Medicină și creștinism (V)

37
Prima administrare a unui anestezic general – eter, la un spital din statul american Massachusetts, 1846.

Toate episoadele acestui serial pot fi citite aici

Istoria educației medicale, în Europa, este legată de evoluția creștinismului. În Politica lui Aristotel, medicii erau împărțiți în trei clase: meșteri, maeștri medici și laici, care au studiat medicina ca parte a educației lor generale. Aceste trei categorii reprezintă, de fapt, trei tipuri de educație medicală: 1) educația meșterilor simpli prin experiență practică; 2) educația de tip superior de medic prin instruire formală; și 3) studiul de către laici cultivați a medicinei teoretice împreună cu artele liberale.

Deși este dificil de identificat originea educației medicale în Europa, istoricii consideră că aceasta a început odată cu metoda rațională a grecilor antici, care au introdus practica observației și raționamentului cu privire la boală și formarea unor școli precum cea de la Kos, unde Hipocrate a predat în secolul al V-lea î.H..

Religia creștină a contribuit decisiv atât la învățarea, cât și la predarea medicinei prin înființarea de instituții în care erau tratați bolnavi și unde erau încurajate observarea, analiza și discuția între medici, oferind oportunități de educație. Medicii au fost instruiți în două moduri, individual sau în grup (la școală).

O primă consemnare legată de educația medicilor este Școala de Nisibis (acum Nusaybin, Turcia), fondată în 350 d.H. Aceasta a fost un important centru spiritual al Bisericii timpurii din Răsărit și este uneori menționată ca prima universitate din lume. Școala avea departamente de teologie, filozofie și medicină. În 363 d.H, când Nisibis a căzut în mâinile perșilor, Sfântul Efrem Sirul, însoțit de un număr de profesori, a părăsit școala și au mers la Școala din Edessa.

Formarea de ucenici în infirmeriile și spitalele monahale a dominat învățământul medical în timpul Evului Mediu, deoarece doar în mănăstiri exista șansa ca învățarea și știința să continue. Adesea, călugării erau aproape singurii oameni, care știau să citească și să scrie. În secolele VIII – IX, călugării au privilegiul de a practica și preda medicina, cu excepția intervenției chirurgicale și obstetrică. Cronicile ruse ne-au lăsat descrieri ale faptelor extrem de umane ale primilor doctori – călugării Mănăstirii Kiev-Pechersk, unde cel mai cunoscut doctor era Anton Pecherski, primul stareț al mănăstirii (983-1073).

Secolul al XI-lea a văzut apariția unei dimensiuni uitate: doctor bun este, de asemenea, un filosof și teolog. El este cel care aduce pacientului său tot ce este mai bun din fiecare lume: sfaturi și tratamente pentru sănătatea trupească, dar și spirituală; o viziune globală, care integrează cunoștințele medicale și credințele religioase, o viziune unificată holistică asupra ființei umane (corp și suflet) și a cosmosului (natural și supranatural).

Prima școală de medicină (ceva asemănător cu forma actuală) a existat la Salerno, în sudul Italiei, între secolele IX și XI, care a devenit cea mai importantă sursă de cunoștințe medicale din Europa de Vest la acea vreme. Școala avea sediul inițial în dispensarul unei mănăstiri. Prin sosirea la Salerno a lui Constantin Africanus (în 1077) și beneficiind de susținerea lui Alfano I, Arhiepiscopul de Salerno devine cunoscut drept Hippocratica Civitas sau Hippocratica Urbs. Școala s-a bazat pe sinteza tradiției greco-latine completată de noțiuni din culturile arabe și evreiești. Abordarea s-a bazat pe practica și cultura prevenirii mai degrabă decât a vindecării, deschizând astfel calea metodei empirice în medicină. În 1050, unul dintre profesorii săi, Gariopontus, a scris Passionarius, una dintre cele mai vechi lucrari scrise ale medicinei occidentale. În 1231, autoritatea școlii a fost întărită de împăratul Federic al II-lea. Frederic al II-lea al Sfântului Imperiu Roman (1194 – 1250), fiul împăratului Henric al VI-lea și Constanței de Sicilia, împărat după moartea lui Otto al IV-lea (1175 – 1218), a fost denumit frecvent stupor mundi („mirarea lumii”) pentru că era un om învățat, vorbind mai multe limbi (italiana, franceza, latina, greaca, germana și limba arabă). În constituția din Melfi, s-a stabilit că activitatea de medic putea fi desfășurată numai de medici care dețin diplomă eliberată de Școala de Medicină Salernitana.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Din 1100 până la mijlocul secolului al XIX-lea, au existat două niveluri de medici: medici academici – absolvenți a unei scoli și medici pregătiți practic cu un îndrumător.

Sistemul formal de educație medicală din Europa a început în Evul Mediu, odată cu apariția  universităților din: Constantinopol (fondată în anul 425 d.Hr., de împăratul Teodosie al II-lea, refondată în 1046 de Constantin IX Monomachos), Bolognia (în1170), Paris (în 1200), Oxford (în 1214), Salamanca (în 1218), Montpellier (în 1220), Cambridge (în 1221), Padova (în 1222), Napoli (în 1224), Toulouse (în 1229), Siena (în 1241), Lisabona (în 1290), Praga (în 1348), Cracovia (în 1364), Viena (în 1365), Heidelberg (în 1386), Köln (în 1388), Leipzig (în 1409) etc.

În Răsarit, direcția o dă Bizanțul.

Medicina bizantină creștină cuprinde practicile medicale comune și educația medicală în Imperiul Bizantin din anul 400 d.Hr. până în 1453 d.Hr. Bărbații și femeile practicau medicina. Predarea teoretică a fost cuplată cu un stagiu practic într-un spital. Medicii erau bine pregătiți. Unii au urmat cursurile Universității din Constantinopol.

Una dintre absolvente a fost prințesa Anna Comnena (1083 – 1153), fiica împăratului bizantin Alexios I Comnenos (1056/1057 – 1118), care era cărturară, medic, administrator de spital și istoric. Ea s-a remarcat nu numai în domeniul terapiei și a teoriei medicale, ci și în chestiuni practice, administrative. A condus 45 de ani un mare spital și orfelinat (s-a spus că spitalul ar fi avut paturi pentru 10.000 de pacienți și orfani). Anna a predat medicina la spital, precum și în alte spitale și orfelinate. Era considerată expertă în gută.

În Occident, termenul „universitas” apare pentru a desemna grupul format din profesori și elevii acestora. La începutul secolului XIII, Universitățile sunt recunoscute oficial și încurajate de papalitate, care le conferă protecție, privilegii și autonomie. De exemplu, din 1200, regale Franței Philippe Auguste (1165 – 1223) a acordat maeștrilor și studenților parizieni privilegii legale. În august 1215, Robert de Courson (c. 1160/1170 – 1219), cardinal legat al papei si cancelar al universității, acordă profesorilor și „elevilor” (termen folosit pentru studenți) de la Paris, o primă cartă, care stabilește organizarea studiilor. Statutele din 1215 recunosc noua instituție universitară: autonomia ei este garantată de papalitate în aspectele ei esențiale: accesul la funcția de predare, organizarea liberă a predării și examenelor, privilegii judiciare. În 1231, o bulă a Papei Grigore al IX-lea (c. 1170 –1241) a decretat că maeștrii și studenții parizieni sunt de acum înainte sub protecția sa.

La început, universitățile medievale aveau patru facultăți: una pregătitoare și trei principale. Obligatorie pentru toți studenții era facultatea pregătitoare unde se predau șapte arte (septem artes liberales). După programul trivium (gramatică, retorică, dialectică) și promovarea examenelor relevante, studentul primea o diplomă de licență în arte. După promovarea cursului de quadrivium (aritmetică, geometrie, astronomie, teoria muzicii), studentul primea o diplomă de master în arte și dreptul de a-și continua studiile la una dintre facultățile principale: teologie, medicină sau de drept, la finalul căreia studentul primea o diplomă de master/doctor.

La Montpellier, la începutul secolului al XIV-lea, nu era necesară o diplomă în arte liberale pentru admiterea la studiile medicale, dar acolo, ca și în alte universități, a avea o diplomă permitea un curriculum mai scurt. Erau necesari șase ani pentru a deveni doctor sau cinci ani când studentul avea deja o diplomă de master în arte. După cei cinci sau șase ani de prelegeri, urmau șase luni de experiență practică. Studentul poate susține examenul pentru gradul de licență în medicină după trei ani. Dacă promova acest examen și ar alege să nu-și continue pregătirea, ar putea practica în mediul rural, dar nu în Montpellier, și nu ar fi eligibil să preda în facultate. La Paris, în 1270, programa medicală necesita șase ani fără o diplomă de arte liberale și cinci ani cu diploma. Până în 1350, a avea o diplomă de master în arte, economisea 12 luni din perioada de pregătire medicală. La Bologna, studiile academice au fost puțin mai scurte: cinci ani fără o diplomă în arte și patru ani cu această diploma.

Predarea în universitățile medievale era de natură dogmatică axată pe lucrările lui Galen, Hipocrate și Ibn Sina (Avicena). Medicii au fost instruiți în arta diagnosticului. De fapt, în secolul al VI-lea, Cassiodorus (c. 485 – c. 585) scria că „pentru un medic priceput, pulsația venelor dezvăluie [degetelor] boala pacientului, așa cum o indică ochilor apariția urinei”. Observarea, palparea, simțirea pulsului și examinarea urinei ar fi instrumentele medicului de-a lungul Evului Mediu. În aceste universități, au fost efectuate disecții ale corpului uman, așa că oricine dorea să studieze medicina în Evul Mediu nu era total ignorant despre corpul uman. Studenții au fost încurajați să disece porcii, deoarece anatomia lor a fost considerată a fi cea mai strâns legată de oameni.

Un mit popular despre Evul Mediu a fost că medicii nu ar folosi cadavrele pentru disecții din cauza opoziției Bisericii. Istoricii din secolul al XIX-lea au indicat Edictul de la Tours din 1167 sau o bulă (De detestanda crudelitate) a Papei Bonifaciu al VIII-lea (1235 – 1303), care avea să condamne disecția cadavrelor umane și să-i excomunice pe făptuitori. În realitate, Biserica nu s-a opus acesteia în scopul predării anatomiei și medicinei. Edictul de la Tours se referă la interzicerea preoților de a efectua operații (din cauza misiunii lor spirituale). Bula lui Bonifaciu al VIII-lea nu privește disecțiile de natură medicală, ci „tăietorii de cadavre”, adică practica stabilită în timpul cruciadelor de a tăia în bucăți cadavrele nobililor cruciați pentru a prăji carnea și a aduce carnea și oase înapoi în patria lor. Sancțiunile invocate se referă la cazuri specifice (de exemplu, furtul de cadavre din cimitire pentru disecții clandestine).

În 1348, Papa Clement al VI-lea (1291 – 1352) nu numai că a autorizat, dar a ordonat să fie efectuată o autopsie victimelor ciumei din Siena. Disecția era încă rară în Evul Mediu, deoarece puțini oameni ar fi dispuși ca membrii familiei lor decedați să fie folosiți ca cadavru. La rândul lor, medicii laici nu par foarte interesați de această practică. Cea mai probabilă sursă de cadavre a venit de la criminali condamnați. Istoricul bizantin Theophanes (752d.H. – 818 d.H.) descrie o astfel de situație. Cei interesați de anatomie îi căutau și pe săraci și bătrâni, care nu aveau familie cărora le promit o înmormântare creștinească (după disecție). Leonardo da Vinci însuși a efectuat peste 30 de disecții, inclusiv pe cea a unui bărbat de 100 de ani cu care se cunoscuse într-un spital florentin și cu care se împrietenise.

În perioada în care universitățile începeau să se dezvolte, Biserica s-a preocupat de activitățile seculare ale călugărilor. Într-o rezoluție a Conciliului de la Clermont din 1130, călugărilor li se interzicea studiul jurisprudenței și medicinei „în scopul câștigului temporal”. Același edict a fost repetat la conciliile mai importante din Reims și Lateran II, în 1131 și 1139. Accentul a fost împotriva practicii pe o bază profesională si contra cost, mai degrabă decât pe eradicarea oricărei implicări în medicină. La Conciliul de la Tours (1163), călugărilor li s-a interzis să-și părăsească mănăstirea mai mult de două luni o dată și li s-a interzis să practice și să predea medicina înafara mănăstirii.

Papa Inocențiu al III-lea (1198 – 1216) a emis un edict la Sinodul Lateran IV (1215), care era adresat călugărilor diaconilor și preoților, interzicându-le să participe la operațiile în care era vărsat sânge. Decrete ulterioare ale papilor Bonifaciu al VIII-lea și Clement al V-lea la începutul secolului al XIV-lea au separat în mod oficial practicile chirurgiei de cele medicale. Mulți clerici au continuat să practice medicina și chirurgia, cu binecuvântarea bisericii, dar au făcut acest lucru în mod predominant pentru caritate. Exemplul remarcabil este Petrus Hispanus (1205 – 1277), care a predat, a scris și a practicat medicina în timpul unei cariere ecleziastice de mare succes, care a culminat cu alegerea sa ca Papă Ioan al XXI-lea (1276 – 1277). La mijlocul secolului al XIV-lea, unele dintre aceste restricții au fost puse eliminate prin dispensii papale, dar laicizarea medicinei a devenit și a rămas în mare parte un fapt realizat.

După căderea Constantinopulului, creștinii din Estul Europei s-au îndreptat către universitățile din Polonia, Cehia, Italia, Franța sau Rusia (începând cu secolul XVIII). De exemplu:

  • Francis Skaryna (1470 – 1552), filozof-umanist, scriitor, antreprenor, medic, traducător al Bibliei în versiunea belarusă a limbii slavone, a urmat medicina la Padova.
  • Piotr Postnikov (1666 – 1703) – primul rus medic-fiziolog și diplomat, care a primit gradul de doctor în Filosofie și Medicina la Padova.
  • Georgius Drohobicz de Russia (1450 – 1494) – medic, filozof, bibliofil și umanist. A fost profesorul lui Nicolaus Copernic la Cracovia. Între 1481 și 1482 – rector al Universității din Bologna, iar din 1488 – profesor la Universitatea din Cracovia.

La începutul secolului al XVIII-lea, a fost înființată prima școală de medicină rusă. Nikolai Bidloo (Nicolaas Bidloo; 1669 – 1735) – olandez, doctor în medicină la Leiden, medic de curte al lui Petru I a fost fondator și (aproape 30 de ani) șeful primei instituții de învățământ medical de stat din Rusia (1707).

Până în secolul XIX, universitățile nu au pregătit suficienți medici pentru a se ocupa de nevoile populației. Medicii formați la universitate au rămas în orașe, de obicei în orașul în care absolviseră și, prin urmare, fuseseră autorizați. Țărănimea sărăcită nu își permitea să fie tratată de medici autorizați. Clasa de mijloc era prea mică pentru a folosi mulți medici. Prin urmare, acest segment de elită al profesiei de vindecare a tratat practic doar stratul îngust, cel mai de sus al societății, nobilimea ecleziastică și seculară, iar numărul de medici care veneau de la universități ar fi putut fi adecvat pentru aceasta. Pentru restul populației s-a oferit soluția medicilor formați prin ucenicie, singura modalitate de a dobândi suficientă practică pentru a obține dreptul de a profesa. Licența de a profesa putea fi, de fapt, acordată fără titlu universitar, cu condiția trecerii în fața unui „juriu” de maeștri competenți. Aici (mai ales în Estul Europei) Biserica a fost prezentă prin instituțiile sale.

Educația medicală a început încet-încet să-și asume aplicarea cunoștințelor din ce în ce mai mari ale științelor naturale la îngrijirea efectivă a pacienților. Pregătirea medicală, de la breslele medievale până la universitățile de azi a fost influențată pozitiv în Europa de creștinism.

(va urma)


Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here