„Era drepturilor omului” a eșuat (de Roger Kiska)

142
La 70 de ani de la intrarea în era drepturilor omului, lumea nu este nici mai pașnică, nici mai tolerantă. Generoasele idei nu au rezolvat relele morale care afectează civilizația umană, cum ar fi sărăcia, violența, ura, crima și nedreptatea. Dimpotrivă, aceste probleme au fost exacerbate, iar familia pare mai disfuncțională ca niciodată.

Drepturi după tiranii, drepturi după războaie

În urma atrocităților celui de-al doilea război mondial, liderii și marii gânditori ai Europei au încercat să ia autoritatea din mâinile guvernelor, care tindeau de prea mult timp spre tiranie și să pună drepturile în mâinile individului. Zelul cu care filosofia dreptului a promovat ea însăși ideile iluministe, care au culminat cu vărsarea unor cantități imense de sânge în Franța în 1793, ar fi trebuit cel puțin să pună o pauză acestei mișcări. Însă, autonomia personală s-a îndumnezeit și legea naturală a făcut loc pozitivismului. În 1948, Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost proclamată la Paris și astfel a început, oficial, era drepturilor omului.

Pe parcurs, discursul despre drepturile omului a evoluat și a adoptat elemente nefaste din gramscianism, populism moral, secularism radical și utilitarismul benthamist. Revendicarea drepturilor, autonomia personală nelimitată și victimizarea au devenit noile „virtuți occidentale”. Drept urmare, dorința pentru binele comun, datorie și responsabilitate personală s-a diminuat.

Se spune că păcatul exercită o atracție de tip gravitațional. Filosoful Roman Cicero, care a trăit înainte de Hristos, a mărturisit faptul că unul dintre principalele defecte ale condiției umane este disponibilitatea omului de a-și ceda mântuirea pentru confort și distracție:

„Răul nu a fost în pâine și circ în sine, ci în dorința indivizilor de a-și vinde drepturile de oameni liberi pentru o burtă plină și pentru entuziasmul jocurilor care îi distrăgeau de la celelalte forme de foamete, pe care pâinea și circul nu le-ar putea liniști niciodată.”

După mai bine de 2000 de ani vedem că nu s-au schimbat prea multe. Istoria este plină de relatări despre mari culturi care au dispărut după ce au fost consumate de cultul auto-idolatriei și al libertinismului moral. Este o întrebare relevantă în acest moment turbulent din istorie dacă civilizația occidentală, așa cum o știm, va avea o soartă mai bună decât aceste civilizații premergătoare.

S-au schimbat multe ca urmare a revoluției sexuale. Lordul Denning, făcea în 1952, același an în care regina Elisabeta a II-a a fost încoronată, următoarea observație:

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

„Mi se pare semnificativ faptul că un judecător ar putea să găsească principiile nedreptății judecând după porunca creștină a iubirii. Nu știu unde altundeva ar putea să le găsească. Legea comună a Angliei a fost modelată de secole de judecători modelați în credința creștină.”

După 70 de ani

Aproape 70 de ani mai târziu, cultura morală a Regatului Unit a devenit în mare măsură de nerecunoscut față de ceea ce a fost odată. Unele statistici simple evidențiază schimbările radicale din societatea britanică.

În 1952, doar 4,8% dintre copii s-au născut în afara căsătoriei. Cifra este acum de 46,8%. În 1952 divorțul era rar, afectând doar 33.922 de cupluri. În 2019 au fost 107.599 divorțuri. Creșterea divorțurilor între 2018 și 2019 a fost cea mai mare creștere de acest fel din ultimii 50 de ani. Mai degrabă decât să încerce să recâștige o cultură a căsătoriei sănătoase, în timpul unei perioade de restricții provocate de coronavirus în care ceremoniile de căsătorie au fost interzise, Parlamentul a introdus legi pentru „divorțul fără culpă” ceea ce face ca pronunțarea divorțului să fie mai ușoară ca niciodată.

În 1967, anul când avortul a fost legalizat în Marea Britanie, au fost efectuate 21.400 avorturi. În 2016, în ciuda integrării culturale a contracepției, au fost făcute 208.553 de avorturi, de aproape 10 ori mai mult. Lucrurile se agravează și merg din rău în mai rău. În 2019 s-a înregistrat cel mai mare număr de avorturi efectuate vreodată în Anglia și Țara Galilor. De la dezincriminarea avortului, peste 9 milioane de copii au fost avortați, ceea ce face din uterul mamei cel mai periculos loc pentru copii din Regatul Unit.

Guvernul a mers atât de departe încât a introdus avorturile de tip „fă-o singur”, la domiciliu, avorturi care nu necesită intervenția profesioniștilor din domeniul medical. De asemenea, a forțat liberalizarea avortului în Irlanda de Nord.

Ne-am rătăcit

Nici stabilitatea familiei nu a mers mult mai bine. Potrivit Serviciului de Consiliere și Asistență pentru Copii și Familie din Regatul Unit, în Marea Britanie sunt 102.000 de copii în grija unor instituții, număr în creștere în fiecare an din 2010 și în creștere cu peste 10% anual în ultimii 5 ani.

Cazurile de confuzie de gen la copii au ajuns, de asemenea, la nivelul unei crize de sănătate publică. Potrivit statisticilor oficiale ale NHS (ministerul Sănătății din Marea Britanie, n.tr.), în 2009, cu un înainte de adoptarea Legii Egalității și a introducerii teoriei identității de gen în școli, erau doar 97 de copii consiliați în clinicile de identitate de gen. Numai anul trecut, acest număr a fost de 2.519 copii. Statistic, acești copii se automutilează și încearcă să se sinucidă la o rată exponențial mai mare decât ceilalți copii de vârsta lor.

Marea Britanie a experimentat, de asemenea, un număr surprinzător de cazuri de notorietate în care instanțele au dispus moartea prin înfometare și deshidratare a unor oameni în numele „compasiunii”. Lumea privea cu răsuflarea tăiată în primăvara anului 2018 cum părinții lui Alfie Evans au căutat să-și ducă copilul de 2 ani la un spital italian, după ce o instanță a dispus oprirea ventilației artificiale, a hidratării și hrănirii acestuia. În ciuda intervenției Papei și a guvernului italian care i-a acordat cetățenie copilului, poliția a păzit ușa spitalului pentru a se asigura că nimeni nu avea să ia măsuri pentru a-l salva.

Mai recent, de Crăciun, unui polonez care a suferit un atac de cord în timp ce trăia și lucra în Regatul Unit i s-a eliminat, de asemenea, nutriția și hidratarea până când a murit. În ciuda intervenției guvernului polonez, care i-a acordat inclusiv statut diplomatic în eforturile de a-l aduce acasă, guvernul Majestății Sale a refuzat să cedeze, iar bărbatul a murit, în cele din urmă.

Se schimbă cultura, se schimbă și drepturile omului

Din punct de vedere cultural, definim azi individul prin capacitatea sa de a obține plăcere, în locul utilizării oricărui barometru spiritual. Valoarea omului în spectrul valorii politice este definită de caracteristicile sale minoritare. Funcționalitatea filosofică a acestei noi stări de lucruri include intersecționalitatea, teoria queer, teoria critică a raselor, politicile identitare și socialismul democratic.

Apariția acestui fenomen în Europa de Vest a fost rapidă și agresivă. Aceste teorii, în esență, politizează și prioritizează anumite caracteristici „minoritare” precum rasa, clasa, orientarea sexuală și religia, transformându-le în arme împotriva normelor tradiționale.

Conceptul de contra-supremație este adânc înrădăcinat în toate aceste teorii diferite, care încearcă să demonteze hegemonia culturală existentă prin subversiune culturală și opoziție, contestând legitimitatea instituțiilor super-structurale existente, cum ar fi familia, religia și puterea politică. Ele încearcă să deconstruiască heteronormativitatea și sexul biologic, nu cu mai puțin efort decât oamenii care au încercat odată să construiască Turnul Babel.

O contra-hegemonie este o viziune etică alternativă asupra societății, care încearcă să conteste, să submineze și să înlocuiască structura de putere existentă. Antonio Gramsci, unul dintre strămoșii intersecționalității de astăzi, privea astfel acest țel:

„Socialismul este tocmai religia care trebuie să copleșească creștinismul… în noua ordine, socialismul va triumfa prin capturarea culturii, prin infiltrarea școlilor, universităților, bisericilor și a mass-media; prin transformarea conștiinței societății.”

În concluzie, antipatia expusă azi față de normele culturale creștine și iudeo-creștine din Europa de Vest se datorează funcționării acestor diferite mișcări ca o forță culturală înrădăcinată în rândul clasei politice și academice, forță care și-a croit drum în cultura de masă.

Aceste forțe sunt, de asemenea, la conducerea instituțiilor internaționale, printre care Uniunea Europeană și Organizația Națiunilor Unite, probabil cei mai aprigi agenți de subminare a suveranității naționale și ai reformării Europei după propria lor imagine. În mod ironic, niciuna dintre aceste instituții nu este deosebit de democratică și o mare parte din eforturile lor vin de la o clasă de funcționari publici și ideologi puternic înrădăcinați, care nu au fost niciodată aleși de oameni și nu acționează pentru folosul oamenilor.

Declinul culturii, declinul drepturilor omului

Statisticile citate la începutul acestui articol evidențiază o cultură aflată în declin rapid. Având în vedere că guvernele din multe națiuni occidentale fac acum educație ideologică obligatorie și într-un mod agresiv copiilor noștri, bombardându-i cu idei născute din diferitele filozofii discutate în acest articol, viitorul se prezintă ca unul sumbru.

Dacă dorim să recâștigam o cultură sănătoasă a familiei și a căsătoriei, să redăm sens termenului de demnitate umană și să punem din nou binele comun deasupra dorințelor personale, trebuie să recunoaștem că teoriile actuale care ghidează sistemul de drept ne-au condus la rătăcire. Suntem de peste 70 de ani în era drepturilor omului și nu putem spune că lumea este un loc mai pașnic sau mai tolerant. Aceste idei nu au rezolvat relele morale care afectează fiecare generație, cum ar fi sărăcia, violența, ura, crima și nedreptatea. Dimpotrivă, aceste probleme au fost exacerbate, iar familia pare mai disfuncțională ca niciodată.

Este timpul să reevaluăm serios calea pe care am urmat-o de când a început era drepturilor omului. Altfel, riscăm să ne îndepărtăm prea mult pentru a mai găsi drumul înapoi către casă. Dacă nu pentru propria noastră bunăstare, atunci pentru copiii noștri, să acționăm. Acum.

 

Despre autor
Roger Kiska este avocat, expert în drept european. A făcut parte din echipa de apărători ai familiei Marius și Ruth Bodnariu. Traducere și adaptare după The Critic.

Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here