe”. Acel moment bate acum la ușa noastră.

Ce tragică ironie, aceea că societatea este azi inundată de „credințe” bazate pe nimic altceva decât „sentimente” profunde și „auto-identificări” fluide. Doar că aceste „credințe” nu sunt în niciun caz limitate la spațiul privat: ele se impun a fi mărturisite public de toată lumea și în fiecare aspect al vieții comune, sub amenințarea sancțiunilor.

De ce mai invocăm, atunci, libertatea religioasă? Pentru că cei care cred în ordinea naturală invizibilă sunt acum ultimii apărători ai celei vizibile. G.K. Chesterton a prezis-o, cu mai bine de un secol în urmă:

„Totul va fi negat. Totul va deveni un crez. Va fi rezonabil să negi pietrele de pe caldarâm; în schimb, să le afirmi va deveni o dogmă religioasă. Focuri vor fi aprinse pentru a depune mărturie că doi și doi fac patru. Săbiile vor fi trase din teci pentru a demonstra că vara frunzele sunt verzi. Va trebui să apărăm nu doar virtuțile și judecățile sănătoase ale omenirii, ci și ceva încă mai incredibil, acest imens și imposibil univers care ne scrutează.”

 

Despre autor
Margaret Harper McCarthy este profesor la Institutul Ioan Paul al II-lea și editor al publicației Humanum Review. Traducere și adaptare după The Wall Street Journal.

Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here