Feminismul, cea din urmă bătălie (de Abigail Favale)

416
Suntem martorii unui Armaghedon feminist, ai unei ultime bătălii, care va decide într-un final șansele feminismului ca mișcare preocupată de bunăstarea femeilor și tinerelor, și anume: va dăinui, sau se va auto-sacrifica. Doar întoarcerea la realism reprezintă cu adevărat o șansă de restabilire a definiției femeii, precum și fundamentul necesar unui feminism rodnic.

Încă de la începuturile sale din secolul al XIX-lea, mișcarea feministă a fost zdruncinată de certuri interne. În primul val al mișcării, axat pe lupta pentru dreptul la vot, feministele nu au reușit să se pună de acord nici măcar în ceea ce privește abstinența și contracepția. Cel de-al doilea val ne-a purtat pe culmile unor vârtejuri și mai dispersate – feministe marxiste, liberale, lesbiene separatiste, feministe pro și contra avort – înainte de a se prăbuși dramatic în războaiele pe tema sexului din anii 1980.

În contextul cultural actual, asistăm la o nouă dezbinare feministă în ceea ce privește definiția femeii: este o femeie transexuală, femeie sau bărbat?

Pe acest fond istoric, conflictul privind limitele categorice ale „femeii” nu reprezintă nimic nou. Este pur și simplu cea mai recentă încăierare dintr-un lung război civil între facțiuni schimbătoare. Dintr-un alt unghi, însă, acest ultim conflict se dovedește a fi mai mult decât o dispută internă oarecare. Sunt de părere că asistăm la un fel de ultimă bătălie, un Armaghedon feminist, care va determina dacă feminismul, ca mișcare centrată pe bunăstarea femeilor și fetelor, va dăinui în viitor sau se va auto-sacrifica.

Liniile de luptă

Pe de o parte, avem RadFems, feministele radicale, care susțin faptul că femeile sunt ființe biologice de sex feminin, adulte și că feminismul ar trebui să se angajeze în combaterea oprimării femeilor de către bărbații din întreaga lume. Potrivit grupului de activiști Radfem Collective, principiul central al feminismului radical este acela „că femeile, ca și clasă biologică, sunt asuprite la nivel global de clasa biologică de bărbați”. Patriarhatul, instituționalizarea sistematică a supremației masculine, a dat naștere  conceptului de gen, o „ierarhie construită social, care funcționează tocmai pentru a reprima autonomia feminină și care nu are nicio bază biologică”. Feministele radicale caută să-și rezerve spații exclusiv feminine, din cadrul cărora să poată să dezvolte teorii și acțiuni bazate pe „realitatea trăită de femeile care au fost asimilate de societate ca și femei”.

În opoziție cu grupul radical de activiști RadFems, se află feministele trans-inclusive, cele care susțin că „a fi femeie” nu implică o categorisire în funcție de sex, acest lucru avându-și rădăcinile în identitatea de gen, în perceperea intrinsecă, personală. Strigătul de luptă al feministelor trans-inclusive este următorul: Femeile trans sunt femei. Consiliul pentru Drepturile Omului, o organizație marcantă de apărare a drepturilor LGBT+, oferă sfaturi despre cum feminismul poate să devină trans-inclusiv, definind „identitatea de gen a unei femei” drept „conceptul ei cel mai intim de a fi femeie”. Nu numai că este posibil, din această perspectivă, ca un bărbat biologic să devină femeie; ci un bărbat care devine femeie n-ar fi fost de fapt niciodată cu adevărat bărbat, ci dintotdeauna femeie. Prin urmare, feminismul ar trebui să fie as-ul oricărei persoane care se identifică drept femeie, indiferent de sex. (Pentru a simplifica, voi numi această facțiune TransFems, înțelegând că TransFems nu sunt neapărat trans-sexuali, ci trans-inclusivi).

Conflictul a ajuns în prezent la o intensitate semnificativă, însă el mocnește de zeci de ani, la bază aflându-se contestata relație dintre „femeie” și „feminin”. Începând cu al doilea val, relația feminismului cu esențialismul a fost una tensionată – ideea că toate femeile împărtășesc un capital lăuntric care caracterizează „feminitatea”, făcând astfel posibilă șansa de a vorbi despre femei ca de o categorie universală. Esențialismul este de obicei pus în contrast cu construcționismul, credința potrivit căreia clasificările „bărbat” și „femeie” nu sunt înrădăcinate în natură sau ontologie, ci produse de către forțe sociale interconectate. O perspectivă esențialistă nu neagă influența modelatoare a culturii, ci mai degrabă susține că „naturalul oferă materia primă și punctul de plecare determinant pentru practicile și legile socialului”.

Primele feministe au fost esențialiste lipsite de remușcări. În argumentarea egalității juridice a femeilor cu bărbații, acestea au făcut apel la „natură”: atât la natura umană și la demnitatea și drepturile sale inalienabile, cât și la natura feminină în mod specific – citând, de exemplu, legătura naturală dintre mamă și copil pentru susținerea drepturilor de custodie ale femeilor. În discursul său din 1854 adresat Legislativului din New York, principala sufragetă, Elizabeth Cady Stanton, a descris înțelepciunea, virtuțile, influența morală și relaționalitatea femeilor, fără a avea sentimentul că aceste trăsături ar fi simple concepte sau scenarii culturale impuse. Primele feministe, precum Stanton, au ripostat puternic împotriva forțelor sociale opresive, dar nu au susținut niciodată că feminitatea însăși ar fi generată de aceste forțe.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

În intervalul lipsit de evenimente dintre primul și al doilea val, Simone de Beauvoir a publicat „Al doilea sex”. Cuibărită în cele 800 de pagini ale acestei cărți, iată fraza care va remodela în întregime gândirea feministă: „Nu ne naștem, ci mai degrabă devenim femei”. Această propoziție reprezintă o respingere explicită a esențialismului, o reîncadrare a „femeii” ca produs al societății și nu al naturii. De Beauvoir nu folosește niciodată termenul „gen”, dar această propoziție va reprezenta sămânța a ceea ce va avea să devină diviziunea sex/gen în teoria feministă. În anii 1970, feministele au început să facă distincția între sexul biologic și gen, cuvânt care se referă la capcanele culturale ale sexului – norme și expresii asociate cu masculinitatea și feminitatea, mai degrabă de origine socială decât determinate biologic. În timp ce termenul de „feminin” a păstrat sexul ca referent în literatura feministă, termenul de „femeie” a devenit legat de gen, iar orice apel la femeie ca o categorie naturală sau universală devenise  de-acum nepermis.

Această respingere dogmatică a esențialismului a introdus o tensiune bulversantă în mișcarea feministă: cum poate feminismul să nege și să depindă în același timp de clasa universală din care face parte femeia? Pentru a ieși din această contradicție, specialistele în feminism au adoptat, în mare parte, nominalismul – renegarea esențelor „reale” în favoarea esențelor „nominale” sau exclusiv nominale: categorii lingvistice folosite ca uzanță politică. Cu toate acestea, tăvălugul nominalist nu oferă prea mult ajutor în rezolvarea disputei dintre RadFems și Transfems. Doar o întoarcere la realism reprezintă cu adevărat o șansă de restabilire a definiției femeii, precum și fundamentul necesar unui feminism rodnic.

Feminismul radical: Diferențierea ca supremație

În spatele oricăror sloganuri activiste se ascund structuri teoretice substanțiale, care oferă o anume viziune asupra realității și a originilor opresiunii. Catharine MacKinnon, avocată și specialistă marcantă în feminism, oferă o descriere solidă a perspectivei feministe radicale în cartea sa „Feminism Unmodified”.

MacKinnon a scris în anii 1980, în cadrul refluxului celui de-al doilea val, în mijlocul „războaielor sexuale” dintre feministele care se opun pornografiei și prostituției ca fiind inerent misogine și așa-numitele feministe „sex-pozitive”, care consideră că acestea sunt potențial eliberatoare pentru femei. MacKinnon se află în mod hotărât de partea celor care se opun pornografiei. În aceste pagini, ea critică aspecte ale feminismului din al doilea val, și anume presupunerea tacită că femeile trebuie să semene cât mai mult cu bărbații pentru a obține egalitatea socială. Ea susține că legea privind egalitatea de șanse între femei și bărbați nu le-a oferit femeilor ceea ce aveau nevoie, și anume „o șansă la o viață productivă, la siguranță, exprimare liberă, indentitate, un minim de respect și demnitate”.

Potrivit lui MacKinnon, feminismul celui de-al doilea val a adoptat ceea ce ea numește „principiul deosebirii”, o abordare care tratează egalitatea de sex ca pe o chestiune de asemănare și deosebire. Să privim mai atent această expresie, „egalitatea de sex”, scrie ea, și să-i examinăm fundamentele. Egalitatea presupune asemănare, iar sexul presupune deosebire. Abordarea principiului deosebirii deschide două căi posibile pentru femei: să fie la fel ca bărbații sau să fie diferite de aceștia. Problema ambelor căi este că bărbații reprezintă întotdeauna standardul; femeile trebuie să se măsoare cu bărbații. „Suntem la fel de bune ca voi!”, susțineau feministele celui de-al doilea val. MacKinnon recunoaște că această abordare a dat unele rezultate pozitive, cum ar fi accesul la locuri de muncă, educație sau serviciul militar. Cu toate acestea, afirmă ea, femeile încă nu beneficiază de o remunerație egală, un loc de muncă egal sau o remunerație egală pentru un loc de muncă egal cu al bărbaților. Mai mult, accentul pus pe „egalitate” sau pe asemănarea femeilor cu bărbații, amenință existența spațiilor rezervate exclusiv femeilor și duce la concluzia că ar fi discriminatoriu ca legile să țină cont de nevoile biologice speciale ale femeilor.

MacKinnon propune un mod diferit de a defini egalitatea. În loc să se concentreze pe deosebiri, pledează mai degrabă pentru principiul supremației. Egalitatea nu este o chestiune de a fi la fel sau a fi diferit, susține ea, ci o chestiune de distribuție a puterii. MacKinnon se opune așa-numitelor „feministe în numele diferențierii”, precum Carol Gilligan, care au încercat să prezinte aparentele diferențele dintre sexe într-o lumină pozitivă. Dintre acestea, Gilligan este cea mai cunoscută pentru „etica purtării de grijă”, o abordare care acceptă credința comună că femeile sunt mai grijulii și mai iubitoare, prezentând acest lucru ca pe un avantaj pe care femeile îl au și care ar trebui să fie apreciat mai mult de către societate. MacKinnon respinge abordarea lui Gilligan, afirmând că însăși ideea de „diferență de sex” este o creație a supremației masculine. Femeile nu sunt în mod inerent mai grijulii, scrie ea. Mai degrabă, „femeile apreciază grija pentru că bărbații ne-au apreciat în funcție de grija pe care le-o acordăm”. Pentru MacKinnon, „diferența” este pur și simplu sexism reificat.

Pentru a distinge clar principiul supremației lui MacKinnon de principiul diferențierii, aceasta ne oferă două principii de origine contrastantă. Narațiunea diferențierii face apel la o diferență originară pre-socială între bărbați și femei; această „diferență originară” reprezintă terenul din care izvorăsc diviziunea și supremația. Pentru MacKinnon, supremația este fundamentală. Supremația duce la divizare, iar aceasta creează mai apoi iluzia diferenței originare.

Principiul diferențierei: diferența originară → diviziune → supremație

Principiul supremației: supremație → diviziune → diferență

Potrivit lui MacKinnon, problemele sociale cauzate de dominația masculină sunt mascate sub forma unor simple diferențe și, prin urmare, contribuie la ignorarea adevăratelor probleme ale femeilor, cum ar fi violența împotriva femeilor, agresiunile și abuzurile sexuale, prostituția și pornografia. Aceste neajunsuri, susține ea, nu au o bază biologică sau evolutivă, ci sunt de origine socio-politică. Principiul diferențierii ar trebui respins, deoarece admite în mod gratuit status quo-ul social ca fiind un principiu fundamental masculin, mai degrabă decât feminist. Pentru MacKinnon, cu adevărat feminist poate fi considerat numai principiul supremației, având ca punct de plecare subordonarea femeilor.

Deoarece esența viziunii RadFem asupra lumii este reprezentată de supremația masculină, ideea că un bărbat ar putea opta pentru o identitate feminină reprezintă o altă reiterare a dreptului și supremației masculine. RadFemii sunt realiști biologici, dar nu determiniști biologici. Nu biologia în sine este cea care clasifică genul feminin – acesta ar fi esențialismul biologic. Pentru RadFems, ceea ce unește și definește femeile ca grup este opresiunea socială omniprezentă pe care ființele umane de sex feminin din punct de vedere biologic o trăiesc.

Originile feminismului trans-Incluziv

Cartea lui MacKinnon a fost publicată aproape de sfârșitul celui de-al doilea val. Cam în aceeași perioadă, două specialste în feminism au lansat concepte care aveau să introducă feminismul într-o nouă etapă și să deschidă calea către feminismul trans-inclusivist.

Prima dintre aceste teoreticiene este Judith Butler, cea care a nășit teoria genului. Cea mai faimoasă contribuție a lui Butler privitor la această teorie este conceptul de gen ca o performanță impusă pe scară socială. De îndată ce ne naștem, susține ea, suntem cooptați în scenarii pre-scrise despre gen, scenarii pe care le punem în aplicare în mod continuu și inconștient peste tot în lume. Această interpretare a genului creează iluzia unei esențe, mirajul unui fundament a priori masculin și feminin.

Pentru feministele valului doi, inclusiv pentru feministele radicale ca și MacKinnon, genul este o construcție socială, un produs al supremației patriarhale, în timp ce sexul este o chestiune de biologie. Butler respinge această distincție netă, susținând că sexul este și el un concept, la fel ca genul: Termenul „feminin’ nu mai pare a reprezenta o noțiune stabilă, sensul său este la fel de tulbure și lipsit de stabilitate ca și ‘femeie'”. Scopul principal al lui Butler este de a dezasambla heteronormativitatea – viziunea conform căreia sexul și relațiile heterosexuale sunt firești – acest proiect necesitând interogarea însăși a conceptelor de masculinitate și feminitate. Pentru Butler, nu există o facticitate pre-socială; orice semnificație sau interpretare pe care o atribuim corpului sau biologiei umane este o invenție culturală.

Scrierile timpurii ale lui Butler despre gen nu se întrepătrund perfect cu retorica tipică TransFem. În primul rând, Butler este categoric anti-esențialistă, în timp ce activiștii Trans fac cu regularitate afirmații esențialiste, cum ar fi cea că Femeile Trans sunt femei. În plus, conceptul de „identitate de gen” poate suna uneori ca o stare imuabilă a sufletului sau a psihicului, o esență interioară care servește drept bază a genului. Cu toate acestea, noțiunea lui Butler potrivit căreia sexul biologic în sine este construit social a format o piatră de hotar pe drumul spre feminismul trans-inclusiv.

Intersecționalitatea și revenirea la Esențialismul de Gen

Pentru a înțelege mai bine modul în care grupările Butler-iene au dat naștere, aparent, unui nou esențialism de gen, trebuie să ne întoarcem la o a doua specialistă marcantă, Kimberlé Crenshaw, al cărei concept de intersecționalitate a devenit un principiu fundamental în feminismul trans-inclusiv și în politica identitară americană în general.

În „Mapping the Margins: Intersectionality, Identity Politics, and Violence Against Women of Color”, Crenshaw, o expertă în drept, expune în detaliu conceptul său de intersecționalitate, o înțelegere a identității ca situare – și anume, poziția cuiva în mijlocul intersecției matricelor de putere socială. În acest articol, Crenshaw se concentrează asupra poziției sociale a femeilor de culoare, argumentând că experiențele lor unice la intersecția dintre rasă și gen sunt neglijate atât de feministe, cât și de antirasiști. Potrivit lui Crenshaw, eforturile feministe se concentrează implicit asupra femeilor albe, minimizând dimensiunea rasială, în timp ce eforturile anti-rasiste se concentrează implicit pe bărbații de culoare, minimizând amploarea misoginiei. „Identitatea femeilor de culoare”, scrie ea, este „o „poziționare” care nu poate fi relatată”.

Pe parcursul analizei sale extinse, Crenshaw descrie două tipuri de anti-esențialism. În primul rând, acel „construcționism vulgar” potrivit căruia categoriile de identitate sunt fabricate social, în consecință, nici nu ar trebui să fie luate în considerare. Aceasta este abordarea anti-rasistului liberal, care caută să cultive o societate post-rasială. La aceasta se opune poziția politicii identitare, care, de asemenea, recunoaște contingența socială a categoriilor de identitate, dar care, cu toate acestea, caută să le păstreze ca poziții de rezistență politică. Crenshaw respinge soluțiile liberalismului, care golește categoriile identitare de semnificație. În schimb, ea propune să se aplece și mai mult asupra acestor categorii ca mijloc de împuternicire socială. Cea mai bună strategie pentru grupurile lipsite de putere, susține Crenshaw, este mai degrabă de a ocupa și de a susține o politică de poziționare socială, decât de a o părăsi și de a o demantela.

Abordarea intersecțională a lui Crenshaw reprezintă o încercare explicită de a conecta „eticheta contemporană cu teoria postmodernă”. Aceasta pornește de la ipoteza postmodernistă subiacentă conform căreia „categoriile pe care le considerăm naturale sau pur și simplu reprezentative sunt de fapt fabricate social în cadrul unei economii lingvistice a diferențelor”. Cu alte cuvinte, Crenshaw împărtășește aceeași înțelegere de bază a realității ca și Judith Butler – și anume, că ceea ce considerăm a fi „real” reprezintă o construcție socială. Cu toate acestea, spre deosebire de perioada timpurie a lui Butler, Crenshaw reifică categoriile de identitate în scopuri politice. (Spun „perioada timpurie a lui Butler”, pentru că în momentul în care Butler a scris „Undoing Gender”, în 2004, ea își retrăgea și folosea principiul performativ pentru a face loc identificării transgender, în această lucrare adoptând retorica intersecționalității).

De remarcat aici un pivot extrem de important, o manevră tactică de prestidigitație: mai întâi negarea faptului că grupările identitare au o bază naturală și apoi redistribuirea acestor categorii ca fiind reale în scopuri politice. Acesta este motivul pentru care retorica TransFem poate suna adesea destul de esențialist, chiar dacă viziunea implicită asupra lumii pe care o promovează este în mod fundamental nerealistă.

Crenshaw afirmă că nu-și dorește să propună „o teorie nouă, radicală a identității”, deși tocmai asta s-a întâmplat. Retorica activiștilor TransFem se sprijină foarte mult pe intersecționalitate, iar prin prisma sa multifațetată, sursa problemelor feministe vizavi de supremația masculină ia astfel formă de conglomerat cisheteropatriarhal. Reînnoindu-și ținta îndreptată către opresiunea cisgender și heteronormativității, pe lângă cea împotriva patriarhatului, concentrarea univocă de forțe asupra supremației masculine este diluată și redirecționată. Activiștii RadFem încorporează, de asemenea, intersecționalitatea în analizele lor, recunoscând modul în care opresiunea femeilor poate fi confundată cu lupta de clasă și rasismul, dar esența viziunii lor asupra lumii rămâne supremația omniprezentă, bazată pe sex a bărbaților asupra femeilor.

Auto-anihilarea anti-realismului feminist

Grupările RadFems și TransFems sunt în prezent prinse într-o luptă pe viață și pe moarte, fiecare dintre ele luptând pentru dominația asupra limbajului, legii și opiniei publice. Dată fiind această luptă, am putea fi tentați să presupunem că aceste grupări reprezintă două modalități opuse de înțelegere a realității. Nu este cazul. Valul actual feminist este pur și simplu extensia celui de-al doilea val de feminism radical, cel mai recent model actualizat al unei mișcări care s-a îndepărtat de realism cu peste cinci decenii în urmă.

Feministele valului doi, în spiritul lui Simone de Beauvoir, au îmbrățișat ideea că „femeia” reprezintă mai degrabă o identitate bazată pe opresiune, decât un etalon natural. Această idee, consacrată în diviziunea gen/sex, a facilitat în cele din urmă concluzia că femeile trans-sexuale sunt femei. Este dificil să conduci atacul împotriva esențialismului și apoi să pivotezi menținerea în picioare a teoriei împotriva bărbaților care se identifică drept femei. Feminismul trans-incluziv este urmașul feminismului radical – dovedindu-se a fi unul de natură oedipiană.

Ambele forme de feminism depind de un fundament postmodern, antirealist, o înțelegere a realității ca rezultat al puterii. În aproape toate formele de feminism contemporan, se poate vedea spectrul lui Michel Foucault plutind în fundal, expertul postmodernist francez, care a postulat un construcționism social extrem, devenit normă în științele umaniste și sociale, în special în studiile de gen. Butler, o Foucault-iană convinsă, îl creditează pe Foucault cu expunerea modului în care „puterea se disimulează drept ontologie”. Cu alte cuvinte, ceea ce noi percepem ca fiind „real” reprezintă de fapt o mașinărie a puterii sociale și instituționale.

Gruparea TransFems, prin intermediul lui Judith Butler, adoptă implicit o perspectivă foucaultiană ca argument, conform căruia, binomul sex masculin-feminin reprezintă mai degrabă o fabricație a științei medicale, decât o categorizare a unui fenomen natural. Abordarea intersecțională a lui Crenshaw se bazează în mod explicit pe viziunea postmodernă conform căreia categoriile presupus „naturale” sunt de fapt construcții sociale. Teza lui MacKinnon despre supremație emană și ea o aromă foucaultiană, deoarece afirmă că diferențele aparente dintre bărbați și femei nu sunt reale, ci fabricate de puterea patriarhală și luate apoi drept fapte. Feminismul transinclusiv nu face decât să extindă această analiză pentru a include „feminitatea” însăși ca produs al supremației, neexistând niciun motiv clar pentru care acest lucru nu ar putea fi valabil, în cazul în care, așa cum susține MacKinnon, diferențierea reprezintă întotdeauna o reificare a supremației.

Un hilemorfism nietzschean

Ambele tabere feministe sunt, într-o măsură sau alta, nerealiste. Înseamnă, totuși, că sunt anti-esențialiste? În realitate, ideea că RadFems și TransFems au rezistat îmbibării cu otrava esențialismului, cu excepția unor doze atent proporționate de nominalism, este o fantezie. În esențialismul clasic aristotelic, „esența” oricărei entități fizice reprezintă o combinație de materie (hyle) și formă (morphe). Forma conferă coerență și scop simplei materii, iar uniunea celor două constituie întreaga entitate. Toma d’Aquino se folosește de Aristotel pentru a oferi o explicație hilemorfică a identității umane, susținând că ființa umană este o unitate între corp (materie) și suflet (formă). Acest esențialism Tom-Aristotelic este respins în totalitate în teoria feministă. După cum se pare, totuși, feminismul foucaultian este de asemenea esențialist: dar în acest caz, cea care oferă formă și sens corpului este puterea socială – acest lucru reprezintă un esențialism externalizat, un Hilemorfism Nietzschean. Externalizarea esenței „femeii” ca opresiune socială echivalează cu admiterea faptului că „femeia” este mai degrabă o construcție socială, decât o formă de existență – existând aici un risc.

Teza supremației grupării RadFem mai are și alte neajunsuri, cum ar fi presupunerea că o adevărată egalitate socială va duce la mai puține diferențe perceptibile între sexe. Dacă supremația este ceea care duce la diferențieri, atunci reducerea supremației masculine va diminua probabil diferențele. MacKinnon este explicită cu privire la această ipoteză, care s-a dovedit însă incorectă și inexactă. În cele mai bogate și mai egalitare societăți, cum ar fi cele ale țărilor scandinave, anumite diferențe între sexe, cum ar fi opțiunea de a studia STEM, au devenit, din contră, mai pronunțate și nu invers. Acest paradox al egalității de gen indică faptul că, atunci când femeilor li se oferă mai multă libertate de alegere, în medie, alegerile pe care acestea le fac sunt în continuare diferite de cele ale bărbaților.

Cu privire la acest paradox aparent, unele feministe vor răspunde neconcludent, susținând că pe undeva pe la mijloc de vină trebuie să fie supremația masculină. În acest fel, teza supremației funcționează adesea ca o premisă incontestabilă în gândirea RadFem, iată un prim principiu: indiferent de câte progrese fac femeile în societate, ele rămân în continuare la fel de oprimate. Ca urmare a acestui lucru, MacKinnon, avocată de mare succes și reprezentantă a elitei academice, susține că se consideră în continuare o victimă a unei supremații masculine omniprezente. Un narativ care postulează femeile ca fiind veșnic oprimate se va distruge automat. Discuția în sine despre „femeie” – considerată drept o categorie creată de opresiune – aduce în discuție repunerea bazei subjugării ei.

În ciuda acestor deficiențe, criticile RadFem la adresa feminismului trans-inclusivist au anumite merite. MacKinnon recunoaște, pe bună dreptate, că atunci când femeile suferă din cauza opresiunii – așa cum se întâmplă încă în întreaga lume, chiar dacă nu în orice împrejurare – această opresiune este legată de realitatea corporală a feminității. Fiziologia femeii și capacitatea de a rămâne însărcinată le face pe acestea mai vulnerabile în ceea ce privește violul, exploatarea și controlul.

Spre deosebire de feminismul trans-inclusivist, feminismul radical recunoaște cel puțin realitatea materială a întrupării feminine, respingând ideea că feminitatea este o simplă fabricație. Feminismul trans-inclusiv consideră feminitatea ca ținând de estetică, un stil care se concentrează pe aparență, pe „efemeritate”, ignorând în totalitate potențialul înnăscut de procreare și imitând adesea stereotipurile regresive pe care feministele au căutat mult timp să le anuleze. Păstrând o legătură între femeie și feminin, feminismul radical păstrează o legătură cu realitatea, pe care Nemesisul său a abandonat-o. Cu toate acestea, corpul feminin în gândirea RadFem tinde să fie mut, inert – un loc al dominației perpetue, dar niciodată origine a diferenței.

A venit timpul confruntării cu realitatea

Feminismul are nevoie de o confruntare serioasă cu realitatea. Într-un cadru foucaultian care percepe realitatea ca fiind determinată de factorul putere, ar trebui să ne opunem realității pentru a rezista opresiunii. Dacă mișcarea feministă speră să reziste și să pledeze în mod eficient pentru demnitatea femeilor și fetelor din întreaga lume, trebuie în consecință să se îndepărteze de calea nerealistă care a condus-o spre acest câmp de luptă sângeros. Pentru a supraviețui Armaghedonului iminent, feminismul trebuie să abandoneze caracteristica de respingere paranoică a diferențelor esențiale dintre sexe. Acest lucru nu echivalează cu o întoarcere la caricaturizări ridicole și reducționiste. Bărbații și femeile sunt diferiți, dar complementari; diferența dintre noi este asimetrică, în concordanță cu o umanitate pe care o avem în comun și cu o inimitabilitate individuală.

Doar de pe un teren realist putem discerne cu succes care diferențe reprezintă sau nu o consecință a sexismului. Doar de pe un teren realist se poate argumenta cu temei și încredere că un bărbat nu poate opta pur și simplu pentru a deveni femeie, deoarece există un dat presocial al feminității, o natură care este modelată de educație și formare, dar nu este în întregime invocată de aceasta.

Puterea instituțională și limbajul influențează profund modul în care percepem realitatea; acesta este un lucru pe care postmoderniștii îl înțeleg foarte bine. Însă a afirma că puterea determină realitatea, înseamnă a recunoaște că femeia reprezintă o fabricație – o concesie care, pentru mișcarea feministă, se va dovedi în cele din urmă fatală.

 

Despre autor
Abigail Favale este decan al Universității creștine George Fox din Oregon, SUA. Traducere și adaptare după The Public Discourse.

Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here