Familia versus statul social (de Mihai Albici)

32
La sfârșitul secolului trecut se discuta despre iminența încălzirii globale și a urmărilor sale nefaste asupra omenirii. Acum aceasta a devenit o realitate nu numai greu de stăpânit, ci și cu urmări imprevizibile pentru viitorul umanității. Cam în același mod stau astăzi lucrurile în legătură cu îmbătrânirea populației în zonele dezvoltate de pe mapamond (lucrurile fiind mai mult decât vizibile în spațiul european), cu toate că la nivel global numărul locuitorilor planetei este în continuă creștere.

În această toamnă, în prag de iarnă, societatea românească traversează o situație extrem de complexă în care sunt prezente crize sanitară, economică, politică, socială și posibile alegeri anticipate. În acest context politic frământat a trecut aproape neobservat pentru public și mass-media comunicatul Institutului Național de Statistică care semnala o stare de lucruri mai mult decât alarmantă din punct de vedere demografic. Respectivul comunicat ne informa, între altele, că în România sporul natural al populației este negativ, urmând că în trei-patru decenii populația țării să scadă la circa 16 milioane de locuitori! În consecință, scade vertiginos și ponderea populației tinere – la 100 de tineri echivalentul vârstnicilor fiind, astăzi, de 125 –, mortalitatea infantilă situându-se și ea la cote ridicate. Această situație demografică precară nu generează nesupunere civică, dar afectează profund fiintă națională, periclitând dezvoltarea țării în următorii ani, ani care vor aduce în Europa și în lume schimbări semnificative. Este unul din motivele pentru care România – a șasea țară din U.E. că suprafață și număr de locuitori – nu va putea să se situeze nici pe departe și în plan economic printre statele din acest spațiu cu o pondere pe măsură. Desigur, și statele europene dezvoltate se confruntă cu probleme demografice. Dar, spre deosebire de România, în aceste țări statul social (concept asupra căruia vom reveni pe larg) este mai funcțional, mai flexibil și mai apropiat de problemele corpului social. Este, de altfel, și motivul care ne-a îndemnat la realizarea acestui demers.

În urmă cu câțiva ani, Klaus Schwab (președinte-fondator al Forumului de la Davos) aprecia că „lumea se îndreaptă spre o nouă revoluție industrială, cea a «fuziunii tehnologiilor» cu efecte importante asupra sistemelor politice, economice și sociale”. Procesul de îmbătrânire a populației a generat însă apariția lipsei forței de muncă, în special înalt și mediu calificată, fenomen dificil de evaluat în toată amplitudinea sa, fenomen ce afectează „nouă revoluție industrială”, dar și alte segmente ale sistemului social. Cauzele acestei stări de lucruri sunt multiple, iar soluția acceptării în acest scop a unui număr sporit de migranți nu este, după experiența ultimilor ani, viabilă, ea urmărind să rămână, după opinia noastră, în anumite limite, o chestiune cu precădere umanitară. Problema se află în atenția sociologilor, antropologilor, economiștilor, juriștilor și, mai nou, a politicienilor (destul de timid însă). Între principalele cauze care au generat acest fenomen a fost identificată schimbarea care s-a produs în structura familiei, a funcțiilor și rolului acesteia în societate. Această schimbare este apreciată că fiind „una dintre cele mai profunde și incisive «revoluții tăcute» pe care omenirea le-a cunoscut în evoluția ei istorică” (Giorgio Campanini).

Familia a fost considerată dintotdeauna ca fiind un element natural și fundamental al societății, îndeplinind funcții complexe, de la cea biologică la multiplele funcții ale grupului familial. În urmă cu mai bine de două milenii românii consacraseră expresia familias conservare publice interest (este în interesul public că familiile să fie păstrate) viziune care este viabilă și astăzi, sintagma „interesul public” fiind unul dintre conceptele fundamentale ale discursului politic modern. Teoria și practica socială au statuat faptul că la nivel macrosocial familia nucleară (compusă din două sau mai multe persoane ce trăiesc împreună legate printr-o relație de căsătorie, de „sânge” sau de adopție) și rudenia (ce reprezintă relații care se stabilesc pe baza de căsătorie și descendența de „sânge”) sunt instituții fundamentale ale oricărei societăți. S-a demonstrat că structura, organizarea și stabilitatea socială sunt dependente de modul de constituire și dezvoltare a familiei și relațiilor de rudenie. Totodată, este o realitate și faptul că cea mai mare parte a vieții individuale este trăită în familie. Desigur, fiind un fenomen social, familia a cunoscut în timp evoluții sensibile. Cu deosebire în zilele noastre aceste schimbări sunt mult mai vizibile pentru că lumea are astăzi o notă aparte: ritmul, măsura și natura complexă a transformărilor care se petrec. În consecință, au apărut teorii extrem de diverse în legătură cu familia. Astfel sunt teorii care consideră familia că fiind un sprijin esențial al societății capitaliste (între acestea unul dintre cele mai reprezentative fiind cel al lui Eli Zaretsky). La polul opus se află teorii care susțin inutilitatea familiei, ba chiar faptul că familia este o instituție antisocială (M. Barret și M. McIntsh)!

Acest gen de susțineri ne îndepărtează de la problemele reale și de maximă stringentă cu care familia se confruntă în prezent. Desigur, este o realitate faptul că în ultimele decenii au apărut noi subiecte precum noile tehnologii de reproducere, mamele surogat, analiza de gen, rudenia în familia de homosexuali și altele. Sunt probleme care trebuie tratate cu atenție de către sociologi, antropologi, medici, juriști și politicieni, aceștia din urmă având obligația să cumpănească și să valorifice prin decizii politice concluziile oamenilor de știință. Ignorarea lor ar fi total contraproductivă în plan social, fără a scăpa însă din vedere că familia nucleară reprezintă și astăzi, ca și în viitor, unul din motoarele dezvoltării sociale. În acest sens într-o amplă lucrare de sinteză elaborată de un important număr de sociologi europeni, în coordonarea reputaților profesori britanici Gordon Marshall și John Scott, se afirmă: „Întrebările cu care se vor confrunta sociologii familiei în viitor vor fi, desigur, complexe întrucât schimbarea circumstanțelor aduce in atenție probleme noi. Totuși, un lucru rămâne clar: indiferent de schimbările care țin de mărime, formă, membri sau tip, este limpede că instituția familiei va există întotdeauna”.

Familia este, indiscutabil, o instituție a domeniului vieții private, dar în același timp este și o problema publică a statului. În perioada postbelică lucrurile au devenit mult mai complexe decât în trecut. Integrarea în muncă a femeilor și maternitatea, alocațiile familiale și de concediu maternal (paternal), violența în familie și drepturile copilului, politicile în domeniul educației și al sănătății necesită noi abordări și reglementări normative, dar și de natură asistențială specifică. În consecință, se apreciază că statul, ca cea mai importantă instituție a societății, trebuie să se manifeste și ca stat social pentru a sprijini activ prin politici publice domeniile ce influențează direct dezvoltarea familiei tradiționale.

Trecerea țării noastre pe cale democratizării și a economiei de piață, specifice democrației liberale, a necesitat reașezarea din punct de vedere normativ a problematicii familiei. În consecință, Constituția României a fixat reperele fundamentale ale întemeierii familiei și ale asigurării creșterii și educării copiilor, iar Codul civil reglementează în mod amplu problematica familiei, reglementare în care căsătoria și rudenia ocupă un loc însemnat. Acestea sunt completate cu o serie de legi speciale, precum Codul muncii, legea învățământului, dar și altele. Tot legea fundamentală a țării, în primul sau articol, definind caracteristicile statului român, stipulează că „România este un stat de drept, democratic și social…” ceea ce presupune că statul trebuie să garanteze serviciile sale tuturor cetățenilor săi și să sprijine păturile nevoiașe ale populației.

În legătură cu poziția statului social într-o societate democratică liberală se impun câteva clarificări necesare datorită faptului că o parte a politicienilor români care se autointitulează de dreapta au rămas tributari viziunii liberalismului economic și politic clasic, unii având chiar opțiuni libertariene. Conform acestei viziuni, amestecul statului în desfășurarea vieții economice și sociale nu este justificat. Mai mult, concurența liberă între indivizi ar fi singura cale menită să asigure succesul. Dar în timp lucrurile s-au mai schimbat, și nu de ieri, de azi. Practica socială a arătat că statul liberal nu a urmat pe deplin, în exercițiul puterii cu care a fost investit, paradigma teoretică liberală, fiind obligat, nu se puține ori, să țină seama de greutățile inerente cărora oamenii nu puteau să le facă față doar prin inițiativa individuală. În consecință, statul liberal a fost obligat să acționeze pentru rezolvarea unor probleme pe care societatea i le-a pus. Iată ce afirmă, în urmă cu un secol și jumătate, cancelarul Bismark – care avea profunde convingeri conservatoare – în mesajul sau către Reichstag: „Statul trebuie să aibă și misiunea de a promova în mod pozitiv, prin instituții proprii și utilizând mijloacele colectivității de care dispune, bunăstarea tuturor membrilor săi și în special a celor slabi și nevoiași”. Dar cea mai viguroasă reconsiderare a rolului statului în plan economic și social a venit din partea teoriei economice liberale a lui J.M. Keynes, care a pus bazele politicilor economice, care consacră intervenția statului în reglarea vieții economice. Conform acesteia, prin politica sa economică activă, statul trebuie să propună rezolvarea problemelor sociale, asigurarea echilibrată și echitabilă a veniturilor, precum și inițierea unor politici publice țintite pe anumite domenii.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Desigur, nu trebuie să idealizăm lucrurile. Intervenția statului în domeniul social întâmpină astăzi rezistența diferitelor categorii de contribuabili din unele țări dezvoltate, în special din S.U.A., apreciindu-se, totodată, că grevează asupra consumului și investițiilor. Problema nu este chiar nouă pentru că americanul F. Hayek, laureat al Premiului Nobel pentru economie, respingea ideea de a face din serviciile sociale un domeniu rezervat al statului, excluzând inițiativele private în domeniu. O poziție mai nuanțată au avut și au o serie de state europene care, încurajând inițiativele private, consideră că statul trebuie să se implice în acest domeniu prin redistribuirea unei părți din veniturile încasate către politicile sanitare, de educație, asigurării cadrului de viață. Poate că nu am fi făcut această paranteză mai amplă dacă relativ recent un fost ministru de finanțe, devenit ulterior premier, nu ar fi afirmat în mod public că „Sănătatea și învățământul nu se află printre prioritățile mele”, dar și faptul că „fiind liberal (dar în gândire libertarian – s.n.) sunt împotriva plafonării prețului la gaze și energie electrică” (afirmație pe care ulterior a nuanțat-o). Este drept că România nu dispune de resursele materiale pe care le au statele mai dezvoltate. Trebuie să observăm însă că unele state central și est-europene, care au înlăturat și ele regimurile totalitare în aceeași perioada cu țară noastră, au reușit în condiții mai bune să reconsidere statul social din regimul anterior, în conformitate cu valorile și instituțiile democratice. Există percepția, și nu fără temei, că guvernările care s-au perindat la conducerea țării, cu mici excepții, au pus în umbră dezvoltarea statului social. Este o viziune păguboasă a guvernanților care denotă incapacitatea acestora de a asigura societății românești o funcționare normală, pentru că este de notorietate faptul că un stat de drept și democratic nu poate fi edificat in condiții de sărăcie și lipsă de empatie față de păturile defavorizate.

Conform studiilor sociologice efectuate în epoca postmodernă (identificată că începând din anii ’60 ai secolului trecut) și în România s-au produs o serie de mutații privind instituția familiei. Dar ceea ce constituie și astăzi nucleul relațiilor de rudenie și culturale prin transmiterea dreptului de proprietate și a culturii este tot relația de „sânge”. În ultimele trei decenii această realitate se materializează însă în mod nefavorabil prin scăderea numărului căsătoriilor, creșterea vârstei medii la căsătorie și a numărului cuplurilor consensuale, scăderea fertilității. Între cauzele acestei stări de lucruri, deloc îmbucurătoare, sunt evidențiate de sociologii familiei cauze precum: prezența prelungită a copiilor, deveniți adulți, în familiile de origine; prelungirea duratei școlarizării unor tineri; dificultățile în găsirea unui loc de muncă, dar și lipsa dorinței unor tineri de a se încadra în muncă; lipsa locuințelor precum și costurile ridicate cu întreținerea lor. O privire, chiar și sumară, asupra acestei situații ne indică că acestea au preponderent ca sursă cauze de natură materială, ceea ce ne îndreaptă, din nou, către problematica statului social care are obligația constituțională de a realiza un minim de politici publice în folosul familiei. Astfel de politici publice ale statului social se realizează în domeniul învățământului, sănătății, locuințelor. Dar cea mai importantă „politică” este cea a protecției veniturilor care țintește direct individul, domeniu în care astăzi lucrurile nu stau deloc bine. Măsurile pentru susținerea copiilor și familiei concretizate în alocații și indemnizații acordate din bugetul de stat nu sunt încurajatoare pentru părinți, iar în ultimii ani veniturile reale ale familiei au scăzut, România confruntându-se cu decalaje salariale în creștere față de țările vecine. Nici politicile sectoriale menite să stimuleze familia în realizarea multiplelor sale funcții nu se află într-o situație prea bună. În domeniul educației cei doi ani de criză sanitară au lăsat urme adânci asupra învățământului românesc (în special asupra celui preuniversitar), problema „analfabetismului funcțional” devine o realitate tot mai alarmantă, iar singurul proiect de țară, „România educată”, bate pasul pe loc. În domeniul medical cheltuielile familiale au crescut substanțial (în special că urmare a scumpirii medicamentelor), există suspiciuni în legătură cu coalizarea unor interese de grup, problema controlului asupra gestionării fondurilor alocate sănătății având o serie de slăbiciuni. În domeniul locuințelor se constată o oferta inadecvată de locuințe ieftine la care se adaugă costurile mari cu întreținerea acestora. În aceste condiții familiile tinere nu sunt încurajate să crească mai mulți copii, ba chiar unele cupluri, nu puține, renunță să devină părinți.

Nu întâmplător am făcut în debutul acestui demers publicistic o anumită asociere cu probleme de mediu care în România au ajuns într-un impas major (situația fiind mai gravă decât în celelalte țări ale blocului comunitar). Este o dovadă a faptului că problemele majore care influențează în mod negativ evoluția comunităților, oricare ar fi dimensiunea acestora, nu pot fi amânate. Unde s-ar fi aflat astăzi România dacă în urmă cu două decenii s-ar fi stăvilit defrișarea cu sălbăticie a fondului forestier al țării, iar problema gestionării deșeurilor și a gunoiului menajer s-ar fi rezolvat în „spirit european” (și în bună măsură cu fonduri europene). În ultimele decenii în România nu s-a luat nici o măsură majoră care să aibă că efect măcar încetinirea procesului de îmbătrânire a populației și diminuarea exodului forței de muncă, ceea ce ne sugerează faptul că și în domeniul demografic peste câțiva ani lucrurile vor avea aceeași soarta că și cele de mediu. „Revoluția tăcută” în domeniul familiei, la care făcea referire Campanini, este o realitate concretă. Dar orice revoluție, chiar și tăcută, presupune un act de ruptură cu trecutul cu consecințe greu de estimat, deoarece instituția familiei are un caracter istoric, în afară de normele formale (juridice), compoziția și cultura familiei fiind configurate de norme cutumiare și valori specifice precum fraternitatea, iubirea, încrederea, solidaritatea. Acestea își au sorgintea în normele morale și religioase, valori care se învață și se transmit de la o generație la altă prin familie. În legătură cu aceste valori ni se pare necesar să reamintim că în România bisericile creștine reunesc peste 90 la sută din populația țării, iar familia are nevoie nu numai de sprijin material ci și de ajutor spiritual pe care biserica îl poate oferi. Bisericile ar putea face mai mult pentru a consolida relația familiei cu societatea prin acțiuni care să contribuie la educația intelectuală și morală a copiilor, să abordeze mai deschis relațiile dintre părinți și copii în contextul noilor teorii și curente privitoare la familie, chestiunile legate de conflictul dintre generații dar și alte probleme pe care actuală evoluție a societății le pune în față familiei. Trebuie avut în vedere și faptul că slujitorii bisericilor ar trebui să țînă seama de o nouă realitate și anume că în epoca postmodernă știința nu mai emite adevăruri absolute, dezvoltarea științei ridicând noi întrebări și dileme, in acest context religia putând furniza una dintre explicațiile alternative.

Demersul nostru a adus în atenție unele probleme, el neputând identifica și soluții. Cei chemați să o facă sunt guvernanții de azi și de mâine. Politicienii, actorii politici, trebuie să învețe că nicio guvernare nu se face pe termen scurt. Guvernările conștiente de menirea lor se preocupă și de proiecte pe termen mediu și lung. Majoritatea guvernărilor de până acum s-au înghesuit să reformeze una sau alta, (cu rezultate neconcludente), dar la un proiect viabil de țară care să se întindă pe durata unei generații (așa cum s-ar preta unul care vizează problemele demografice ale țării) nu s-a înhămat nimeni pentru că profitul politic este aproape inexistent. Rezultatele cu astfel de proiecte nu ies în evidență, se obțin in timp și costă bani. Politicienii au însă nevoie de rezultate imediate (atunci când fac câte ceva pentru colectivitățile care i-au ales) pentru că cei patru ani ai mandatului trec repede.

Stabilirea obiectivelor politicilor sociale în domeniul populației și al familiei impun clarificarea valorilor care stau la baza societății în legătură cu numărul și nivelul calitativ al descendenților, cu nivelul bunăstării familiei și al societății. Elaborarea politicilor publice în domeniul familiei dau naștere la numeroase luări de poziție, dispute politice, etice și numeroase luări de poziție ale unor organizații neguvernamentale, dar și din partea unor indivizi ca persoane fizice exprimate în special prin intermediul rețelelor sociale. Deciziile care se iau în domeniul familiei reprezintă nu numai o problema politică, ci am putea spune că mai degrabă reprezintă o realitate socială. Oricum, clasa noastră politică, guvernanții în special, sunt datori cu proiecte și decizii în acest domeniu. Pentru că, așa cum menționăm și cu un alt prilej, nu putem aștepta soluții din altă parte, nimic nefiind mai păgubos decât să aștepți de la alții rezolvarea propriilor probleme.

 

Despre autor
Este licențiat al Facultății de Drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Este membru al Consiliului director al Uniunii Juriștilor din România și are o publicistică juridică susținută, printre care eseuri despre drept („Despre drept și știința dreptului”, „Dreptul fenomen complex al vieții sociale”). Republicare după Lumea Justiției

Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here