Lucrarea sfântă a maternității (de Lara Ryd)

17
Sarcina este o tabără de antrenament al virtuților. La fel cum copilul ia formă în pântecul mamei, tot așa bucuriile și încercările sarcinii o modelează pe aceasta, sfințind-o și învățând-o cum să se sprijine pe cei din jur într-o perioadă atât de specială a misiunii sale.

În urmă cu câteva luni, o prietenă însărcinată a primit o veste zdrobitoare cu ocazia primei ecografii: copilul prezenta o afecțiune craniană fatală, presupunându-se că nu va putea supraviețui după naștere. Împreună cu soțul ei, a luat totuși decizia de a-și duce sarcina la termen, dar nu după mult timp copilul a murit, în pântecele său.

Unii dintre noi nu am trecut prin asemenea întâmplări, dar cu siguranță am auzit vorbindu-se despre ele în jurul nostru: pierderi de sarcină, mame care intră în travaliu în a 25-a săptămână, accidente paradoxale, ecografii care aduc vești devastatoare. Povești de acest gen ne reamintesc că sarcina este un fenomen delicat și riscant, iar uneori, chiar și atunci când ne luăm temeinic vitaminele prenatale și primim îngrijiri prenatale de excepție, lucrurile pot sfârși prost. Analizând cu atenție complicațiile fizice și spirituale ale sarcinii ne putem întreba pe drept cuvânt: care este meritul efortului depus în sarcină dacă nu ne aduce garanția unui final fericit?

Într-o carte recentă a sa, Showing: What Pregnancy Tells Us About Being Human („Ce ne învață sarcina despre a fi om”), Agnes Howard lasă să se-nțeleagă că singurul mod de a răspunde la această întrebare este să renunțăm la ideea că sarcina ar fi o perioadă de așteptare inertă sau o afecțiune clinică, noi trebuind să o acceptăm ca fiind „o practică, o perioadă a vieții modelată de un ansamblu ordonat de acțiuni pentru binele celuilalt”. În termeni simpli, sarcina este o tabără de antrenament al virtuților. Așa cum copilul ia formă în pântecul mamei, tot așa bucuriile și încercările sarcinii o modează pe aceasta, însfințind-o și învățând-o cum să se sprijine pe cei din jurul ei într-o perioadă atât de specială a misiunii sale.

Mai simplu spus, sarcina este o tabără de antrenament a virtuțiilor.

Așteptăm sau contribuim?

Înainte de progresul obstetricii moderne, sarcina reprezenta pentru omenire o taină atât fizică, precum și metafizică. După cum relatează Agnes Howard în cartea mai sus menționată, până la descoperirea ovulului feminin, filozofii atribuiau concepția exclusiv bărbatului. Se credea că sămânța acestuia reprezenta singurul ingredient activ în procreare, femeia reprezentând recipientul său pasiv. Cum a funcționat de fapt procrearea – modul în care copilul a luat ființă – iată întrebarea care a făcut obiectul unor însemnate discursuri teologice și filosofice. Cine era responsabil în cele din urmă pentru reproducere și, inevitabil, cine era de vină atunci când lucrurile mergeau prost? Ca urmare a acestor întrebări au izvorât o mulțime de practici și superstiții referitoare la sarcină: dieta, îmbrăcămintea, mișcările, comportamentul și chiar imaginația unei femei însărcinate, toate acestea puteau reprezenta cauza avorturilor spontane, defectelor sau tulburărilor congenitale.

Deși în cea mai mare parte nefondate, superstițiile legate de sarcină au alcătuit un sistem de educație hotărâtor în jurul acestui fenomen, declarând sarcina în sine un lucru de mare importanță personală și morală. Acțiunile și gândurile banale ale unei femei însărcinate au căpătat o importanță profundă, putând modela în mod concret viața unei alte ființe umane. Cu toate acestea, influențele de acest fel au fost privite printr-o prismă negativă. După cum observă Howard, se părea că o femeie deținea „o putere neînsemnată de a face un copil, dar… un impact remarcabil asupra a ceea ce bărbatul a însămânțat înăuntrul ei”. Având în vedere această incertitudine, ideal ar fi fost ca femeia însărcinată să se abțină pur și simplu de la orice activitate, pentru a evita să-i facă vreun rău copilului ei. Sarcina a devenit astfel, o perioadă de așteptare de patruzeci de săptămâni înainte de naștere.

Dezvoltarea obstetricii a eliminat noțiunea de sarcină pasivă. Pe măsură ce cunoștințele noastre despre biologia și anatomia umană s-au dezvoltat, nașterea a devenit mai sigură, mai sănătoasă și mai previzibilă, ușor de estimat, iar fenomenul procreației a devenit mult mai public, din moment ce profesia realizată altă dată exclusiv acasă aparținea acum spitalului. Descoperirea celulei reproducătoare feminine a arătat în mod limpede că femeile au un rol activ în concepție și că un anumit ansamblu de acțiuni poate face diferența în dezvoltarea unui copil aflat încă în pântec. Studii recente în domeniul microchimerismului și al epigeneticii sugerează că relația dintre corpul femeii însărcinate și cel al copilului său afectează fiziologia celor doi într-un mod mult mai statornic decât am crezut.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

În zilele noastre, dacă o femeie își dorește un copil sănătos, va avea de îndeplinit o listă lungă de îndatoriri pe parcursul sarcinii. De la a lua vitamine prenatale în fiecare zi, la a evita anumite alimente, la a face un număr potrivit de exerciții fizice pentru a-și menține sănătatea și a-și pregăti corpul pentru travaliu, iată cât de mult de lucru are o femeie însărcinată înainte de a ajunge în sala de nașteri.

Dar, în timp ce progresul îngrijirii prenatale a evidențiat natura activă a sarcinii, a făcut prea puțin pentru iluminarea semnificației inerente a acestei activități. Într-o epocă în care femeile cu risc scăzut își pot programa cezariene cu luni de zile înainte și când aproape oricine poate beneficia de anestezie în timpul travaliului, când o treime din toate nașterile din Statele Unite se soldează cu cezariană, sarcina se aseamănă mai mult cu o afecțiune clinică decât cu o perioadă firească din viața unei femei. În modelul standard de îngrijire prenatală, o femeie însărcinată devine un pacient. Evitarea riscurilor este în continuare scopul ei principal, doar că acum vorbim de o evitare activă și nu de una pasivă. Între timp, valoarea morală extraordinară a sarcinii, așa cum era înțeleasă de antici, disciplina sa holistică, atât a corpului, cât și a minții, s-a pierdut. Îngrijirea prenatală modernă îi poate dicta femeii munca pe care trebuie să o depună pentru a avea un copil sănătos, dar nu a reușit să-i explice de ce munca depusă este semnificativă chiar și atunci când nu o face.

Într-o epocă în care femeile cu risc scăzut își pot programa cezariene cu luni de zile înainte și când aproape oricine poate beneficia de anestezie în timpul travaliului, când o treime din toate nașterile din Statele Unite se soldează cu cezariană, sarcina se aseamănă mai mult cu o afecțiune clinică decât cu o perioadă firească din viața unei femei.

Cultivarea virtuții în timpul sarcinii

Numai după ce vom înțelege sarcina ca fiind „o practică, o perioadă a vieții modelată de un ansamblu ordonat de acțiuni pentru binele celuilalt” vom fi capabili să discernem semnificația sa morală inerentă. Din această perspectivă, efortul în sarcină devine o ocazie de a ne cultiva virtuțiile. O reflecție a personalității atât a copilului, cât și a mamei, precum și o apreciere reală a riscului și a strădaniei pe care le implică, ridică sarcina de la simpla sa condiție fizică la o oportunitate de formare morală.

Sarcina pune la încercare caracterul unei femei, confruntând-o cu o serie de provocări care determină dezvoltarea unui ansamblu de obiceiuri. Acestea, fie că sunt virtuți sau vicii, implică subiectul în integralitatea sa. În Showing, Howard sugerează  patru virtuți – prudența, mărinimia, ospitalitatea și curajul – pe care se cade să le avem activate în timpul sarcinii. Grija și preocuparea unei mame pentru copilul din pântecul său, respectarea îndrumărilor în ceea ce privește sănătatea în această perioadă, demonstrează prudență. Somnul, confortul și mobilitatea ei dăruite unei ființe străine reprezintă un act de mărinimie. Primind înăuntru ei o ființă străină pentru o perioadă de patruzeci de săptămâni (ființă care va depinde de corpul ei pentru încă multe luni!), ea face dovada ospitalității. Și nu am putea caracteriza încumetarea ei de a trece prin durere și riscul pierderii în numele speranței unei vieți noi ca pe o demonstrație de curaj?

Felul în care o femeie alege să se comporte în timpul acestor săptămâni, gospodărindu-și casa în paralel cu accese de greață și cu lipsă de somn; modul în care e afectată fie de durerea chinuitoare a varicelor sau a vergeturilor; felul în care acceptă riscul unui avort spontan – aceste alegeri ne vorbesc despre esența caracterului său. Ele definesc ținuta morală în care femeia întâmpină venirea pe lume a copilului său, reprezentând fundamentul activității sale de mamă.

În definitiv, tot așa cum sarcina ne pune în lumină virtuțile, ea ne poate foarte bine scoate la iveală și neajunsurile. Avortul poate reprezenta cel mai grav neajuns într-o sarcină, simbolizând în acest context respingerea totală a copilului ca persoană. Deseori constatăm că neajunsurile își pot face prezența în perioadele de sarcină în moduri mai puțin extreme. Am cunoscut cu toții (uneori din propria noastră experiență de femei) femei însărcinate ale căror dispoziții predominante erau lamentarea, iritabilitatea, anxietatea sau nepăsarea. Aceste obiceiuri nu dovedesc nici mărinimie, nici generozitate, ci mai curând meschinărie. Meschinăria este gazda ranchiunoasă care își mustră oaspetele pentru că îi folosește din bunuri, după care îl ponegrește peste tot în jur. Poate că, pe de altă parte, am cunoscut – sau am fost chiar noi acelea – femei care refuză să-și recunoască slăbiciunile în această perioadă. În loc să ceară ajutor la nevoie, se proclamează atotștiitoare, înmulțind în acest fel buruiana mândriei.

Cei la care apelează o femeie însărcinată în momentele ei de teamă, îndoială și epuizare au puterea de a-i clădi caracterul sau din contră, de a-l perverti. Modul în care ea va dispune de nașterea copilului său, de îndurarea greutăților de dragul altuia, va contribui la integritatea comunității din care face parte.

Dependența în timpul sarcinii

Realitatea stă mărturie că sarcina este anevoioasă și că femeia însărcinată nu va putea să înainteze în această încercare fără ajutor. Contrar ideologiei contemporane, sarcina nu este un efort individual. În „Showing”, Howard ne spune că istoricul grec Plutarh a consemnat că „mormintele femeilor care au murit la naștere, la fel ca și cele ale bărbaților care au murit în luptă, erau distinse cu însemne de onoare, deoarece au stat mărturie unui sacrificiu important pentru marea comunitate”. Sarcina modelează comunitățile, nu doar pentru că ajută la sporirea numărului de indivizi din cadrul acelei comunități, ci și pentru că beneficiul spiritual va afecta mult mai multe persoane decât pe viitoarea mamă. O femeie este responsabilă moralmente față de comunitatea ei, în același fel în care comunitatea este responsabilă față de ea.

Dificultățile cu care se confruntă în fiecare zi o femeie însărcinată o constrâng adesea să se bazeze pe oamenii din jurul ei mai degrabă decât ar fi făcut-o în altă situație. Cei la care apelează o femeie însărcinată în momentele ei de teamă, îndoială și epuizare au puterea de a-i clădi caracterul sau din contră, de a-l perverti. Modul în care ea va dispune de nașterea copilului său, de îndurarea greutăților de dragul altuia, va contribui la integritatea comunității din care face parte.

Ca o femeie să se împlinească în timpul celor patruzeci de săptămâni de sarcină, ea trebuie să fie susținută de oameni care își iau îndatorirea să o însfințească. Va avea nevoie de prieteni și surori care să vegheze mereu asupra sa, să-i pregătească mese și să o încurajeze să-și continue drumul. Când intră pe ușa bisericii din comunitatea sa, ar trebui să fie întâmpinată de bărbați și femei care să se intereseze de cum se simte copilul și cum o pot ajuta. Are nevoie de pildele, înțelepciunea și perspectiva mamelor cu experiență. Are nevoie de rugăciune. Are nevoie de asistenți, care să se ocupe nu numai de controalele de rutină, ci  și de pregătirea din timpul sarcinii și travaliului. Viitoarea mamă are nevoie de soțul ei – care să-i înțeleagă vulnerabilitatea, să o conducă, să se roage împreună cu ea și să o prețuiască. Acest fel de conlucrare necesită onestitate, încredere și smerenie. Agnes Howard rezumă foarte bine acest lucru când afirmă: „Suntem, cu toții, afectați de experiența sarcinii, indiferent dacă noi înșine am fost sau nu însărcinate. Se cuvine puțină admirație”.

Sarcina este perioada în care plantăm. Obiceiurile pe care o femeie și le formează atunci când este însărcinată pregătesc terenul pentru munca de mamă. Este responsabilitatea ei, cu sprijinul comunității, să pună la un loc toate poverile, paradoxurile și surprizele sarcinii și să le planteze pentru o recoltă viitoare. Cu siguranță că nu va fi singura care va culege roadele.

 

Despre autor
Lara Ryd este soție și mamă. Locuiește în statul Michigan, SUA. Traducere și adaptare după The Public Discourse.

Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here