Când căsătoria devine „o chestiune privată” (de Mark Regnerus)

Căsătoria este o entitate cu ramificații și cu consecințe care au ecou în afara căminului. O căsătorie are nevoie de altele, ca împreună să fie mai puternice.

Eu și soția am sărbătorit recent cea de-a douăzeci și cincea aniversare a nunții. Mie mi-a revenit sarcina de a planifica modul în care vom marca ocazia. Poate că ar fi trebuit să o iau într-o vacanță – o a doua lună de miere. În schimb, am organizat o adunare cu câteva zeci de prieteni, la noi acasă. Poate că sunt previzibil, dar unul dintre motivele cheie pentru care am făcut-o este că mă gândesc la mariajul nostru ca la un lucru public, chiar dacă puțini oameni cunosc de fapt din interior cum funcționează viața noastră conjugală.

Căsătoria noastră este o entitate cu ramificații și cu consecințe care ecou în afara casei. Același lucru este valabil și invers: ceea ce se întâmplă în alte căsătorii poate să ne afecteze pe noi doi. O căsătorie are nevoie de prieteni și poate, de asemenea, să ofere prietenie altor cămine.

Contează foarte mult dacă o societate înțelege căsătoria ca pe o preocupare publică sau doar ca pe o chestiune privată. Cu toate acestea, prea puțini creștini sunt preocupați de această dilemă. Tinerii creștini tind să considere căsătoria ca ceva privat (cu unele manifestări publice). Nunta este un eveniment public, dar căsătoria în sine nu este considerată a fi treaba nimănui altcuiva. Deciziile privind divorțul sunt private, deși ele implică instrumente juridice publice și declarații, schimbări în statutul relației, separarea în gospodării distincte etc. Occidentalii, în general, tind să reducă pe cât posibil aceste aspecte publice ale divorțului, fără să aștepte obiecții de la alții. Majoritatea nu împărtășesc perspectiva Jessicăi – o femeie catolică, logodită, în vârstă de treizeci și unu de ani, din Austin – care își imaginează căsătoria ca fiind crearea unor cercuri care se desfășoară „dinspre căsătorie către familia extinsă, de acolo către comunitate, națiune și către întreaga societate [umanitate, n.tr.].”

Dar exact asta face căsătoria: creează cercuri concentrice prin construirea de familii, conectarea generațiilor și legarea de prietenii. Yana, femeie creștin ortodoxă de douăzeci și șapte de ani, care locuiește la Moscova și este căsătorită cu un ateu, caracterizează în mod similar căsătoria ca fiind un fenomen public – „un mic reactor, o mică centrală electrică ce produce mai mult decât suficientă energie pentru a lumina și a se încălzi”. Ea continuă: „Îmi place foarte mult să văd că o familie este așezată atât de bine încât această resursă, căldura lăuntrică, este relevată, împărtășită cu cei dragi, cu rude îndepărtate, la locul de muncă, la metrou, în pe stradă, într-un magazin.” Metafora reactorului este una inteligentă, dar Yana ia în considerare și ceea ce se poate întâmpla în interiorul unui reactor dacă acesta nu este întreținut: nucleul se sparge, iar explozia lui poate contamina tot ceea ce îl înconjoară.

Divorțul distruge mult mai mult decât o căsătorie, chiar dacă soții nu au copii. Socrii sunt de obicei eliminați din cercul apropiat, iar prietenii comuni sunt adesea forțați să aleagă una din cele două părți. (Mă refer la divorț ca la un „dar care ia cu două mâini ceea ce a dat cu una.”) Atât căsătoria, cât și divorțul au ramificații sociale extinse în viața altora, din afara căminului.

Căsătoria creștină versus căsătoria civilă

Confuzia cu privire la aspectele publice ale căsătoriei i-a determinat pe unii creștini să susțină căsătoria civilă (nu și pe cea religioasă) între persoane de același sex. Pentru Thomas, manager de telecomunicații, catolic, în vârstă de treizeci de ani din Austin, căsătoria civilă este pur și simplu „un contract pentru trai în comun și pentru a primi beneficii de la stat”. E de acord să extindă aceste beneficii și la aranjamentele alternative: „Practic, oricare două persoane se pot căsători, ceea ce este bine, pentru că o transformi (căsătoria) într-un contract”.

Această percepție îi permite lui Thomas să ignore o mare parte din conflictul dintre căsătoria civilă modernă și aspectul sacramental pe care catolicismul îl acordă uniunii maritale. „Așa că argumentul meu este să scot guvernul din problema căsătoriei”, a explicat el, „și să rămână doar Biserica” (chiar dacă acest lucru nu ține cont de „contractul” pe care l-a aprobat mai sus și pentru care trebuie să existe o entitate care să îl reglementeze). Concepția aceasta îi permite lui Thomas să se simtă în largul său într-o lume în care căsătoria este considerată ca fiind un construct social – o țintă mereu în mișcare, mereu maleabilă.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Thomas recunoaște: colegii săi de serviciu nu vor ridica obiecții majore la distincția pe care el o face între căsătoria civilă și sacramentul pe care el îl consideră „căsătoria adevărată”. Dar o tensiune există, chair dacă este rareori recunoscută sau abordată. Această liniște fragilă îi permite să accepte orice definiție a căsătoriei civile, păstrând în același timp definiția religioasă în inima sa. A te lupta este inutil, consideră el, deoarece „Curtea Supremă a stabilit” că o vom numi căsătorie [cu referire la căsătoria unisex, n.tr.]. Thomas știe că sunt alți creștini mai deranjați de această chestiune decât el, dar găsește o poziție dezinteresată ca fiind mai rezonabilă: „Adică, Biserica luptă activ împotriva ei (a căsătoriei între persoane de același sex, n.tr.), dar cred că lupta este inutilă. Oricum, nu contează ce spune legea, Biserica [doctrina Bisericii Catolice, n.tr.] nu s-a schimbat.”

Numai că legea este un educator foarte eficient. Are multă importanță faptul că, azi, legea căsătoriei din America nu mai învață publicul niciunul dintre elementele esențiale și așteptările căsătoriei clasice. Thomas are dreptate în privința unui lucru: căsătoria a fost azi redusă la un simbol și la un set de beneficii. Se înșeală însă, crezând că asta nu contează.

Cine „deține” căsătoria?

În sondajul de după alegerile intermediare din 2018, doi din trei americani – cu o proporție mult mai mare între cei religioși – nu au fost de acord cu afirmația: „Căsătoria este o instituție desuetă”. Rămâne o bunăvoință majoritară față de căsnicie. Acest lucru ridică o pereche de întrebări pe care puțini le iau în considerare: Oare oamenii nereligioși fac ceva diferit de creștini, căsătorindu-se? Cine se ocupă de supravegherea căsătoriei, în general – și ce presupune supravegherea?

Don Browning, fost profesor de etică la Universitatea din Chicago, a scris că Reforma (protestantă) „a făcut din căsătorie o instituție publică, dar care poate primi binecuvântarea instituțiilor religioase”. Majoritatea sunt de acord cu Browning: reforma a schimbat regulile în ce privește aspectul religios al căsătoriei, deși nu a modificat neapărat și modul în care funcționaează căsnicia. Reformatorii (precum Luther și Calvin) tindeau să susțină că mariajul nu este un sacrament [sacrament = taină a Bisericii, în limbaj eclezial catolic, n.tr.]; pentru ei, căsătoria nu era o „instituție naturală” făcută sacramentală prin Biserică, ci o instituție umană – și, prin urmare, supusă jurisdicției autorității civile, care era ea însăși răspunzătoare pentru respectarea legii legii și a principiului divin. Cu aceasta, căsătoria a ajuns astăzi să fie înțeleasă pe scară largă drept un contract, deoarece autoritățile civile asta încheie și reglementează: contracte.

Cu alte cuvinte, Reforma a politizat căsătoria.

Biserica și statul concură azi, pentru autoritatea asupra căsătoriei. În retrospectivă, Reforma a făcut o concesie remarcabilă – a oferi unei instituții seculare autoritate asupra unei uniuni care include preocupări morale care implică sexualitatea, creșterea copiilor și îngrijirea membrilor familiei. În Geneva lui Calvin, poate nu părea un salt atât de mare, de la biserică la consiliul orășenesc. Astăzi pare.

Din punct de vedere istoric, căsătoria creștină a fost considerată pe scară largă în Statele Unite ca o dimensiune spirituală adăugată unei realități lumești, de obicei (dar nu întotdeauna sau nu în întregime) judecată în termeni seculari. În cartea sa Christian Marriage, sociologul conservator presbiterian David Ayers notează că în primii șaizeci și cinci de ani, în Noua Anglie, predicatorilor puritani din colonii li s-a interzis să încheie căsătorii; acest rol le-a fost rezervat magistraților civili. Mai mult, potrivit regretatului sociolog de la Harvard Carle Zimmerman, „curtarea, logodna, contractele prenupțiale, căsătoria, adulterul și comportamentul copiilor erau, toate, subiecte ale legiferării” în Noua Anglie a secolului al XVII-lea. Abia din 1733 pastorii au avut permisiunea să încheie mariaje.

Rezultatul este un amestec de autorități – mai mult laic decât religios – pastorii sau comitetele parohiale devenind arbitri ai practicilor conjugale acceptabile în congregații. Încercările lor de a judeca și de a-și impune propriile reguli despre divorț și recăsătorire au fost totuși îngreunate de ușurința cu care membrii nemulțumiți sau „pedepsiți” puteau schimba, pur și simplu, o biserică pentru alta.

Creștinii nu pot fi libertarieni când vine vorba despre căsătorie

Geoff, un baptist în vârstă de douăzeci și patru de ani, din Austin, nu e de acord cu Thomas cu privire la implicarea statului în căsătorie. El susține că statul a investit prea mult în „subprodusele pozitive” ale căsătoriei pentru a se da la o parte tocmai acum:

„Cred că guvernul ar trebui să se implice în problema căsătoriei din motive economice și sociale, pentru că atunci când ai o societate în care căsătoria prosperă, vei avea inevitabil o societate care prosperă în general.. Oamenii căsătoriți câștigă mai mult și se descurcă mai bine în profesie; trăiesc mai mult; clădesc familii și se înmulțesc, ceea ce duce mai departe societatea și o face mai stabilă. Deci, guvernul ar trebui să aibă grijă de căsătorie.”

Creștini ca Geoff vor continua să conteste schimbările sociale în formalitățile privind căsătoria civilă, în timp ce alții, cum este Thomas, vor aborda calea libertariană, presând statul să iasă din „afacerea căsătoriei”. Un model identic a apărut deja, sau va apărea în curând, în multe alte țări în care există o divergență comparabilă între căsătoria civilă și cea religioasă și o perspectivă similară asupra căsătoriei ca o chestiune în primul rând privată.

Dar libertarianismul nu este viabil în acest caz. O putem înțelege privind experimentul revoluției sexuale care a avut loc în anii 1920 în URSS, bazată pe o abordare explicit libertariană a căsătoriei. Sovieticii au redus la minimum legislația privind familia, au recunoscut „fluiditatea relațiilor personale” și au încercat să nu favorizeze o uniune față de alta, subliniind „dreptul individului de a fi liber în fața interferenței statului”, așa cum a observat istoricul Wendy Z. Goldman în Women, the State, and Revolution. A fost un fiasco și nu va funcționa nici acum, nici vreodată, cât timp ființele umane vor mai acționa în moduri previzibile.

Unii încă mai speră. Activista anti-căsătorie Clare Chambers, autorul cărții Against Marriage, propune o „reglementare parțială” a relațiilor intime. În realitate, anularea „privilegiului” public al căsătoriei este o rețetă pentru un dezastru care va avea ca efect extinderea încă și mai mult a reglementărilor statului în viața noastră privată. Cu alte cuvinte, dacă mariajul devine o chestiune „privată”, niciun mariaj nu va fi de fapt privat; în loc de mai puține reglementări, ne vom trezi cu mult mai multe.

Nu știu ce modificări viitoare vor mai fi aduse la legislația căsătoriei. Știu doar că propria mea căsătorie este încă „suficient de bună” și dăruiește mult mai mult decât primește.

 

Despre autor
Mark Regnerus este profesor de sociologie la Universitatea din Austin, Texas și cercetător principal la Institutul pentru Studiul Familiei și Culturii. Ariile sale de cercetare sunt comportamentul sexual, familia, căsătoria și religia. Este autor al 3 cărți și peste 40 de articole de specialitate. Cel mai recent volum este Cheap Sex and the Transformation of Men, Marriage, and Monogamy (Oxford, 2017) în care descrie transformările pe care sexualitatea le-a suferit sub influența tehnologiei. Traducere și adaptare după The Public Discourse și The Future of Christian Marriage (Oxford University Press, 2020).

 


Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here