Protecția penală a libertății religioase. Infracțiuni săvârșite de autorități pe durata stării de urgență și a stării de asediu nesancționate încă

166
Niciodată în epoca contemporană Biserica Ortodoxă și credincioșii ortodocși nu au fost supuși atâtor interdicții, denigrări și violențe ca în această perioadă. Este o dovadă clară a ateismului autorităților statului, dar și a disprețului pe care îl manifestă pentru om și demnitatea lui.

Scurte considerații privind principiul supremației Constituției

Supremația Constituției exprimă poziția supraordonată a legii fundamentale atât în sistemul de drept, cât și în tot sistemul social politic al fiecărei țări. În sens restrâns, fundamentarea științifică a supremației Constituției rezultă din forma și conținutul acesteia. Supremația formală este exprimată de forța juridică superioară, de procedurile derogatorii față de dreptul comun privind adoptarea și modificarea normelor constituționale, iar supremația materială rezultă din specificul reglementărilor, din conținutul acestora, în special din faptul că, prin Constituție, sunt stabilite premise și reguli de organizare, funcționare și atribuții ale autorităților publice.

În legătură cu acest aspect, în literatura de specialitate s-a afirmat că principiul supremației legii fundamentale

„Poate fi considerat un percept sacru, intangibil (…) ea se află în vârful piramidei tuturor actelor juridice. Şi nici nu ar fi posibil altfel: Constituția legitimează puterea, convertind voințele individuale sau colective în voințe de stat; ea conferă autoritate guvernanților, îndreptățindu-le deciziile și garantându-le aplicare; ea determină funcțiile și atribuțiilor ce revin autorităților publice, consacrând drepturile și datoriile fundamentale, diriguiește raporturile dintre cetățeni, dintre ei și autoritățile publice; ea indică sensul sau scopul activității statale, adică valorile politice, ideologice și morale sub semnul cărora este organizat și funcționează sistemul politic; constituția reprezintă temeiul fundamental și garanția esențială a ordinii de drept; ea este, în cele din urmă, reperul decisiv pentru aprecierea validității tuturor actelor și faptelor juridice. Sunt, toate acestea, elementele substanțiale care converg spre una și aceeași concluzie: supremația materială a Constituției.

Dar constituția este supremă și în sens formal. Procedura de adoptare a Constituției exteriorizează o forță particulară, specifică și inaccesibilă, care se atașează dispozițiilor ei, așa încât nicio altă lege în afara uneia constituționale nu poate abroga sau modifica dispozițiile așezământului fundamental, dispoziții care se sprijină pe ele însele, postulându-și supremația”[1].

Conceptul de supremație a constituției nu poate fi însă redus la o semnificație formală și materială. Profesorul Ioan Muraru afirma că:

„Supremația Constituției este o noțiune complexă în conținutul căreia se cuprind trăsături și elemente (valori) politice și juridice, care exprimă poziția supraordonată a Constituției nu numai în sistemul de drept, ci în întregul sistem social-politic al unei țări”[2].

Deci, supremația Constituției reprezintă o calitate sau o trăsătură ce situează legea fundamentală în vârful instituțiilor politico-juridice dintr-o societate organizată statal și exprimă poziția supraordonată a acesteia, atât în sistemul de drept, cât și în tot sistemul social politic.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Temeiul juridic al supremației Constituției îl reprezintă dispozițiile art. 1 alin. 5 din Legea fundamentală: „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Supremația Constituției nu are o dimensiune pur teoretică, în sensul că ar putea fi considerată numai un concept politic, juridic sau, eventual, moral. Datorită consacrării exprese în legea fundamentală, acest principiu are valoare normativă, fiind din punct de vedere formal o normă constituțională.

Dimensiunea normativă a supremației Constituției implică obligații juridice importante a căror nerespectare poate atrage sancțiuni juridice. Altfel spus, ca principiu constituțional, consacrat normativ, supremația Legii fundamentale este și o obligație constituțională cu multiple semnificații juridice, politice, dar și valorice, pentru toate componentele sistemului social și statal.

În acest sens, Cristian Ionescu sublinia:

„Strict formal, obligația (de a respecta supremația legii fundamentale n.n.) se adresează cetățenilor români. În realitate, respectarea Constituției, inclusiv a supremației sale, precum și a legilor, era o obligație cu totul și cu totul generală, ai cărei destinatari erau toate subiectele de drept – persoane fizice și juridice (naționale și internaționale) aflate în raporturi juridice, inclusiv diplomatice, cu statul român”[3].

 

Constituționalitatea și constituționalizarea unor reglementări din Codurile penale

Legiuitorul nu a manifestat un interes deosebit pentru a consacra în Codul penal și Codul de procedură penală principii generale ale dreptului, în special cele a căror origine o formează normele constituționale, prin care să se confere o coeziune sistemică și explicativă a întregului conținut normativ a codurilor și la care să se poată raporta cel care aplică și interpretează legea penală.

Considerăm că exprimarea normativă în cele două Coduri penale a unor principii generale ale dreptului, care, prin natura lor, sunt și principii constituționale, ar fi avut ca rezultat un nivel de constituționalitate ridicat pentru cele două acte normative printr-o mai bună armonizare a conținutului normativ al acestora cu normele Legii fundamentale. Acest nivel ridicat de constituționalitate ar fi avut drept consecință stabilitatea funcțională a codurilor prin aceea că se evita constatarea neconstituționalității, a unor importante norme juridice, așa cum s-a întâmplat până în prezent.

Importanța principiilor dreptului pentru coeziunea și armonia întregului sistem normativ a fost analizată și subliniată în literatura de specialitate[4]. Principiile dreptului conferă legitimitate valorică și coerență normelor cuprinse în conținutului unei legi.

În acest sens, Mircea Djuvara remarca:

„Toată știința dreptului nu consistă în realitate, pentru o cercetare serioasă și metodică, decât în a degaja din multitudinea dispozițiilor de lege esențialul lor, adică tocmai aceste principii ultime de justiție din care derivă toate celelalte dispoziții. În felul acesta, întreaga legislație devine de o mare claritate și se prinde ceea ce se cheamă spiritul juridic. Numai astfel se face elaborarea științifică a unei legi”[5].

La fel de semnificative sunt și cuvintele marelui filosof Immanuel Kant:

„E veche dorința care, cine știe când?, se va împlini odată: să se descopere în locul infinitei varietăți a legilor civile principiile lor, căci numai în aceasta poate consta secretul de a simplifica, cum se spune, legislația”[6].

Sub aspect normativ, sursa principiilor oricărei ramuri juridice și, mai ales a unui cod, trebuie să fie în primul rând normele constituționale care, prin natura lor, cuprind reguli de maximă generalitate, ce se constituie ca temei, dar și sursă de legitimitate pentru toate celelalte norme juridice.

Codul penal nu are un titlu destinat principiilor generale aplicabile în acest domeniu, iar în Codul de procedură penală Titlul I reglementează împreună atât aspecte privind principiile, cât și limitele aplicării legii procesual penale. Apreciem că această tehnică legislativă este deficitară, deoarece nu individualizează în mod clar și distinct regulile generale ale procedurii penale, considerate a fi și principii cu valoare normativă. Soluția normativă a legiuitorului, regăsită în Codul penal, este și mai deficitară în raport cu aceea aplicată în Codul de procedură penală.

În conținutul normativ al Capitolului I, cu denumirea marginală „Principii generale” din Titlul I, cu denumirea marginală „Legea penală și limitele ei de aplicare”, în fapt se reglementează normativ un singur principiu, și anume „Legalitatea incriminării și a sancțiunilor de drept penal”. Capitolul al II-lea din Titlul I al Codului penal este dedicat reglementării aplicării legii penale în timp. Pentru considerentele mai sus expuse, apreciem că ar fi fost util, în mod deosebit pentru o coerentă sistematizare a dispozițiilor normative și legitimitatea constituțională a Codului penal, inclusiv pentru corecta interpretare și aplicare a normelor penale, exprimarea normativă explicită a principiului constituțional al activității legii, consacrat în dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituție, însoțit de reglementarea aspectelor particulare specifice dreptului penal în Titlul I al Capitolului I din Codul penal.

Există și alte principii înscrise în Constituție, care, în opinia noastră, ar fi trebuit să-și găsească expresia normativă concretă în Codul penal și în Codul de procedură penală. Scopul final al întregii legislații penale, dar și al procesului penal, îl constituie garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, considerate a fi o componentă de bază a ordinii sociale și de drept și o cerință importantă a statului de drept. Așa cum se subliniază în mod constant în literatura de specialitate, principiul respectării demnității omului este esența drepturilor și libertăților fundamentale și, în același timp, scopul garantării acestora prin lege, dar și prin mijloace și mecanisme instituțional-procedurale.

Demnitatea omului este un principiu constituțional consacrat explicit în dispozițiile art. 1 alin. 3 din Constituție, fiind considerat definitoriu pentru statul de drept. Recunoașterea ca principiu și valoare constituțională a demnității omului are drept consecință juridică obligația autorităților statului, inclusiv cele judiciare, de a respecta demnitatea umană, de a se abține de la orice acțiuni sau măsuri de natură a leza personalitatea omului, atât în dimensiunea sa biologică, cât și spirituală, rațională sau morală și, totodată, obligația pozitivă de a aplica măsurile necesare pentru respectarea acestei importante dimensiuni valorile a existenței umane.

Acest aspect este foarte important în cazul procesului penal și, în general, pentru întreaga legislație penală, care reglementează și implică aplicarea unor măsuri restrictive și coercitive specifice instrucției penale prin care se poate restrânge, limita sau condiționa în principal valori precum libertatea individuală, posesia și dreptul de proprietate. Conform principiului respectării demnității umane, orice măsură restrictivă sau coercitivă de natură penală nu poate să aducă atingere elementelor existențiale ale persoanei umane, prin care însăși calitatea de om este definită. Avem în vedere atât dimensiunea biologică, cât și dimensiunea spirituală, rațională și morală a omului.

Esența acestei obligații, care poate fi transpusă în norme și formule juridice, de a garanta și de a nu leza în nici o împrejurare demnitatea omului, acest concept în semnificația sa ontologică fiind echivalent cu noțiunea de persoană umană, este în același timp o maximă a rațiunii practice la care se referea Immanuel Kant: „Omul trebuie considerat întotdeauna ca scop și niciodată ca mijloc”[7].

Fără a încerca a dezvolta mai mult în acest studiu aspectele teoretice privind conceptul demnității umane, subliniem ideea că respectarea acestei valori esențiale ar trebui să fie una dintre cele mai importante cerințe, care să fie regăsită printr-o consacrare normativă explicită în legea penală. În acest sens, cu titlu de exemplu menționăm că individualizarea judiciară a pedepselor trebuie să aibă ca rațiune ultimă respectarea demnității umane, în sensul ei general, prin tot ceea ce înseamnă dimensiunea complexă, biologică, rațională și morală a omului, considerat ca persoană, și nu ca un simplu element (individ) în sistemul relațional-social.

Legiuitorul nu a consacrat demnitatea umană ca principiu în Codul penal și nici nu a instituit normativ obligația respectării acestei valori. Apreciem că această omisiune legislativă este și un minus de constituționalitate al Codului penal, deoarece nu s-a dat eficiența cuvenită supremației Legii fundamentale, care, printre altele, impune obligația pentru legiuitor de a concretiza principiul demnității umane ca valoare fundamentală a dreptului penal material.

Necesitatea unei astfel de consacrări normative rezultă din însăși natura răspunderii penale, axată în mod deosebit pe elemente de constrângere juridică: stabilirea și aplicarea pedepselor penale, reglementarea regimului sancționator și de executare a pedepselor. Toate aceste instituții nu pot aduce atingere în nicio împrejurare valorilor care formează dimensiunile specifice ale demnității umane.

Spre deosebire de Codul penal, în conținutul normativ al Codului de procedură penală acest principiu este consacrat în art. 11 cu denumirea marginală „Respectarea demnității umane și a vieții private”. Remarcăm și în acest caz că, pentru o corectă sistematizare a normelor din Codul procedură penală, acest principiu ar fi trebuit consacrat într-un titlu special dedicat principiilor generale ale procesului penal. Principiul respectării demnității umane, chiar și în situația consacrării normative, așa cum este cazul Codului de procedură penală, are o valoare aproape exclusiv teoretică și formală, deoarece nu sunt reglementate sancțiuni procedurale în cazul încălcării acesteia pe parcursul procesului penal.

Dispozițiile art. 1 alin. 3 din Constituție, referitoare la caracterele statului român, enumeră, printre altele, ca și componentă esențială a statului de drept, a statului democratic și social, consacrarea drepturilor și libertăților cetățenilor, ca valori supreme, înțelese prin raportare la tradițiile democratice ale poporului român și a idealurilor Revoluției din decembrie 1989. Potrivit aceleași norme constituționale, drepturile și libertățile cetățenilor, ca valori supreme ale statului de drept, sunt garantate.

Față de aceste dispoziții constituționale, apreciem că principiul garantării și respectării drepturilor și libertăților cetățenești, mai ales în situația în care exercițiul acestora ar putea fi supus unor condiții, limite sau restrângeri, este esențial pentru legislația penală materială, dar și pentru procesul penal. Pentru rațiunile mai sus expuse, considerăm că ar fi fost util dacă, într-un capitol dedicat în mod expres și exclusiv principiilor generale ale dreptului penal și ale dreptului procesual penal din noile Coduri penale, legiuitorul ar fi reglementat în mod expres principiul potrivit căruia respectarea și garantarea drepturilor și libertăților cetățenilor constituie o obligație a autorităților judiciare în aplicarea legii penale.

Util ar fi fost, de asemenea, în ipoteza unei astfel de reglementări, să se prevadă și sancțiuni în cazul nerespectării de către autoritățile judiciare a drepturilor și libertăților subiective și, în primul rând, a drepturilor fundamentale constituționale. Nerespectarea în cadrul procedurilor judiciare a drepturilor și libertăților fundamentale ar putea constitui un exces de putere din partea autorităților statului, iar sancțiunea aplicabilă în acest caz nu poate fi decât nulitatea absolută a oricărui act procesual sau procedural care ar aduce atingere în mod nejustificat acestor drepturi.

Principiul constituțional al egalității în drepturi și principiul non-discriminării, consacrate de dispozițiile art. 16 alin. 1 și respectiv art. 4 alin. 2 din Constituție, nu au fost preluate și în consecință consacrate normativ ca principii specifice pentru dreptul penal și dreptul procesual penal în cele două Coduri penale. Nu trebuie să mai subliniem importanța celor două principii constituționale, în mod deosebit pentru procesul penal și necesitatea consacrării normative a acestora atât în Codul penal, cât și în Codul de procedură penală, prin valorificarea a doctrinei și jurisprudenței în materie. Cu titlu de exemplu, avem în vedere un aspect particular al principiului egalității, respectiv ceea ce în doctrină și jurisprudență se numește „egalitatea armelor”, element esențial pentru buna desfășurare a procesului penal.

Principiul proporționalității este consacrat explicit sau implicit de normele constituționale. În forma sa explicită, dispozițiile art. 53 din Constituția României îl consacră ca și condiție în situația restrângerii exercițiului unor drepturi. Remarcăm, totodată, că proporționalitatea este un principiu general al dreptului intern, dar și un principiu fundamental al dreptului Uniunii Europene. Dimensiunea procedurală cea mai importantă a acestui principiu se referă la ideea de corespondență, justă adecvare a unei decizii statale la situația de fapt și scopul legitim urmărit. Respectarea acestui principiu conferă nu numai legalitate măsurilor autorităților statale, dar și legitimitate, materializând în acest fel și dimensiunea valorică a acțiunii statale prin referire concretă la valori esențiale, cum ar fi: dreptatea, justa măsură, echitatea, dar și respectarea diversității situației de fapt în cadrul generalității normei juridice, altfel spus proporționalitatea este principiul prin care reglementarea normativă generală și impersonală se concretizează[8].

Spațiul dedicat acestui studiu nu ne permite a intra în amănunte, totuși considerăm ca exemplificativă afirmația profesorului Ion Deleanu, referitor la acest principiu:

„Astfel zis și pe scurt, punerea în operă a proporționalității – contextualizată și circumstanțială – implică trecerea de la regulă la meta-regulă, de la normativitate la normalitate, de la ipostazierea în fața normei juridice la descoperirea și valorizarea sensului și a scopului ei. Criterii de referință într-un astfel de raționament îl constituie, mai presus de toate, idealurile și valorile unei societăți democratice, luate în considerație prin Convenție (Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale n.n.) și, de altfel, singurul care este compatibil cu ea.” [9]

Scopul aplicării acestui principiu în procesul penal este evitarea și, am spune noi, sancționarea excesului de putere din partea autorităților judiciare. Instituțiile penale în care principiul proporționalității trebuie să aibă o aplicare frecventă sunt individualizarea sancțiunilor penale și aplicarea măsurilor preventive. Acest principiu nu este consacrat ca principiu general nici în Codul penal și nici în Codul de procedură penală, așa cum ar fi fost firesc, în opinia noastră, având în vedere și dimensiunea constituțională a proporționalității. Există însă reglementări care în mod implicit sau explicit evocă proporționalitatea.

De exemplu, dispozițiile art. 202 alin. 3 Cod procedură penală se referă la proporționalitate ca și condiție generală de alegere și aplicare a măsurilor preventive. În schimb, dispozițiile art. 74 din Codul penal, care reglementează criteriile generale de individualizare a pedepselor, nu se referă în mod explicit la cerința proporționalității. Cu toate acestea, respectarea unei astfel de cerințe ar putea rezulta din interpretarea sistematică a criteriilor generale de individualizare la care se referă acest text de lege.

Pentru considerentele mai sus expuse, apreciem că este necesară, în baza principiului supremație Constituției, consacrarea explicită, normativă a principiului proporționalității ca principiu general atât în Codul penal, cât și în Codul de procedură penală. În acest fel, s-ar fi realizat o concretizare sistematică a aspectelor procedurale ale principiului în raport cu cele două instituții penale la care am făcut referire mai sus.

Dispozițiile art. 53 din Legea fundamentală, având denumirea marginală „Restrângerea exercițiului unor drepturi”, instituie o garanție importantă în cazul aplicării unor măsuri ce se constituie ca limite, condiții sau restrângeri și care vizează drepturile subiective și în mod deosebit drepturile fundamentale constituționale.

Norma constituțională instituie garanția fundamentală, potrivit căreia orice măsură restrictivă care vizează un drept subiectiv se poate aplica numai exercitării acestuia și nu poate aduce atingere însăși substanței dreptului. În opinia noastră, această cerință constituțională transpusă în dreptul penal este o garanție importantă a respectării drepturilor subiective și în special a drepturilor fundamentale ale omului, mai ales în situația în care, prin măsuri coercitive, exercitarea lor ar putea fi restrânsă, condiționată sau limitată.

Nici unul dintre cele două Coduri penale nu preia normativ această cerință constituțională. Apreciem că ar fi fost util, având în vedere rațiunile mai sus expuse, ca într-un capitol social, dedicat principiilor generale ale procedurii penale, să se prevadă în mod expres că „orice măsură de prevenție nu trebuie să aducă atingere substanței dreptului subiectiv, acesta putând viza numai exercitarea dreptului.”

Sub aspect practic, se constituie o garanție importantă a drepturilor și libertăților subiective, în situația în care, prin măsuri de prevenție, exercitarea acestora este restrânsă sau limitată. În concret, se creează și un criteriu esențial pentru a se aprecia asupra rezonabilității duratei măsurilor de prevenție.

Dispozițiile art. 23 din Legea fundamentală consacră dreptul la libertate individuală și enumeră măsurile preventive prin care se poate aduce restrângere exercițiului acestui drept. Conform dispozițiilor art. 23 alin. 3 și 4, aceste măsuri de prevenție sunt reținerea și arestarea preventivă.

Codul de procedură penală, în Titlul al V-lea, Capitolul I, reglementează și alte trei măsuri preventive care nu sunt menționate de textul constituțional. Este vorba de arestul la domiciliu, controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune. Se pune problema dacă există consecințe juridice ale acestei diferențe de reglementare între Constituție și legea specială, având în vedere că, prin conținutul său, art. 23 din Legea fundamentală, este unul analitic, descriptiv, scopul legiuitorului constituțional fiind acela de a garanta prin însăși forța juridică a Constituției dreptul fundamental la libertatea individuală.

În opinia noastră, nu există un aspect de neconstituționalitate prin faptul că cele trei măsuri preventive reglementate de Codul de procedură penală nu sunt menționate și în textul constituțional. Considerăm că enumerarea realizată în art. 23 din Constituție, privind măsurile de prevenție, are un caracter enumerativ, și nu exhaustiv. Prin urmare, legea specială poate să reglementeze și alte măsuri preventive, condiția fiind aceea de a se respecta rațiunile constituționale, așa cum rezultă din reglementările mai sus-amintite, privind garantarea libertății individuale.

Jurisprudența Curții Constituționale în această materie vine să confirme o astfel de interpretare doctrinară. Prin Decizia nr. 740/3.11.2015[10] s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art.222 alin. 10 din Codul de procedură penală Curtea constată că legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art. 23 alin. 5 din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate.

Unele aspecte de neconstituționalitate ar putea să vizeze și reglementarea actuală privind măsurile de siguranță a confiscării speciale. Dispozițiile art. 112 și, respectiv, art. 112/1 din Codul penal reglementează confiscarea specială și confiscarea extinsă.

Apreciem că aceste norme juridice ar putea aduce atingere dispozițiilor art. 44 alin. 8 din Constituție, care consacră prezumția caracterului ilicit al dobândirii bunurilor și averii, deoarece permit confiscarea bunurilor aparținând unor persoane care nu sunt părți în procesul penal și nu participă la raporturi juridice de drept penal. Reglementările mai sus-arătate, în opinia noastă, sunt neconstituționale și pentru modul de redactare a normelor juridice, în sensul că nu au claritatea și precizia cuvenită pentru o corectă interpretare și aplicare a lor.

 

Efectele deciziilor Curții Constituționale în procesul penal

Un ultim aspect pe care dorim să-l analizăm succint în acest studiu se referă la efectele deciziilor Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea unor reglementări din Codul penal sau Codul de procedură penală.

În conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Totodată, în baza dispozițiilor art. 147 alin. 1 din Legea fundamentală, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale. În acest interval de timp, Parlamentul sau Guvernul după caz, au obligația să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept[11].

Prezintă interes practic mai ales situația în care legiuitorul nu a intervenit pentru a pune de acord dispozițiile normative din Codurile penale declarate neconstituționale cu normele Constituției. Există mai multe astfel de situații în care norme din Codul penal și Codul de procedură penală au fost constatate ca fiind neconstituționale fără ca legiuitorul să intervină în sensul dispozițiilor art. 148 alin. 1 din Legea fundamentală.

Cu titlu de exemplu avem în vedere dispozițiile art. 301 alin. 1 și art. 308 alin. 1 din Codul penal a căror neconstituționalitate a fost constatată prin Decizia nr. 603/6 octombrie 2015[12]; dispozițiile art. 335 alin. 4 din Codul de procedură penală[13] sau dispozițiile art. 347 alin. 1 din Codul de procedură penală[14]. avem în vedere de asemenea și Decizia nr. 423/9 iunie 2015[15] prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 488/4 alin. 5 din Codul de procedură penală.

Pentru judecătorul care este chemat să aplice dispozițiile Codului penal și ale Codului de procedură penală această situație poate avea o rezolvare diferită în funcție de aspectele concrete reținute de către instanța constituțională pentru care textul de lege în cauză a fost constatat ca fiind contrar normelor legii Fundamentale.

În acest sens, putem distinge între deciziile interpretative ale Curții Constituționale, prin care se clarifică rațiunile constituționale ale textului analizat, iar pe de altă parte deciziile instanței constituționale prin care norma juridică este înlăturată ca fiind contrară prin conținutul ei normelor relative din Constituție. În prima situație, judecătorul aplică norma penală sau norma procesual penală în sensul și rațiunile conferite de către Curtea Constituțională. În cea de-a doua ipoteză, în lipsa intervenției legiuitorului, norma constatată a fi neconstituțională nu mai poate fi aplicată.

Pasivitatea legiuitorului în a pune de acord normele constatate neconstituționale cu dispozițiile corelative din Legea fundamentală poate avea consecințe grave pentru buna desfășurare a procesului penal. În practică, pentru a e evita astfel de situații, mai ales în ipoteza în care reglementările cuprinse în Codul de procedură penală, contrare principiului publicității ședinței de judecată sau participării părților și a procurorului, instanțele au procedat la aplicarea regulilor generale, în primul rând cele constituționale, care consacră principiul publicității ședinței de judecată (art. 27 din Constituție); precum și principiul egalității, inclusiv în forma sa particulară a egalității armelor, așa cum rezultă din dispozițiile art. 16 coroborate cu art. 124 din Constituție.

Această soluție este justă, deoarece în procesul penal judecătorul are posibilitatea și chiar obligația a aplica nemijlocit principii și norme constituționale atunci când legiuitorul a omis să-și îndeplinească obligația prevăzută de art. 147 alin. 1 din Constituție sau chiar în ipoteza în care aplică și interpretează o normă penală sau o normă procesual penală.

Apreciem ca fiind necesară intervenția legiuitorului pentru a elimina aceste deficiențe și a conferi un grad ridicat de constituționalitate Codului penal și Codului de procedură penală.

 

Infracțiuni săvârșite de autorități pe durata stării de urgență și a stării de asediu nesancționate încă

Pe durata instituirii în România a stării de urgență și a stării de alertă, urmare declarării de către Organizația Mondială a Sănătății a stării de pandemie, declarație adoptată imediat și necritic de Guvernul României, au fost impuse măsuri deosebit de severe prin care în mod neconstituțional s-au limitat până la desființare drepturi și libertăți fundamentale ale persoanelor.

În alte studii am analizat aspectele de neconstituționalitate a majorității unor astfel de măsuri restrictive, am analizat și aspecte din jurisprudența Curții Constituționale și am subliniat excesul de putere al guvernanților prin măsurile dispuse discreționar.

În acest studiu ne referim la săvârșirea de infracțiuni contra libertății religioase și respectului datorat persoanelor decedate. Subliniem că aceste infracțiuni aduc atingere nu numai unor relații sociale obișnuite, ci în primul rând unor drepturi fundamentale ale omului garantate constituțional și prin aceasta principiului supremației Legii Fundamentale.

Cadrul normativ penal pe care îl avem în vedere este următorul:

A. Infracțiunea de împiedicare a exercitării libertății religioase, este prevăzută de art. 381 din Codul Penal și are următorul conținut juridic normativ:

(1) Împiedicarea sau tulburarea liberei exercitări a ritualului unui cult religios, care este organizat și funcționează potrivit legii, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
 (2) Obligarea unei persoane, prin constrângere, să participe la serviciile religioase ale unui cult ori să îndeplinească un act religios legat de exercitarea unui cult se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.
(3) Cu aceeași pedeapsă se sancționează obligarea unei persoane, prin violență sau amenințare, să îndeplinească un act interzis de cultul, organizat potrivit legii, căruia îi aparține.
(4) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Pentru analiza noastră prezintă interes dispozițiile cuprinse în art. 381 alin. 1 și 3. Câteva explicații în legătură cu acest cadru normativ, aspecte ilustrate și în doctrina de specialitate[16]:

În cazul infracțiunii de împiedicare a exercitării libertății religioase, obiectul juridic special îl formează relațiile sociale referitoare la libertatea de conștiință și la libertatea de exercitare a unui cult religios care este recunoscut și funcționează potrivit legii. Ocrotirea penală a acestor relații sociale prin dispozițiile art. 381 Cod penal este o garanție importantă a libertății de conștiință și religioase consacrate în art. 29 din Constituție: „Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale’’.

Infracțiunea pe care o analizăm are un obiect material. În acest caz, dacă fapta se realizează prin constrângere fizică (acte de violență), obiectul material constă în corpul persoanei asupra căreia s-a exercitat această constrângere. În același timp, pot constitui obiect material al faptei infracționale obiectele de cult asupra cărora se poate realiza activitatea infracțională. Dacă acțiunea de împiedicare a avut ca obiect material un cadavru, va exista și infracțiunea de profanare de morminte în concurs cu împiedicarea exercitării libertății religioase.

Infracțiunea poate fi săvârșită de orice persoană responsabilă penal, neavând relevanță dacă subiectul activ este un funcționar sau un particular. Astfel, pot săvârși această infracțiune demnitari și înalți funcționari ai statului, agenți ai forțelor de ordine, polițiști și jandarmi sau chiar și clerici, episcopi, preoți etc.

În cazul săvârșirii faptei de un demnitar, funcționar sau agent al forțelor de ordine, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, în sarcina lui se va reține și săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 Cod penal, în concurs cu infracțiunea de împiedicare a activității religioase.

Este posibilă participația penală în toate formele: coautorat, instigare sau complicitate.

Sub aspectul acțiunii, infracțiunea se poate realiza în varianta prevăzută de art. 381 alin. 1 Cod penal, prin una din cele două acțiuni reglementate alternativ de legiuitor și anume: împiedicarea sau tulburarea libertății de exercitare a ritualului unui cult religios.

Împiedicarea se poate realiza prin orice act care face imposibilă începerea sau continuarea exercitării ritualului unui cult religios. Împiedicarea poate fi directă, atunci când se împiedică material și nemijlocit efectuarea actelor de cult sau continuarea acestora, sau indirectă constând în închiderea localului de cult sau interzicerea accesului credincioșilor la practicarea ritualurilor unui cult, de exemplu la slujbele și pelerinajele Bisericii Ortodoxe.

Tulburarea presupune unele acte din cauza cărora nu se poate desfășura în mod normal o activitate religioasă. În această ipoteză nu se împiedică însăși exercitarea ritualului religios, ci numai exercitarea lui liberă, nestingherită, neperturbată, ca de exemplu, în timpul unei slujbe ortodoxe se declanșează dezordini sau scandaluri, fie în biserică sau în imediata apropiere. Alte exemple ale acțiunii de tulburare: impunerea unor reguli restrictive privind săvârșirea slujbelor religioase, cum ar fi săvârșirea sfintei împărtășanii, limitarea accesului în biserică, impunerea unor reguli precum distanțarea socială, purtare măștii chiar și atunci când se sărută sfintele icoane.

Acțiunile de împiedicare și tulburare pot fi realizate prin stabilirea unor sancțiuni contravenționale, de multe ori dure, în cazul în care regulile impuse de autoritățile statului nu sunt respectate.

Acțiunea materială specifică variantei agravate prevăzute de art. 381, alin 3 Cod penal constă în acțiunea de obligare a unei persoane prin violență sau prin amenințare, inclusiv prin posibilitatea aplicării unor sancțiuni contravenționale, să îndeplinească un act interzis de cultul religios căreia îi aparține. De exemplu, obligația impusă preoților în Biserica Ortodoxă de a săvârși taina Sfintei Împărtășanii cu o linguriță de unică folosință sau obligația de a săruta Sfânta Cruce, sfintele moaște sau sfintele icoane numai prin mască.

Prin comiterea faptei de împiedicarea exercitării libertății religioase se creează o stare de pericol privitoare la libertatea conștiinței și libertatea de exercitare a unui cult religios în mod liber, normal de către fiecare cetățean așa cum dorește el și în conformitate cu ritualul cultului respectiv.

Din punct de vedere subiectiv infracțiunea se săvârșește cu intenție, care poate fi directă sau indirectă.

Un aspect important prevăzut în textul normativ incriminator este acela că acțiunea penală pentru această infracțiune se pune în mișcare numai la plângerea prealabilă a unei persoane sau mai multor persoane vătămate. Este regretabil că legiuitorul nu a prevăzut exercitarea acțiunii penale și din oficiu, adică la inițiativa procurorului competent.

B. O altă infracțiune săvârșită de autoritățile statale, de demnitari, funcționari și agenții de ordine este cea prevăzută de art. 383 Cod penal și anume, profanarea de cadavre și morminte.

Textul incriminator este următorul:

1) Sustragerea, distrugerea sau profanarea unui cadavru ori a cenușii rezultate din incinerarea acestuia se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni.
(2) Profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, a unei urne funerare sau a unui monument funerar se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Nu dorim să insistăm asupra conținutului constitutiv al acestei infracțiuni, dar prezentăm una dintre modalitățile de săvârșire a ei, anume profanarea.

Profanarea unui cadavru înseamnă a pângări, a manifesta lipsă de respect față de memoria celui dispărut, dar și împiedicarea efectuării ritualului de înmormântare conform cultului ortodox la care defunctul a aparținut.

Infracțiunea poate fi săvârșită de orice persoană, inclusiv funcționari, agenți de ordine a statului etc.

În această perioadă nefastă pe care o parcurgem, Biserica Ortodoxă, credincioșii ortodocși, dreapta credință ortodoxă au avut cel mai mult de suferit din cauza acțiunilor abuzive și infracționale ale demnitarilor, funcționarilor și agenților de ordine. Niciodată în epoca contemporană, începând din secolul al XVII-lea până în prezent Biserica Ortodoxă, credincioșii ortodocși și cultul ortodox nu au fost supuse atâtor interdicții, denigrări și violențe ca în această perioadă. Este o dovadă clară a ateismului autorităților statului dar și a disprețului pe care îl manifestă pentru om și demnitatea lui, pentru dreapta credință ortodoxă milenară a poporului român.

Noi considerăm că pe durata stării de urgență și a stării de alertă infracțiunea prevăzută de art. 381 Cod penal, în variantele prevăzute de alin. 1 și 3 a fost săvârșită de funcționari și demnitari ai statului care au adoptat și impus acte normative, legi, ordonanțe, ordine, dispoziții etc., care au avut ca rezultat închiderea bisericilor ortodoxe, interzicerea unor ritualuri specifice cultului religios, interzicerea sau limitarea accesului credincioșilor în Biserică, obligarea credincioșilor de a practica unele ritualuri ale cultului ortodox altfel decât impun regulile canonice, distanțarea socială și altele.

Totodată această infracțiune a fost săvârșită de agenți ai ordinii publice, care prin violență, constrângere și amenințări au împiedicat desfășurarea cultului ortodox în biserică sau participarea credincioșilor la pelerinajele ortodoxe, au creat dezordine în sfintele biserici în timpul desfășurării Sfintei Liturghii și a altor slujbe și chiar au cauzat vătămări corporale unor credincioși.

Infracțiunea de profanare de cadavre sau de morminte prevăzută de art. 383 Cod penal a fost săvârșită în această perioadă de demnitari și funcționari ai statului care, prin acte normative au impus reguli contrare credinței ortodoxe și cultului ortodox de înmormântare a celor pentru care cauza decesului a fost considerată infectarea cu virusul covid. Astfel, persoanele decedate au fost înhumate sumar, în saci de plastic și fără efectuarea slujbei religioase ortodoxe. Aparținătorii celor trecuți la cele veșnice au fost împiedicați de agenții de ordine să se apropie de trupurile defuncților. Aceasta nu este numai o faptă infracțională, ci un sacrilegiu pentru care nimeni nu a răspuns până acum penal

Dorim să subliniem că în conformitate cu legea penală în vigoare, existența pe teritoriul statului a unei situații excepționale, respectiv stare de urgență sau stare de alertă nu reprezintă o cauză de exonerare de răspundere penală a celor ce comit această infracțiune. Cu toate acestea, până în prezent nimeni nu a fost urmărit penal sau sancționat penal pentru săvârșirea acestor infracțiuni, ceea ce în opinia noastră constituie o realitate dureroasă care are cauze profunde.

Este regretabil că mai marii Bisericii Ortodoxe Române nu au adoptat nicio poziție critică față de săvârșirea de către autoritățile statului a acestor fărădelegi, ba mai mult au acceptat și s-au conformat acestor măsuri restrictive fără precedent, infracționale și care sunt totodată sacrilegii față de om și demnitatea lui, față de dreapta credință ortodoxă, față de Biserică.

Aspectul îmbucurător este faptul că există ierarhi și preoți ai Bisericii Ortodoxe care s-au opus, cu argumentele dreptei credințe ortodoxe dar și ale legii ingerinței autorităților statale în viața Bisericii Ortodoxe, în dreapta credință ortodoxă. Clerul ortodox român, arhierei, episcopi, preoți, diaconi, dar și dreptcredincioșii ortodocși, care cu mijloace pașnice și legale s-au opus acestor acte infracționale din partea autorităților statului merită toată admirația și recunoștința noastră. Dumnezeu să ne ajute.

 

NOTE

[1] Ion Deleanu – Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul roman şi în dreptul comparat –, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2006, pp.221-222
[2] Ioan Muraru – Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României – Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p.18
[3] Cristian Ionescu – Constituţia României. Titlul I. Principii generale art. 1-14. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2015, p.48
[4] A se vedea în acest sens: Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998; Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica, Fundamentale dreptului. Teoria şi filosofia dreptului, Ed. All. Beck, Bucureşti, 1997; Nicolae Popa, Teoria Generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1999; Jean Dabin, Theorie generale du Droit, Bruxelles, 1953, Marius Andreescu, Principii şi valori constituţionale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016
[5] Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p.265
[6] Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Ed. Universul enciclopedic Gold, Bucureşti, 2008,pp 276-277
[7] Pentru dezvoltări a se vedea Immanuel Kant, Critica raţiunii practice, Ed. Antet , Bucureşti, 2013, pp.141-144
[8] Pentru dezvoltări a se vedea Dana Apostol Tofan, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999; Rozalia – Ana Lazăr, Legalitatea actului administrativ. Drept românesc şi drept comparat, Ed. All Beck Bucureşti, 2004, Marius Andreescu, Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007,
[9] Ion Deleanu, Drepturile fundamentale ale părţilor în procesul civil, Ed. Universul juridic , Bucureşti, 2008, p. 367
[10] Publicată în M.Of., Partea I., nr. 927 din 15 decembrie 2015
[11] Pentru dezvoltări privind efectele deciziilor constituţionale a se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu. Constituţia României – Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pp.1418-1424; Marius Andreescu, Andra Nicoleta Puran, Drept Constituţional. Instituţii constituţionale şi politice, Ediţia a III-a, Ed. Sitech, Craiova, 2015, pp.286-289; Gheorghe Iancu,. Drept Constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pp.386-387
[12] Publicată în M.Of., Partea I, nr. 845/13 noiembrie 2015
[13] Constate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 496/23 iunie 2015 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. Partea I, nr. 708/29 noiembrie 2015
[14] Constate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 631/8 octombrie 2015 a Curţii Constituţionale publicată în M.Of. Partea I, nr. 831/6 noiembrie 2015.
[15] Publicată în M.Of. Partea I, nr. 538/20 iulie 2015
[16] A se vedea, Vasile Dobrinoiu ș.a., Noul Cod Penal comentat, Partea Specială , Editura Universul Juridic, București, 2014, pp. 912-917

Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here