Feminismul radical şi corectitudinea politică (de Gerald L. Atkinson)

148
Majoritatea americanilor nu-şi dau seama că, prin instituţiile lor, sunt conduşi de revoluţionari sociali care aspiră către distrugerea continuă a ordinii sociale existente pentru a crea una nouă. Revoluţionarii controlează instituţiile publice din Statele Unite. Revoluţia „blândă”, începând cu revoluţia contraculturală din anii tinereţii lor, se apropie de apogeu. Un element dominant – deoarece, după cum se presupune, acesta reprezintă cel mai mare grup social şi politic din masa posibililor alegători ai lor – este feminismul.

Probabil că niciun aspect al corectitudinii politice nu iese mai pregnant în evidenţă în viaţa de astăzi a Americii decât ideologia feministă. Feminismul, asemenea celorlalte componente ale corectitudinii politici, se bazează pe Marxismul Cultural importat din Germania în anii ‘30. Deşi în America, istoria feminismului se întinde pe o perioadă mai lungă de 60 de ani, avântul pe care l-a luat în ultimele decenii a fost pus în strânsă legătură cu revoluţia socială în extindere condusă de marxiştii culturali.

În ce zone putem observa prevalenţa feminismului radical? La televizor, unde aproape toate filmele de succes au în centru o femeie ca „personaj-vedetă”, iar subiectul şi personajele pun în evidenţă inferioritatea bărbaţilor şi superioritatea femeilor. În armată, unde extinderea oportunităţilor pentru femei, astfel încât acestea să poată ajunge chiar în poziţii de luptă, este însoţită de introducerea unor duble standarde şi, ulterior, a unor standarde reduse, precum şi de o diminuare a numărului de tineri înrolaţi, în timp ce „războinicii” din forţele militare pleacă în masă. În câmpul muncii, în cazul preferinţelor şi practicilor validate de guvern, care favorizează femeile, fiind folosite acuzaţiile de „hărţuire sexuală” pentru a-i determina pe bărbaţi să se conformeze regulilor corecte politic. În universităţi, unde studiile de gen proliferează, iar principiul „acţiunii afirmative” se aplică la concursurile de admitere şi angajare. Îl întâlnim în alte zone ale pieţei muncii, în sfera publică şi în cea privată, unde se acordă un timp şi o atenţie fără precedent cursurilor de formare pentru dobândirea unui comportament tolerant [„sensitivity training”], pe lângă promovarea acţiunii afirmative. Este implementat în şcolile publice, unde „cunoaşterea de sine” şi „respectul de sine” sunt promovate din ce în ce mai intens, în timp ce învăţământul universitar decade. Şi, din nefericire, vedem cum, invocând „dreptul femeii de a alege”, mulţi americani, inclusiv dintre persoanele care se află în poziţii de răspundere în sfera dreptului public şi în cea culturală, cred că „este un lucru normal” să fie permisă uciderea celor mai neajutoraţi dintre noi.

Deşi tema acestui eseu o constituie faptul că mişcarea feministă radicală este îmbrăţişată de actuala ideologie a corectitudinii politice, derivată din Marxismul Cultural, feminismul în sine are rădăcini mai vechi. Feminismul a luat naştere în America, în anii 1830, în cadrul generaţiei care cunoştea prima etapă a revoluţiei industriale. Femeile, care timp de secole s-au confruntat cu greutăţile unei vieţi agrare, au ajuns să aparţină nobilimii din clasa de mijloc şi să dispună de mai mult timp şi energie, ceea ce le-a permis să scrie articole de ziar și romane pentru „surorile” lor. Primele etape ale feminizării culturii americane începuseră [1].

Aceste feministe, radicale în vremea lor, au devenit nucleul mişcării transcendentaliştilor idealişti, printre care se numărau Ralph Waldo Emerson, Henry David Thoreau şi mulţi pastori unitarieni radicali din epoca respectivă. Ei erau, de asemenea, aboliţionişti, preocupaţi de abolirea sclaviei, precum şi de anihilarea culturii Sudului. Stimulaţi de retorica scriitoarelor Harriet Beecher Stowe (autoarea romanului „Coliba Unchiului Tom”), Julia Ward Howe (autoarea versurilor din „Imnul de bătălie al Republicii”) şi Margaret Fuller (prima editorialistă feministă radicală), bărbaţii şi femeile din această generaţie care adera la transcendentalismul idealist au împins ţara noastră într-un război civil.

Cine erau aceşti idealişti transcendentalişti şi de ce ar trebui oare să ne reamintim de ei astăzi? Aceştia au fost precursorii generaţiei idealiste a „boomerilor” [2] de astăzi. Deşi nu putem identifica o legătură directă între transcendentalişti şi boomerii de astăzi, caracteristicile lor sunt foarte similare. Putem să ne dăm seama în ce direcţie ne conduc boomerii care formează elita actuală, dacă trecem în revistă istoria transcendentalismului şi principiile de la baza acestei mişcări.

Transcendentaliştii au pledat pentru abolirea sclaviei, drepturile femeilor, cumpătare, pacifism (dar nu şi în cazul luptei împotriva sclaviei) şi pentru alte cauze pe care le regăsim astăzi în cultura pop aparţinând curentului New Age. De la aceste cauze s-a ajuns la spiritism (vorbirea cu morţii), misticism oriental şi frenologie (cunoaşterea personalităţii cuiva prin analizarea conformaţiei craniului). Aceste preocupări s-ar încadra de minune în mişcarea New Age de astăzi. Luther George Williams subliniază, referindu-se la organizaţiile de femei şi la mişcarea pentru drepturile civile:

„Sclavii eliberaţi au obţinut dreptul la vot numai după adoptarea amendamentelor al 13-lea, al 14-lea şi al 15-lea (ratificat în 1870), dar femeile nu au avut acelaşi succes. Ele nu au primit dreptul la vot decât după adoptarea amendamentului al 19-lea, în 1920. Totuşi, victoriile politice substanţiale pe care aceste grupuri le-au înregistrat (în perioada Războiului Civil) au consolidat cooperarea dintre ele. Astăzi, organizaţiile lor politice domină fiecare aspect al societăţii, politicii şi educaţiei din America, inclusiv sfera armatei” [3].

Într-adevăr, se poate observa o paralelă politică între asaltul feminismului radical asupra institutelor VMI [4] şi The Citadel [5] şi activismul transcendentaliştilor din perioada Războiului Civil. Acest atac desfăşurat astăzi constituie, în parte, o continuare a eforturilor depuse pe parcursul unui secol de a distruge cultura Sudului. Spre deosebire de feminismul radical din prezent, feminismul social din anii 1890 şi de la începutul secolului XX avea un caracter mai puţin totalitar. Adepţii lor militau pentru dreptul la vot al femeilor, dar şi pentru întărirea familiei.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Astăzi, feminizarea culturii americane, proces care a cunoscut o accelerare începând cu anii 1960, continuă să se extindă. Feminiştii radicali cer ca femeilor să li se permită să poată „alege” intrarea în infanterie, în artilerie, în cadrul forţelor speciale sau ocuparea funcţiei de inginer militar în Armată şi Marină. Aceste solicitări vin în urma intensificării procesului de feminizare a Aviaţiei navale, Forţelor Aeriene şi Armate ale SUA începând din 1993.

Feminizarea politicii americane a fost promovată la alegerile prezidenţiale din 1996, când partidele au creat prezentări „feminizate” ale candidaţilor, concepând discursuri sentimentale, emoţionale, de genul celor ale lui Oprah Winfrey, şi clipuri video sentimentale cu candidaţii la preşedinţie. Ambii candidaţi au fost portretizaţi drept nişte fiinţe sensibile, blânde, conduse de emoţii, conectate suficient de puternic la sentimentele lor, astfel încât toate femeile din America să se simtă „confortabil” sub conducerea lor [6]. Mizând pe voturile a 60 de milioane de femei, ambele partide au încercat să intre în graţiile componentei „feminine” a Americii [7].

Fără îndoială că, în mass-media, se promovează o imagine a „bărbatului de astăzi” ca fiind cea a unui tip emoţional, care se conformează agendei feministe radicale. El este un produs principal al Hollywoodului, e nelipsit din sitcomurile şi filmele de la televizor, imaginea lui e promovată de analiştii politici invitaţi la talk show-uri [8]. Feminizarea a devenit un fenomen atât de evident încât ziarele şi revistele scriu despre asta. De exemplu, revistele „Washington Times” şi „National Review” ne spun că „în spatele promovării fervente a «chestiunilor bărăteşti» în revistele de astăzi dedicate bărbaţilor, se ascunde o criză de încredere. Ce înseamnă să fii bărbat în anii ‘90?”. Se constată că revistele din vremea noastră dedicate bărbaţilor (Esquire, GQ, Men’s Health, Men’s Fitness, Men’s Journal, Details, Maxim, Men’s Perspective) „se adresează unui nou tip de bărbat, feminizat (…)” [9].

Câteva exemple? Modul cum se raportau altă dată bărbaţii la înfăţişarea lor exterioară nu mai este actual. Dacă ne mai amintim, grija părinţilor noştri faţă de menţinerea unui aspect fizic plăcut se limita, în general, la bărbierit şi punerea unei cravate.

Potrivit lui Lowry:

„Este greu să ni-i imaginăm fiind interesaţi de articole de genul «Un abdomen plat pentru plajă» (Verge), sau de cele trei parfumuri bărbăteşti noi potrivite pentru sezonul de toamna (GQ) sau chiar de un articol cu titlul «Noul costum la modă în toamna aceasta» (Esquire). Dar, undeva pe parcurs, bărbaţii au devenit mai puţin preocupaţi de a fi puternici şi sobri şi mai interesaţi să fie atrăgători” [10].

Într-adevăr, procesul feminizării culturii americane este aproape încheiat. Iar ultimul bastion al dominaţiei masculine, armata SUA, se află sub asalt.

Dacă acest curent al „feminizării” ar fi stimulat numai de feminiştii radicali care urmăresc să răstoarne o ierarhie percepută ca fiind dominată de bărbaţi, ar exista o speranţă mai mare că ciclurile istorice vor conduce către o reconciliere durabilă între bărbaţi şi femei în America. Dar interesele din spatele acestei mişcări ţintesc dincolo de acest obiectiv şi nu vor fi satisfăcute de vreo reconciliere. Feminiştii radicali au îmbrăţişat şi au fost atraşi în mişcarea mai amplă şi cu implicaţii mai adânci a marxismului cultural. Pentru marxiştii devotaţi, strategia este de a ataca ori de câte ori o divergenţă aparentă va da naştere unui număr de persoane „asuprite”, viitori potenţiali alegători – în acest caz, femeile, care reprezintă cea mai mare parte din electorat. Marxiştii culturali, bărbaţi şi femei, exploatează la maximum acestă situaţie, iar teoria dezvoltată de Şcoala de la Frankfurt le oferă ideologia necesară.

Teoriile Şcolii de la Frankfurt susţin că personalitatea autoritară este un produs al familiei patriarhale. Există o asociere directă între această teorie şi cartea lui Engels, „Originile familiei, a proprietăţii private şi a statului”, care promovează matriarhatul. Mai mult, Karl Marx a fost cel care a scris, în Manifestul Comunist, despre ideea radicală a unei „comunităţi a femeilor”. În plus, în 1845, în „Ideologia germană”, a criticat concepţia că familia constituie unitatea de bază a societăţii.

Conceptul de „personalitate autoritară” nu trebuie interpretat, în primul rând, ca o ţintă în războiul împotriva prejudecăţilor. Este un ghid folosit în războiul psihologic împotriva bărbatului american, pentru a-l face pe acesta neinteresat să apere credinţele şi valorile tradiţionale. Cu alte cuvinte, scopul a fost de a-l „castra”. Fără îndoială, Institutul de Cercetări Sociale al Universităţii Frankfurt urmărea acest lucru, din moment ce a folosit termenul de „tehnici psihologice pentru schimbarea personalităţii”.

„Personalitatea autoritară”, studiată în anii 1940 şi 1950 de adepţii americani ai Şcolii de la Frankfurt, a pregătit terenul pentru desfăşurarea unui astfel de război psihologic împotriva rolului bărbatului. Obiectivul a fost promovat de Herbert Marcuse şi de alţii sub paravanul „eliberării femeilor” şi în cadrul mişcării Noii Stângi, în anii ‘60. Dovada că se intenţionează ca tehnicile psihologice pentru schimbarea personalităţii să se concentreze în special pe „castrarea” bărbaţilor americani a fost oferită de către Abraham Maslow, fondatorul „psihologiei umaniste, cea de-a treia forţă” şi promotor al tehnicilor psihoterapeutice în sălile de clasă ale şcolilor publice [11]. El scria că „următorul pas în evoluţia personală este transcenderea masculinităţii şi a feminităţii către un tip general de umanitate” [12].

Se pare că promotorii înfocaţi ai Marxismului Cultural ştiu exact ce vor să facă şi cum au de gând să îşi pună în aplicare agenda. În fond, au reuşit deja să realizeze o parte importantă din obiectivele lor.

Cum s-au petrecut aceste transformări în universităţile americane? Gertrude Himmelfarb observă că ideile s-au strecurat în cursurile universitare tradiţionale aproape neobservate până când a fost prea târziu. Schimbarea s-a petrecut atât de discret că, atunci când au cercetat situaţia, au observat că postmoderniştii le promovau ideile cu zel. „Erau învăluiţi de un val de subiecte la modă legate de multiculturalism, cum sunt feminismul radical, relativismul deconstruit ca istorie şi alte cursuri” care subminează continuitatea civilizaţiei occidentale [13]. Într-adevăr, acest val a avansat, inundând totul, aşa cum au anticipat Antonio Gramsci şi reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt – o revoluţie blândă, căreia nu i s-a putut opune rezistenţă prin forţă.

Şcoala de la Frankfurt a stabilit etichetarea oponenţilor Revoluţiei culturale marxiste ca având o „personalitate autoritară”. Potrivit datelor disponibile:

În 1944, a avut loc o reuniune a oamenilor de ştiinţă americani, organizându-se o conferinţă despre prejudecăţile religioase şi rasiale. În următorii cinci ani, o echipa a Şcolii de la Frankfurt, sub conducerea lui Max Horkheimer, a realizat profilul social şi psihologic detaliat al americanilor în cadrul unui proiect intitulat „Studii despre prejudecăţi”. A rezultat o carte denumită „Personalitatea autoritară”, scrisă de către Theodor Adorno et al., care rezumă unul dintre cele mai ample sondaje de opinie realizate în Statele Unite.

Cartea a fost publicată în 1950 şi se încadrează, în toate privinţele, în linia principiilor originale ale Teoriei critice. Fiind un document care confirmă sistemul ideologic al revoluţionarilor Şcolii de la Frankfurt, este, funciarmente, anti-Dumnezeu, anti-creştinism, anti-familie, anti-naţionalist, anti-patriotism, anti-conservator, anti-ereditate, anti-etnocentrism, anti-masculinitate, anti-tradiţie şi anti-moralitate.

Toate aceste aspecte sunt caracteristice teoriei critice [14].

„Marxismul Cultural”, aşa cum este el predicat în SUA de către absolvenţii Şcolii de la Frankfurt, este implementat de elita formată din boomeri. Aceasta a teoretizat şi a răspândit conceptele foarte populare şi distructive de „acţiune afirmativă”, „multiculturalism” şi „diversitate”. Nimeni nu poate evita aceşti termeni astăzi. Aceste concepte s-au dezvoltat, în timpul anilor 1940, ca urmare a studiilor despre antisemitism şi discriminare ale Institutului de Cercetări Sociale şi a infuziei sistematice a limbii cu termeni precum „discriminare”, „drepturi civile”, „drepturile femeilor” şi alte „drepturi ale minorităţilor” în cultura americană.

Potrivit lui Raehn:

„Teoria critică, funcţionând ca psihologie a maselor aplicată, a condus la deconstruirea genului în cultura americană. Ca o consecinţă a aplicării principiilor Teoriei critice, distincţiile dintre masculinitate şi feminitate vor dispărea. Rolurile tradiţionale avute de mame şi de taţi trebuie anulate, astfel încât patriarhatul să se încheie. Copiii nu vor mai fi crescuţi potrivit genului lor biologic şi rolurilor asociate diferenţelor biologice dintre ei. Toate aceste aspecte reflectă scopul Şcolii de la Frankfurt, constând în suprimarea familiei tradiţionale” [15].

Astfel, unul dintre principiile de bază ale teoriei critice a fost necesitatea de a distruge familia tradiţională. Corifeii Şcolii de la Frankfurt predicau:

„Chiar şi o abolire parţială a autorităţii parentale în familie ar trebui să sporească disponibilitatea unei generaţii viitoare de a accepta schimbarea socială” [16].

Cei care urmăresc transformarea culturii americane, aşa cum a fost gândită de marxiştii culturali, ţintesc mai departe decât instituirea egalităţii între sexe. Agenda lor include „teoria matriarhală”, prin care îşi propun să transforme cultura americană în una dominată de femei. Aceasta constituie o revenire la Wilhelm Reich, membru al Şcolii de la Frankfurt, care a conceput teoria matriarhală în termeni psihanalitici. În 1993, Reich scria, în Psihologia de masă a fascismului, că matriarhatul constituie singurul gen autentic de „societate naturală”.

Erich Fromm, un alt membru fondator al Institutului, a fost unul dintre cei mai activi susţinători ai teoriei matriarhale. Fromm considera că toate sentimentele de iubire şi altruism derivă, în fond, din dragostea maternă care se dezvoltă în perioada lungă de sarcină şi de îngrijire postnatală:

„Prin urmare [în concepţia lui Fromm], dragostea nu depinde de sexualitate, aşa cum credea Freud. De fapt, sexul se asociază, cel mai adesea, cu ura şi cu distrugerea. Masculinitatea şi feminitatea nu sunt reflexii ale diferenţelor sexuale «naturale», cum au crezut romanticii. Ele provin, mai degrabă, din diferenţele asociate rolurilor sociale, care sunt, în parte, determinate social” [17].

Această dogmă a constituit un precedent al concepţiilor feministe radicale de astăzi despre care citim în ziare şi auzim în programele de televiziune, inclusiv în buletinele de ştiri. Pentru promotorii lor, rolurile bărbaţilor şi ale femeilor sunt un rezultat al îndoctrinării culturale – o îndoctrinare impusă de o cultură patriarhală masculină, în detrimentul femeilor.

Într-adevăr, în anii 1990, marxismul cultural a fuzionat cu feminismul radical în cadrul generaţiei boomerilor, care amintesc de transcendentaliştii periculoşi de la începutul secolului al XIX-lea. O stare generală conflictuală ia naştere în ţara noastră, stare care poate conduce la destrămarea civilizaţiei americane.

Critica distructivă a elementelor care compun fundamentul culturii americane a inspirat revoluţia contraculturală din anii 1960. Boomerii idealiştii care deveneau majori s-au străduit să transforme cultura predominantă într-o cultură opusă, în spiritul revoluţiei sociale. Acum, reprezentanţii generaţiei boomerilor se află în poziţii de putere şi sunt preocupaţi să submineze instituţiile istorice ale ţării noastre. Ei urmăresc şi distrugerea moştenirii „civilizaţiei occidentale”.

Cum scrie Richard Bernstein în cartea sa despre multiculturalism, „în ultimele decenii, mişcarea condusă de revoluţionarii marxişti din America s-a axat, mai curând, pe războiul dintre rase şi sexe decât pe lupta de clasă”, specifică epocii anterioare [18]. Acest fapt reflectă implementarea unui program de restructurare a societăţii americane cu implicaţii mai ample decât cele pe care le poate avea un program economic. După cum declară deschis revoluţionarii sociali, scopul lor este de a desfiinţa hegemonia bărbaţilor albi.

Pentru realizarea acestui plan, toate barierele din calea introducerii unui număr mai mare de femei şi minorităţi în întreaga „structură a puterii” trebuie să fie eliminate prin toate mijloacele disponibile. Adoptarea de legi şi intentarea de procese, intimidarea şi demonizarea bărbaţilor albi ca fiind rasişti şi sexişti sunt obiective urmărite prin intermediul mass-mediei şi al sferei universitare. Psihodinamica procesului revoluţionar ţinteşte către descalificarea psihică – decapitarea – celor care se opun.

După cum subliniază Steve Forbes: „Fondatorii ţării noastre au recunoscut existenţa a trei valori primordiale în Declaraţia de Independenţa şi le-au aşezat într-o ordine adecvată: viaţa, libertatea şi urmărirea fericirii” [19]. Forbes observă că, dacă ordinea acestor drepturi fundamentale ale omului este inversată – plasarea fericirii înaintea libertăţii sau a libertăţii înaintea vieţii – ajungem la haos moral şi la anarhie socială.

Judecătorul Robert Bork descrie o astfel de situaţie ca fiind „liberalism modern”.

Trăsăturile acestuia sunt, potrivit lui Bork, „egalitarismul radical” (mai curând, egalitate în privinţa rezultatelor decât a oportunităţilor) şi „«individualismul radical» (reducerea drastică a limitelor care pot îngrădi satisfacţia personală)” [20]. De asemenea, judecătorul Bork defineşte feminismul radical drept „cel mai distructiv şi fanatic” aspect al acestui liberalism modern. În continuare, caracterizează feminismul radical ca fiind „totalitar în spirit”.

Majoritatea americanilor nu-şi dau seama că, prin instituţiile lor, sunt conduşi de revoluţionari sociali care aspiră către distrugerea continuă a ordinii sociale existente pentru a crea una nouă. Revoluţionarii sunt elitele formate din boomeri, adepţi ai curentului New Age [21]. Ei controlează, în prezent, instituţiile publice din Statele Unite. Revoluţia lor „blândă”, începând cu revoluţia contraculturală din anii tinereţii lor, se apropie de apogeu. Un element-cheie sau chiar dominant – deoarece, după cum se presupune, acesta reprezintă cel mai mare grup social şi politic din masa posibililor alegători ai lor – este feminismul. Mişcarea marxistă, în varianta ei culturală modernă „discretă”, pare a „mătura” totul în calea ei. Deţinând controlul în mass-media – infestată total de ideile feministe –, este greu de depistat forţele care instigă la o revoluţie contraculturală. Sunt boomeri noii totalitarişti, generaţia cea mai periculoasă din istoria Americii? William Strauss și Neil Howe sugerează că aşa este, în cartea lor Generations: The History of America’s Future: 1584-2069 [„Generaţii: Istoria viitorului Americii: 1584-2069”] [22].

James Kurth notează:

„Statele Unite au devenit o mare putere care contestă o parte însemnată din ceea se considera odinioară a fi civilizaţia occidentală, în special realizările culturale şi orânduirea socială a acesteia. Elitele americane dominante – cele care se află la putere în politică, în sfera afacerilor, în mass-media şi în mediul universitar – se folosesc de puterea pe care o deţin, în special de «puterea subtilă» a informaţiilor, a comunicaţiilor, a mijloacelor de divertisment, pentru a distruge civilizaţia occidentală nu numai în America, dar şi în Europa” [23].

Vor lua oare atitudine bărbaţii americani, de orice rasă, şi femeile tradiţionaliste americane de orice vârstă şi situaţie – care pot constitui, foarte probabil, o majoritate tăcută reprezentantă a sexului lor – pentru a se opune Corectitudinii Politice? Sau vor continua barbaţii americani să accepte, de bunăvoie, o viitoare condiţie de sclavi sub dominaţia unui nou matriarhat american? Se va pregăti, astfel, calea către o stare de anarhie şi către sfârşitul democraţiei americane? Se poate ca soarta civilizaţiei americane să depindă de rezistenţa fermă a barbaţilor americani împotriva feminismului corect politic. Mai mult decât atât, ei trebuie să se opună abil tuturor ideilor corectitudinii politice, ale marxismului cultural – feminismul radical fiind doar una dintre armele acestuia.

 

1. Ann Douglas, The Feminization of American Culture [„Feminizarea culturii americane”], Alfred A. Knopf, 1977.
2. Baby Boomer, generaţia celor născuţi în timpul exploziei demografice din perioada 1946-1964 (n. tr.).
3. Luther George Williams, A Place for Theodore: The Murder of Dr. Theodore Parkman [„Un loc pentru Theodore: Uciderea Dr. Theodore Parkman”], Holly Two Leaves, 1977, p. 161.
4. Virginia Military Institute, cea mai veche instituţie de învăţământ superior militar, finanţată de stat, din SUA (n. tr.).
5. The Citadel, institut militar de învăţământ superior din Carolina de Sud (n. tr.).
6. Irving Kristol, The Feminization of the Democrats (Feminizarea democraţilor), în „The Wall Street Journal”, 9 septembrie 1996. Kristol a relatat că 50% dintre delegaţii de la Convenţia Democrată au fost femei. Femeile au fost descrise ca tinzând să fie mai sentimentale, mai înclinate să evite riscurile, mai puţin competitive decât bărbaţii, şi, de asemenea, mai permisive şi mai puţin critice.
7. Anita Blair, Independent Women’s Forum [Forumul Femeilor Independente], „Mitchells in the Morning”, NET-TV, 5 decembrie 1996.
8. Christopher Cladwell, The Feminization of America [Feminizarea Americii], în „Weekly Standard”, 23 decembrie 1996.
9. Culture, et Cetera. Sissifaction, în „The Washington Times”, 17 octombrie 1997.
10. Rich Lowry, Ab nauseam, în „National Review”, 13 octombrie 1997.
11. A se vedea Pearl Evans, Hidden Danger in the Classroom [„Pericolul ascuns din clasă”], Small Helm Press, 1990. Autorii s-au dezis, între timp, de abordarea lor cu privire la experimentele din clasă, deşi acestea continuă în şcolile publice şi în alte şcoli.
12. Raymond Raehn, „The Roots of Affective Education in American Schools” [„Originile educaţiei afective din şcolile americane”], martie 1995, pag. 17.
13. Gertrude Himmelfarb, conferinţă pe tema „Reforma academică: surse interne”, National Association of Scholars [Asociaţia Naţională a Oamenilor de Știinţă], a şasea Conferinţă Generală, 3-5 mai 1996.
14. Raymond Raehn, Critical Theory: A Special Research Report [„Teoria critică: Un raport special de cercetare”], 1 aprilie 1996.
15. Ibidem.
16. Martin Jay, The Dialectical Imagination: A History of the Frankfurt School and the Institute for Social Research [„Imaginaţia dialectică: O istorie a Școlii de la Frankfurt şi a Institutului de Cercetări Sociale”], 1923-1950, University of California Press, 1973.
17. Ibidem.
18. Richard Bernstein, The Dictatorship of Virtue: Multiculturalism and the Battle for America’s Future [„Dictatura virtuţii: Multiculturalismul şi bătălia pentru viitorul Americii”], Knopf, 1994.
19. Tony Snow, Moral of the Story: Forbes Virtue Stance, în „The Washington Times”, 27 octombrie 1997. Domnul Snow scrie despre un articol de-al lui Forbes în revista „Policy Review”, în numărul din noiembrie 1997.
20. Robert H. Bork, Slouching Towards Gomorrah: Modern Liberalism and American Decline [„Regresul către Gomora: Liberalismul modern și declinul Americii”], Harper Collins, 1996.
21. Gerald L. Atkinson, The New Totalitarians: Bosnia as a Mirror of America’s Future [„Noii totalitarişti: Bosnia ca oglindă a viitorului Americii”], Atkinson Associated Praess, 1996.
22. William Strauss şi Neil Howe, Generations: the History of America’s Future [„Generaţii: Istoria viitorului Americii”], William Morrow & Co, 1991.
23. James Kurth, NATO Expansion and the ideas of the West. Western Civilization in World Politics, [Expansiunea NATO şi ideile occidentale. Civilizaţia occidentală în cadrul politicii mondiale], în „Orbis Magazine”, toamna anului 1997.


Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here