Despre semnificația cosmică a Țarului Nicolae al II-lea (de pr. Zaharia Lynch)

2
„Semnificația pe care moartea martirică a Familiei Imperiale – martiriu care o aseamănă cu cele mai semnificative evenimente biblice – o are pentru istoria lumii constă în faptul că aici se sfârșește perioada constantinopolitană a existenței Bisericii lui Hristos și se deschide o nouă eră martirică, apocaliptică. Ea începe cu jertfa voluntară a ultimului împărat ortodox și a familiei sale.”
Familia imperială a Rusiei (1911)

„Băgaţi în urechi, voi cei ce stăpâniţi peste mulţimi şi care vă mândriţi cu mulţimea popoarelor voastre. Pricepeţi că stăpânirea vi s-a dat de la Domnul şi puterea de la Cel Preaînalt, Care va cerceta faptele voastre şi va pune la încercare gândurile voastre.” Solomon 6:2-3.

Țarul-martir Nicolae al II-lea este, aș spune, unul dintre cei mai importanți sfinți ai secolului trecut și ai timpurilor noastre „moderne”. În mod clar, fiecare sfânt are o valoare incalculabilă; totuși au existat anumiți sfinți, de-a lungul istoriei omenirii, care ocupă o astfel de poziție încât acțiunile lor pe calea providențială pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru ei au implicații vaste pentru lume în general. Alte exemple ar fi Sf. Constantin și Sf. Vladimir.

S-ar putea vorbi cu ușurință despre atributele personale ale țarului Nicolae al II-lea, credința și evlavia sa profundă, devotamentul ca soț, tată și conducător, împreună cu grija sinceră pentru bunăstarea (fizică și spirituală) a țării sale și a poporului pe care i le-a încredinţat Dumnezeu. A fost un adevărat păstor care nu a fugit de lupii umanismului secular și, în cele din urmă, imitându-L pe Domnul Său, și-a dat viața pentru popor.

Ca soț, tată, preot și păstor, sunt mereu inspirat de acest bărbat neprețuit, al cărui portret atârnă în biroul meu.

În ciuda propagandei virulente promovate de comuniști, care este repetată pe negândite de mulți istorici moderni, este de netăgăduit că țarul a fost un om cu convingeri profunde și un conducător drept, după cum mărturisește Sfântul Ioan de Kronstadt.

Lăsând deoparte considerația asupra comorilor sale spirituale incalculabile, scopul meu este să subliniez pe scurt un aspect al importanței globale, îndrăznesc să spun cosmice, a persoanei lui Nicolae al II-lea.

Înțelegerea care a apărut în mod clar, odată cu convertirea Imperiului Roman la creștinism la începutul anilor 300, că Cesarul (Țarul) era hirotonit de Dumnezeu pentru buna orânduire a afacerilor guvernamentale și evlavia conducătorilor a devenit o temelie a societăților creștine. În mod ideal, această autoritate pământească rânduită de Dumnezeu a lucrat în armonie, în simfonie, cu Biserica; guvernarea pământească adevărată și durabilă, pentru a fi dreaptă și adevărată, trebuie să se întemeieze pe principiile veșnice și revelate de Dumnezeu ale Ortodoxiei. În cele din urmă, a fost și este mărturisită o realitate foarte importantă – numai Dumnezeu este sursa întregii autorități autentice. Aici nu există dialectica dintre biserică și stat, așa cum a fost găsită mai târziu în Europa de Vest, și nu există nici „teocrația” bizară de tipul celei apărute în Munster sub conducerea anabaptistă. Țarul, în mod ideal, nu se plasa niciodată în afara Bisericii sau deasupra legii. El trebuia în primul rând să fie un slujitor al lui Hristos și un slujitor al Evangheliei; stăpânirea lui era astfel întemeiată pe providența divină.

Acest lucru nu înseamnă că nu au apărut conducători răi (chiar în guvernăminte creștine), dar în cele din urmă întregul curs al lumii se află în mâinile lui Dumnezeu; faptul că apare o autoritate nedreaptă, rea (în principal pentru că oamenii caută în mod activ să refuze să fie conduși de Dumnezeu) este un alt subiect. Eu, aici, vorbesc despre autoritatea creștină ca ideal.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Navigând prin apele învolburate ale istoriei, acest principiu ne apare ca evident în efortul spiritual (chiar dacă imperfect) atât al Bizanțului, cât și al Sfintei Rusii. Vremelnica autoritate pământească are un rol foarte important: să-i ajute și să-i ghideze pe oameni către Împărăția veșnică, cerească.

Idealul secular modern al guvernării se bazează pe ideologia „iluminismului” și pe evoluția ulterioară a acestuia în mentalitatea revoluționară. Bunica revoluțiilor moderne, Revoluția Franceză, nu a încercat să ascundă faptul că dorea răsturnarea completă a „tronului și altarului”. Istoria brutală a revoluțiilor seculare sângeroase a stabilit întotdeauna drept ținte primare regalitatea și clerul (și pe oricine i-ar sprijini pe aceștia). Cu tot motto-ul foarte atrăgător – guvernare pentru oameni și de către oameni –  problema esențială a acestor regimuri revoluționare era o inversare a autorității. În idealul creștin, autoritatea de a conduce (ca țar sau ca președinte) vine în cele din urmă de la Dumnezeu. În democrațiile moderne, se spune că autoritatea de a guverna rezidă în, adică își ia sursa de la, oameni. Oamenii pot alege pe cine și ce vor să îi conducă, în timp ce, în unele cazuri, rostesc vorbe goale despre Dumnezeu. Acesta este umanismul pur. (Democrația nu este de facto rea, dar implementarea completă laică a acesteia este profund greșită.) Oamenii sunt înșelați prin aceea că sunt făcuți să creadă că ei ar fi izvorul de unde conducătorii își trag autoritatea, atribuindu-si astfel o autoritate care apartine în fapt numai lui Dumnezeu. Iar conducătorii sunt, la rândul lor, „eliberați” de convingerea că vor răspunde în fața unei Autorități Superioare și, astfel, pot face orice ei găsesc că este „drept în ochii lor”.

Într-o astfel de răsturnare, mai degrabă decât guvernul să ajute și să pregătească oamenii pentru existența eternă, guvernarea devine total prizoniera predispozițiilor umanității și a consacrării acestora în dreptul civil. Idei subiective și nebuloase precum „drepturile omului” și „egalitatea” înlocuiesc realitățile obiective ale carității și dragostei creștine. Tirania perversiunilor și a patimilor omului căzut devin dictatorii existenței umane; orice încercare de a le inhiba se numește „restricție a libertății”, o încălcare odioasă a „drepturilor omului”. Degenerarea devine un „drept” care trebuie protejat și chiar promovat în temeiul dreptului civil. Oamenii și guvernele încep să creadă că dețin autoritatea, puterea și dreptul de a rescrie definițiile moralității și ale existenței umane. Astfel se prezintă este situația în glorioasele democrații din Occident, în prezent.

Sfântul Ioan Maximovici pune o întrebare foarte importantă: „De ce a fost persecutat și ucis țarul Nicolae al II-lea?” Tot el oferă un răspuns înțelept: „Pentru că era țar, țar prin harul lui Dumnezeu. El a fost întruparea viziunii ortodoxe asupra lumii, conform căreia țarul este slujitorul lui Dumnezeu, Unsul lui Dumnezeu și că Lui trebuie țarul să Îi dea socoteală pentru oamenii care i-au fost încredințați.”

A conduce ca țar era un act sacramental, un mysterion. La încoronare, țarul intra în altar și oferea împărtășanie la fel ca un preot. Așa cum preotul este obligat să dea răspuns lui Dumnezeu pentru turma care îi este încredințată, așa Țarului i se reamintește în mod pertinent că va răspunde în cele din urmă în fața Regelui regilor pentru poporul peste care Dumnezeu l-a pus conducător.

Astfel, țarul a servit ca o icoană a realității stăpânirii cerești; un memento către alți conducători că adevărata suveranitate Îi aparține lui Dumnezeu cel Preaînalt, Regele Regilor. Țarul ortodox (bizantin și rus) este, de asemenea, văzut ca o forță care stăvilește haosul social, fărădelegea și degenerarea. Sfântul Ap. Pavel afirmă, în 2 Tesaloniceni: „Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte.
Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale.” (2:7-8). „Cel care o împiedică” îl semnifică, în mod tradițional, pe împăratul ortodox.

Sfântul Ioan Gură de Aur comentează astfel: „Adică, ori de câte ori imperiul este dat la o parte, atunci (el) va veni. Cât timp există frica de imperiu, nimeni nu se va înălța pe sine însuși de bunăvoie. Dar când va fi dizolvat (imperiul), el va ataca cu anarhie și se va strădui să pună mâna pe suveranitatea omului și pe a lui Dumnezeu.” Implicațiile clare, în mijlocul cărora probabil trăim azi, sunt că odată cu căderea țarului ortodox și a Imperiului se va face loc și cale pentru venirea lui antihrist. El va exploata confuzia socială, morală și spirituală și nelegiuirea care vor domina în lume.

Sfântul Ioan Maximovici mai dezvăluie: „Semnificația pe care moartea martirică a Familiei Imperiale – martiriu care o aseamănă cu cele mai semnificative evenimente biblice – o are pentru istoria lumii constă în faptul că aici se sfârșește perioada constantinopolitană a existenței Bisericii lui Hristos și se deschide o nouă eră martirică, apocaliptică. Ea începe cu jertfa voluntară a ultimului împărat ortodox și a familiei sale.”

Astfel, înlăturarea și martiriul ultimului împărat ortodox capătă vaste ramificații cosmice.

Poate că lumea nu mai era demnă de un asemenea ideal. Poate că toți ne iubim puțin prea mult propria-ne autoritate. Indiferent de motive, odată cu martiriul țarului Nicolae al II-lea lumea a intrat într-o perioadă de haos social și moral nemaiîntâlnit. Bazele „lumii vechi” au fost atacate fără istovire. O lume nouă apare, într-adevăr, dar mă tem că este una al cărei sfârșit a fost profețit de mult.

Umanismul secular, bezbojnic, anarhist și iconoclast, sub înfățișarea comunismului sovietic, l-a ucis fără milă pe țar, deoarece era creștin ortodox și împărat. Nicolae s-a arătat o icoană a domniei evlavioase, o aducere-aminte că omenirea întreagă și odată cu ea toată autoritatea pământească au a răspunde în fața lui Dumnezeu. Umanismul secular urăște asemenea aduceri-aminte. Brutalitatea cu totul inumană a asasinării țarului, a soției și a copiilor lui dezvăluie chipul și scopul demonic al secularismului fără Dumnezeu în toate formele sale.

Fie ca acei occidentali care au minte să audă și să se cutremure: agenda dușmăniei față de Dumnezeu care odată purta masca sovietismului este azi vie și nevătămată acolo, în Occident. Este posibil ca masca să fi primit vreun upgrade, dar chipul demonic din spatele ei rămâne același.

 

Despre autor
Zaharia Lynch este preot al Bisericii Ortodoxe din America. Traducere și adaptare după Death to the World – publicație a comunității monahale ortodoxe din America de Nord.

Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here