Sănătatea – drept sau obligație?

85

Sistemul public de sănătate din România este clădit pe principiul solidarității sociale, la fel ca și sistemul de educație sau cel de pensii, în temeiul art. 1(3) din Constituție, care prevede că România este stat social. Sănătatea publică vizează îndeplinirea bunăstării generale și a binelui comun și este un imperativ de siguranță națională, la fel ca și educația sau apărarea. În acest context, sistemul de sănătate public nu poate avea caracterul unei afaceri generatoare de profit[1].

Așadar statul, prin autoritățile sale, este ținut de obligația constituțională de asigurare a dreptului la ocrotirea sănătății și la asistență medicală în sistemul public (art. 34(2) și art. 47(2) din Constituție).

În contrapondere cu obligațiile ce revin autorităților publice notăm că, dintr-o perspectivă liberal-conservatoare, viața și sănătatea sunt drepturi naturale care țin de intimitatea și autonomia persoanei. În sec. XIX, John Stuart Mill, în eseul său „Despre libertate” (On Liberty), apăra aceste valori în opoziție cu puterea din ce în ce mai mare a guvernelor asupra cetățenilor. Intimitatea și autonomia personală, scria Mill, devin condiții de limitare a ceea ce guvernele pot sau nu pot impune cetățenilor; singurul scop în care puterea autorității poate fi exercitată asupra unui membru al societății, împotriva voinței sale, este de a preveni lezarea drepturilor altora.

Aceste principii se regăsesc în legislația modernă, inclusiv în cea românească, pentru care corpul constituie un atribut al persoanei. Principiile inviolabilității și indisponibilității, care guvernează chestiunile ce privesc corpul, au drept obiectiv protejarea persoanei în corpul său (art. 22(1) și 26(2) din Constituție, art. 64 din Codul Civil).

 

Consimțământul la intervenția medicală

În contextul necesității de a împiedica repetarea crimelor în masă comise în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, comunitatea internațională a plasat orice intervenție medicală, deci și vaccinarea profilactică, într-un cadru legislativ care să respecte noţiunile de demnitate, drepturi şi libertăţi ale omului în poziţia de valori supreme, aşezându-le întotdeauna pe acestea înaintea utilităţii publice. Expresia acestor principii o constituie consimțământul informat al pacientului; consimțământul este considerat valid (neviciat) dacă este dat în mod liber, fără nici un fel de constrângere, dacă nu a fost retras după exprimare și dacă pacientul a primit întregul spectru de informaţii necesare pentru a-i oferi posibilitatea de a lua decizii, fiindu-i astfel respectat dreptul la autodeterminare. Consimțământul nu se prezumă decât în cazuri expres prevăzute în lege.

Doctrina consimțământului este reglementată de Convenția pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei sau Convenția de la Oviedo, instrument juridic internațional cu caracter obligatoriu[2].

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Convenția pornește de la principiul priorității acordate ființei umane: „Interesele și bunăstarea ființei umane vor prevala asupra intereselor singulare ale societății sau ale științei”[3] (art. 2 din Convenție) și reglementează, prin dispozițiile sale, consimțământul necesar efectuării unei intervenții[4] sau cercetări științifice în domeniul sănătății, protecția vieții private și a dreptului la informație al pacientului, interzicerea discriminării pe motivul patrimoniului genetic al persoanei și interzicerea câștigului financiar de pe urma corpului uman și a părților sale.

O regulă a principiului consimțământului o reprezintă informarea prealabilă[5] a pacientului (art. 5(2) din Convenție). Ca atare, consimțământul trebuie sa fie întotdeauna prealabil intervenției (art. 5(3) din Convenție) și poate fi retras oricând.

Consimțământul trebuie să fie exprimat, de regulă, de persoana vizată (pacient), cu excepția persoanelor lipsite de capacitatea de a consimți (art. 6-7 din Convenție), a situațiilor de urgență (art. 8) și a dorințelor exprimate anterior de pacient, dacă în momentul intervenției acesta nu se află într-o stare care să îi permită să își exprime voința (art. 9 din Convenție).

Consimțământul informat răspunde și principiilor și valorilor statuate de Constituţia României, conform căreia demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor reprezintă o valoare supremă (art. 1(3)), persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora (art. 26(2)); dreptul la integritate fizică al persoanei este garantat (art. 22(1)); libertatea credinţelor religioase, precum şi libertatea conştiinţei sunt garantate (art. 29(1) și (2)).

Consimțământul minorului. Legislația drepturilor omului a acordat mereu primordialitate părintelui și nu statului în ce privește decizii precum tipul de educație sau valorile insuflate copilului. Constituția României (art. 48(1) și 29(6)) reflectă acest principiu ca o expresie a recunoașterii îndatoririi și responsabilității ce le revine părinților, fiind și garanția împotriva utilizării puterii statului în scopuri de îndoctrinare și propagandă ideologică.

În mod similar, întreaga doctrină a consimţământului informat are o aplicabilitate particulară în pediatrie. Întrucât consimţământul poate fi acordat numai de către pacientul cu capacitate adecvată de decizie şi cu împuternicire legală, în cazul minorilor, orice intervenție medicală, inclusiv vaccinarea profilactică, se poate acorda numai după ce s-a obţinut consimţământul părintelui/tutorelui, cu excepţia situaţiilor de urgenţă medicală prevăzute limitativ de legea specială (Legea nr. 95/2006 privind reforma sănătății publice, art. 650).

Conform Codului Civil (art. 397-404), atâta vreme cât exercitarea autorității părintești se face în comun (custodia comună), părinții au drepturi egale în luarea deciziilor cu privire la bunăstarea copilului. În practică, este suficientă oferirea consimțământului informat în scris de către oricare dintre părinți pentru ca minorului să fie supus unei intervenții, să îi fie administrat un tratament sau o profilaxie, cu condiția ca celălalt părinte să nu se opună în mod explicit.

 

Administrarea sănătății nu este posibilă fără beneficiarul ei: PERSOANA umană

Creșterea acoperirii vaccinale în contextul pandemiei de Covid-19 reprezintă o încercare generoasă a decidenţilor de a întări schimbarea paradigmei din sănătate de la cea clasică, centrată pe aspectul curativ, la una centrată pe prevenirea bolii, conceptul principal fiind profilaxia.

Însă, conform Organizației Mondiale a Sănătății, observăm că sănătatea este o noțiune mult mai complexă, definită ca „starea de bine din punct de vedere fizic, mintal şi social şi nu numai absenţa bolii sau a infirmităţii”[6].

Această definiție are următoarele implicaţii:

  1. Sănătatea este o valoare multidimensională, biologică, psihologică, socială şi spirituală.
  2. Titularul sănătăţii şi al dreptului la sănătate este persoana umană. La nivel de grup şi populaţie (meso şi macro-social), sănătatea nu poate fi conceptualizată şi administrată decât cu condiţia respectării drepturilor fundamentale ale membrilor acestora, în special, dreptul adulţilor la autonomie şi al părinţilor de a reprezenta interesele superioare ale copiilor
  3. În asigurarea dreptului constituțional la îngrijirea sănătății, instituţiile publice, personalul medical şi din domeniul sanitar și cercetătorii în domeniile aferente au un rol instrumental şi subsidiar, nu unul prioritar; cu alte cuvinte, aceste autorităţi au rolul de a facilita ocrotirea, recuperarea şi promovarea sănătăţii de către cetăţeni, potrivit cu nevoile şi scopurile lor, nu de a o administra potrivit intereselor de putere inerente oricărei autorităţi publice.
  4. Expertiza ştiinţifică şi tehnică medicală, clinică sau în domeniul sănătăţii publice nu diminuează competenţa superioară a fiecărei persoane în privinţa evaluării şi angajării propriei sănătăţi.
  5. În vederea evitării posibilelor abuzuri ale autorităţilor publice în domeniu sănătăţii, cetăţenii au drepturi specifice (subsumate, de regulă, conceptului de „împuternicire a pacientului”).
  6. Sănătatea individuală şi cea publică sunt subiecte de evaluare etică. Componenta etică este indispensabilă în evaluarea oricărei decizii a autorităţilor în domeniul sănătăţii. Fiecare persoană are competenţă etică.

În contextul celor de mai sus, unele dintre măsurile administrative și executive preconizate a fi luate sau care deja produc efecte în combaterea pandemiei se prezintă ca instrumente de guvernanţă de tip „de sus în jos”, centralizate şi paternaliste, axate exclusiv pe actul vaccinal, lipsite de o componentă etică şi care ridică semne de întrebare în privința compatibilității lor cu Constituția României și cu tratate internaționale la care România este parte, în special în ce privește dimensiunea lor de constrângere în scop de acceptare a vaccinării, fie această constrângere directă sau nu.

NOTE

[1] Sistemul privat de sănătate are interese legitime în a obține profit; existența sa este necesară și benefică, dar sub condiția esențială ca astfel să nu fie afectate drepturile precizate.

[2] Transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 17/22.02.2001 pentru ratificarea Convenției pentru Protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei.

[3] Pornind chiar de la această prevedere din capitolul de dispoziții generale al Conventiei, observând și referirile din Preambulul Convenției la umanitate în întregul său, este limpede că intenția celor care au elaborat Convenția a fost aceea de a reglementa impactul progresului științific asupra ființei umane în trei ipostaze: individul, ființa umană ca „ființă socială”, respectiv specia umană. Dintre acestea, întâietate are protecția acordată ființei umane ca individ.

[4] „Termenul intervenție trebuie înțeles într-un sens larg; el acoperă toate actele medicale și în special intervențiile efectuate în scopul prevenirii, diagnosticării, tratării sau reabilitării sau în contextul unei cercetări.” (Raportul Explicativ la Convenție, para. 29)

[5] „Informarea trebuie să includă scopul, natura și consecințele intervenției, precum și riscurile care pot apărea. Informațiile cu privire la riscurile care pot apărea în cursul intervenției sau în variantele alternative la aceasta trebuie să cuprindă nu doar riscurile inerente pentru acel tip de intervenție, dar și orice risc aflat în legatură cu caracteristicile individuale ale fiecărui pacient, cum ar fi vârsta sau existența altor patologii. Cererilor de informații suplimentare din partea pacientului trebuie să li se răspundă în mod adecvat.” (Raportul explicativ la Convenție, para. 35)

[6] https://www.who.int/medical_devices/definitions/en/


Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here