Un gând creștin asupra transplantului de organe (de P.S. dr. Irineu Pop – Bistrițeanul)

278
Deși nivelul dezvoltării actuale al stiinței pare să nu cunoască limite, lăsând omului iluzia unui demiurg în devenire, elementul divin nu poate fi nici ignorat, nici eliminat. Avem nevoie de o morală înrădăcinată în solul evanghelic ca singură garanție a intervenției omului în spațiul nou al cunoasterii vieții.

În ultimele decenii s-au făcut multe realizări în domeniul stiințelor medicale, realizări care au permis alinarea multor suferințe ale semenilor nostri si redarea sănătății lor. Unul din mijloacele folosite de medici pentru ameliorarea sau înlăturarea suferinței este transplantul de țesuturi si de organe. Aceasta este o performanță a stiinței si a practicii medicale. Prin transplantul de țesuturi si/sau organe se înțelege acea activitate medicală complexă care, în scop terapeutic, înlocuieste țesuturi si/sau organe umane compromise morfologic si funcțional din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase [1].

Însă atunci când vorbim de prelevarea de organe trebuie să ținem seama de credința  multimilenară a poporului nostru cu privire la trei lucruri:

  1. persoană umană si trup uman,
  2. boală si vindecare,
  3. moarte si înviere.

Să le luăm pe rând.

1. Învățătura noastră de credință acordă trupului o mare valoare fiindcă si acesta este creat după chipul lui Dumnezeu. Trupul este colaboratorul sufletului în viața pământească, instrumentul de acțiune al sufletului asupra lumii. Trupul este templul Duhului Sfânt (I Cor. 6, 19). La a doua venire a Mântuitorului, trupul se va bucura de înviere, devenind nemuritor. Creștinul respectă trupul, pentru faptul că sufletul sălăsluieste în tot trupul, chiar după moarte. Rădăcinile raționale si sensibile ale trupului nostru îsi au ultimele temelii înfipte în adâncimea sufletului si prin el în Dumnezeu. Fiind nespațial, sufletul poate persista cu părțile componente ale corpului, chiar după descompunerea acestuia. Apoi, destinația trupului este ca spiritul uman să lucreze prin el la transfigurarea întregului cosmos, a întregii naturi [2].

Demnitatea trupului din care se prelevează trebuie respectată. Unde este însă demnitatea acestui trup si ce rămâne din el când îi lipsesc ochii, inima, plămânii, ficatul, rinichii, pancreasul, câteva oase, s.a.? Cum se va prezenta el în fața scaunului de judecată?

2. Învățătura morală a Bisericii noastre ne arată că boala si suferința nu sunt create de Dumnezeu, ci sunt consecința slăbirii comuniunii cu Dumnezeu, în urma păcatului protopărinților nostri. Desigur, în fața bolilor si a durerilor care macină sănătatea omului, avem datoria de a ne îngriji de trup pentru folosirea lui în slujba lui Dumnezeu si a aproapelui [3]. Când suntem bolnavi, trebuie să cerem ajutor lui Dumnezeu „Doctorul trupurilor si al sufletelor”. De asemenea, trebuie să apelăm la medici care sunt chemați de Dumnezeu să vegheze la păstrarea sănătății noastre. Înțeleptul biblic îndeamnă: „Cinstește pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că și pe el l-a făcut Domnul” (Sirah 38, 1). Boala trupului poate sluji drept leac bolilor sufletului, contribuind la nimicirea patimilor. Sănătatea fizică ne este de folos numai dacă o folosim în vederea mântuirii noastre.

E bine să ne întrebăm: oare, urmărirea unei durate maxime de viață este importantă pentru un bolnav creștin, care e convins că adevărata viață este dincolo?

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

3. Cu toate progresele realizate în domeniul medicinii, starea de sănătate nu poate fi menținută pentru mult timp, deoarece trupul nostru este supus stricăciunii si morții. În acest fel, ne amintim că viața pământească e timpul de pregătire pentru viața vesnică. În crestinism, moartea nu-i o simplă nimicire, ci puntea de trecere spre existența vesnică. „Prin moarte, noi trecem nu în întunericul neființei, ci în lumea deplină a vieții veșnice” [4]. La Dumnezeu nu se poate ajunge fără a se trece prin moarte. Ea este capătul la care ne asteaptă Domnul vieții, singurul Care are nemurirea. Prin Învierea Sa si prin Înălțarea cu trupul la cer, Hristos a desființat moartea, fiindcă a scos materia de sub legea descompunerii dându-i posibilitatea de-a fi transfigurată si iluminată. Moartea trebuie privită nu ca o pagubă, ci ca un câstig, făcându-l pe om să nu păcătuiască vesnic, iar răul să nu devină nemuritor [5].

Cei implicați în transplantul de organe trebuie să stie că Biserica nu poate accepta filosofia care a dus la formularea definiției morții ca moarte a creierului. Sintetizând cele spuse până acum putem afirma că trupul omenesc este vas purtător de mare comoară (cf. II Cor. 4, 7), drept pentru care trebuie tratat cu respect. Nu stim dacă poate fi stirbit acest „templu”, căci scris este: „Voi nu sunteți ai vostri, căci cu preț ați fost cumpărați! Slăviți-L dar pe Dumnezeu în trupul vostru si în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu!” (I Cor. 6, 19-20). Când sănătatea e subrezită si suferim, să ne gândim că „la Dumnezeu nu se poate intra decât în stare de jertfă”, precum arată Sfântul Chiril al Alexandriei [6]. Ferice de cel ce spune: „Cu tot necazul meu, sunt covârsit de bucurie!” (II Cor. 7, 4). Moartea nu este trecere în neființă, ci întoarcere acasă. Nicolae Velimirovici zice: „Din clipa în care te-ai născut esti destul de bătrân ca să mori”. Asa că si cel bătrân si cel tânăr trebuie să spună: „Doamne, primeste duhul meu” (Fapte 7, 59). Pentru sfinți clipa morții este o bucurie mare că au scăpat de apăsarea vieții pământesti.

Și, totusi, dacă suntem „trupul lui Hristos si mădulare fiecare în parte” (I Cor. 12, 27), este firesc ca atunci când un mădular suferă să-l ajutăm să scape de suferință, deoarece avem poruncă de la Hristos să ne iubim aproapele ca pe noi însine (Mt. 22, 38). Dacă transplantul de organe se face pretutindeni în lume poate că este iluzoriu si retrograd să ne împotrivim. Ni se poate reprosa că nu avem iubire. Știm că Sf. Cosma si Damian au folosit această metodă terapeutică a transplantului, dar ei au prelevat membru (piciorul) în ziua a patra de la deces [7]. Eu, ca să fiu sincer, nu stiu cum gândeste Dumnezeu în acest sens, El care îl alcătuieste pe fiecare om în pântecele maicii sale ca pe o făptură minunată (cf. Ps. 138, 13-14), unic si irepetabil, vice-rege al creației.

Cei implicați în transplantul de organe au datoria morală să-si asume responsabilitatea, respectând persoana umană în integralitatea sa (trup-suflet), chip al slavei divine care are ca destin vesnic: „casa Tatălui” (In. 14, 2). Să nu se confunde moartea biologică cu moartea cerebrală. Moartea ca încetare efectivă a vieții, presupune: oprirea inimii, absența respirației si moartea cerebrală [8]. Aceste trei condiții trebuie îndeplinite, concomitent si în totalitate, pentru a se evita erori regretabile.

Pentru nimic în lume, trupul nu trebuie transformat în obiect si în părți detasabile interschimbabile. El nu este un atelier cu piese de schimb, ci templu al Duhului Sfânt, care va învia, având si materia si forma din viața aceasta, dar, fireste, cu însusiri deosebite ca trupul Domnului înviat.

Dacă donarea organelor este o dovadă de iubire, trebuie să stii cui dăruiesti si prelevarea să se efectueze asupra cuiva care consimte, căci numai pe dătătorul de bunăvoie Îl primeste Dumnezeu (II Cor. 9, 7) [9]. Eu m-as alătura acelor ortodocsi sfiosi si cu ei as întreba: „oare n-ar trebui să asteptăm alte căi, precum xenogrefa (grefa realizată cu organe de animale) sau chiar implantarea de organe artificiale sau donarea personală de organe non-vitale (precum rinichiul) pentru a accepta mai lesne aceste practici?”.

Astăzi, când tehnologia modernă biomedicală progresează, să ne ferim de excese cărora diavolul le maschează caracterul de păcat [10]. Mereu să ne întrebăm, eu medic si eu pacient crestin: „Ce-ar face Hristos dacă ar fi în locul meu?”. Mereu să spunem: „Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ” (Mt. 6, 10).

 

Despre autor
Irineu Pop (născut Ionel Pop) este doctor în teologie și arhiepiscop al Alba-Iuliei, membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. La data scrierii articolului (2008) era episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, cu numele de Bistrițeanul (1990-2011).

 

1. Pr. Prof. Dr. Sorin Cosma, O abordare crestină a Bioeticii, Ed. Marineasa, Timisoara, 2007, p. 211.

2. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae ne spune că omul, ființă cu natură dublă, are „misiunea grea de a spiritualiza lumea văzută, are misiunea de a respinge tentațiile trupului si ale lumii si, prin aceasta, de a transfigura natura materială” (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, EIBMBOR, Bucuresti, 1978, p. 427).

3. „Datoriile crestinului către trupul său se cuprind în grija de viața si sănătatea lui” (Învățătură de credință crestină ortodoxă, EIBMBOR, Bucuresti, 1992, p. 387).

4. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii si îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1993, p. 199.

5. „Pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte”, Dumnezeu a rânduit desfacerea legăturii dintre suflet si trup, până la învierea cea de obste (cf. Slujba înmormântării, în Molitfelnic, EIBMBOR, Bucuresti, 2006, p. 234).

6. vezi Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinarea si slujirea în duh si adevăr, în col. PSB, vol. 38, EIBMBOR, Bucuresti, 1991; „Starea de sănătate fizică nu ne ajută la nimic dacă nu o folosim în scopul mântuirii personale” (Dr. George Stan, Teologie si Bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria. 2001, p. 106).

7. Dr. Nicolae Igna, Cosma si Damian, doctori fără de arginți, Sibiu, 1945, p. 82-84.

8. cf. Prof. Dr. Gheorghe Scripcaru, Medicina legală, Ed. Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 1993, p.72

9. E mare păcat ca transplantul să fie determinat de oportunisme politice si economice, de curiozități medicale, la modă în lumea noastră secularizată.

10. Într-o lume care proclamă „moartea lui Dumnezeu”, este o ispită luciferică din partea omului de a se substitui lui Dumnezeu. Numai omul spiritualizat poate da sens pozitiv tehnicii moderne.


Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here