Ne sacrificăm copiii pe altarul unei ideologii brutale (de Jordan B. Peterson)

Ne sacrificăm copiii pe altarul unei ideologii brutale, de extremă stângă. Profesiunea medicală se fărâmițează în fața activismului transgender. Nu pot să fiu de acord cu ceea ce au devenit doctrinele disciplinei mele. Cred că actul medical al „profesionistului” care dă fuga să desfigureze, să sterilizeze și să facă rău tinerilor, uzând de proceduri nefericite, periculoase, experimentale trece dincolo de linia între „a nu face rău” și face tocmai acest rău, de-a dreptul.

Există destule dovezi care atestă că multe societăți antice își sacrificau copiii zeilor pe care-i venerau. Părinți din coloniile feniciene ale Antichității aflate în Cartagina, Sicilia, Sardinia și Malta își ucideau copiii înainte de a-i arde, în speranța că zeii le vor auzi strigătele și li se vor arăta binevoitori.

Suntem pe drept cuvânt îngroziți de asemenea lucruri, însă uneori mă întreb dacă nu cumva extindem ideea de sacrificare a copiilor mai mult decât ne place să recunoaștem.

Zilele trecute am văzut o filmare în care un chirurg american se lăuda cu cele peste 3.000 de duble mastectomii făcute unor tinere care plătiseră operația de schimbare de sex, niște fete păcălite – sau mai bine zis încurajate – de către aceia care profită din asta ca să creadă că dificultățile emoționale ale adolescenței pot fi „vindecate” astfel și se va instala fericirea pe viață, dacă se vor supune acestei practici brutale.

Și este cu adevărat brutală – e un proces care adesea include mai mult decât mastectomiile de care pomeneam, ci multe alte proceduri chirurgicale năucitoare: orchiectomie (castrare, în limbaj mai direct), extirparea uterului, distrugerea mușchiului antebrațului pentru a construi din el nu chiar un penis, ci mai degrabă ceva ce e musai să fie denumit astfel – și altele asemenea.

Un asemenea mesaj, venit din partea unuia care se pretinde medic și care aplică asemenea proceduri copiilor, mie cel puțin mi se pare un motiv de condamnare la închisoare.

Ce s-a întâmplat oare cu doctrina cuprinsă în vechiul principiu primum non nocere – înainte de toate, să nu faci rău?

Jurământul hippocratic a fost înlocuit de o rătăcire: o convingere care poate fi rezumată astfel:

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

„prin oprirea evoluției pubertății la copii și apoi prin intervenție chirurgicală în vederea schimbării lor, nu facem altceva decât să le dăm înapoi ceva ce este al lor de drept. Sentimentele unui copil sunt arbitrul suprem al destinului lor reproductiv și orice încercare de a le contesta identitatea de gen le va crește înclinația spre suicid.”

Minciuni. Minciuni. Minciuni. Și apoi măcelărie.

Schimbarea standardelor

Psihologii – colegii mei din același domeniu al medicinei – au capitulat și ei în fața acestei mentalități de grup. Echipa din cadrul Asociației Psihologilor Americani, special însărcinată cu elaborarea de recomandări de bună practică în psihologie în vederea aplicării în tratamentul persoanelor transgender și de alte genuri insistă ca psihologii și alți consilieri profesioniști să ofere îngrijiri „trans-afirmative”, începând cu drăgălășenii de genul „punerii la dispoziție de resurse de afirmare trans și non-binare” în sălile de așteptare ale cabinetelor.  Profesioniștilor în psihologie li se mai cere și să examineze

„modul în care limbajul folosit (de exemplu utilizarea incorectă a pronumelor și numelor) ar putea reafirma dualitatea de gen, fie în moduri explicite, fie subtile și neintenționate”.

La prima vedere, această culegere de recomandări apare ca un manual de îndoctrinare scris de ideologi marxiști, iar mai apoi, la o examinare mai atentă, ca un document menit să submineze și să distrugă  însăși practica terapeutică în sine.

Însă aceste „recomandări” s-au transformat la o rată alarmantă în legi punitive care dictează tot ce are voie un psiholog sau consilier să spună sau să gândească în relația cu clienții săi.

Vreau să fiu cât se poate de limpede: ca profesionist, fie în America, în Marea Britanie sau oriunde în lume, nu este sarcina terapeutului să „afirme”, sau să nege „identitatea” unei persoane care vine la terapie. Oamenii vin să consulte un terapeut, adesea în urma unei lungi și dureroase deliberări, pentru că suferă, sau că sunt confuzi sau amândouă la un loc. Sarcina unui terapeut este să asculte, să pună întrebări și să avanseze cu mare grijă, fără a da sfaturi ieftine (și astfel să fure succesele clientului sau să adune eșecuri pe capul lui) și fără a pretinde că posedă cunoașterea unei soluții adecvate pentru un anume individ.

Pur și simplu sub nici o formă nu voi spune unei tinere de 18 ani că are perfectă dreptate dacă uneori se simte mai mult bărbat decât femeie (indiferent de modul în care ar fi apărut sentimentul acesta) și nu-i voi spune că dacă ea simte că operația este răspunsul la căutările ei, să înceapă cu terapia hormonală. Mai degrabă aș petrece multe săptămâni, poate chiar luni și ani, ascultându-i povestea, tatonând cu multă grijă și ajutând-o astfel să ajungă la o înțelegere profundă și bine argumentată a autobiografiei și destinului ei.

O asemenea abordare nu este nici „afirmare” și nici „negare”. Cum aș putea îndrăzni să abordez vreuna din ele din moment ce omul a venit la mine pentru că este confuz și disperat – o stare de experiență duală, care dovedește o confuzie profundă asupra propriei identități?

Noi recomandări radicale

Mă voi referi în primul rând la Asociația Americană de Psihologie (APA) pentru că ea este organismul însărcinat cu stabilirea normelor și conceptelor de practică clinică în cea mai dens populată democrație de pe Pământ. Principiile ieșite de aici se vor răspândi mai larg în tot Occidentul și deja o și fac, inclusiv în Marea Britanie. Unele din „recomandările” lor sunt suficient de șocante pentru a merita să fie disecate:

„Recomandarea 1. Psihologii înțeleg că genul este un construct non-binar, care adăpostește o serie de identități de gen diferite și că este posibil ca identitatea de gen a unei persoane să nu fie aceeași cu sexul atribuit la naștere.”

Eu nu înțeleg această definiție radical postmodernă a genului care spune că se bazează pe „sentimentul interior” sau „simțul inerent” al unei persoane care-i spune că ar aparține unui sex sau altuia, în detrimentul realității biologice.

Din punct de vedere psihologic, este fără îndoială adevărat că o proporție destul de mare de bărbați posedă un temperament feminin (care în esență înseamnă că ei resimt nivele mai mari de emoții negative cum sunt anxietatea și tot ce ține de durere – jale, frustrare, dezamăgire, depresie) și care sunt de regulă mai maleabili (plini de compasiune, politicoși) decât bărbații tipici și în aceeași măsură există un procent semnificativ de femei care au un temperament mai masculin. Însă acest lucru nu schimbă felul în care profesioniștii trebuie să se raporteze în mod obiectiv la genul unei persoane.

Psihologii erau odinioară preocupați de întrebarea dacă măsurătorile urmau practicile standard de validitate și încredere. Încercați, de exemplu, să citiți un document publicat chiar de APA în 2014 și veți afla că un psiholog are obligația de a folosi „constructe” (adică termeni precum „gen”) într-un mod adecvat din punct de vedere tehnic. Aceasta înseamnă cel puțin că atributele fundamentale trebuie să fie măsurabile și măsurate corespunzător.

Însă toate acestea se duc pe apa sâmbetei acum, când discutăm despre „magia” genului, care este definit dintr-o perspectivă pur subiectivă, chiar în condițiile în care insistența în a influența pacientul contravine fără îndoială standardelor de până acum. Ce să-i faci, sentimente über alles, oameni buni! Nu e nici o glumă. Mai ales atunci când ai 15 ani și ai fost supus unor operații care te fac incapabil de reproducere, toate astea adesea doar pentru a încuraja sentimentul de superioritate morală al altcuiva, sau sentimentul de „compasiune” pe care și-l atrage singur – un cuvânt care mă face tot mai mult să mă scutur cu oroare de câte ori îl aud.

Doctrine noi

Psihologii au mai și trecut la adoptarea fără rezerve a unei doctrine simple și deloc revoluționare a „intersecționalității”. Ce doctrină este aceasta? Nimic mai mult decât faptul că ființele umane sunt caracterizate de identități care aparțin mai multor dimensiuni. Orice om are rasă, etnie, sex, temperament (și doar aici se cunosc deja cinci dimensiuni), nivel de inteligență, etc. Pe astea le-am știut dintotdeauna. Au devenit însă un mare adevăr cultural de când proștii au observat lucrul de la sine înțeles că statutul de minoritar poate fi cumulativ sau multiplicativ. Mi-e silă chiar și să subliniez lucrul atât de evident că e foarte posibil să fii de origine latino-americană (sau LatinX, ca să folosesc acel termen absurd, umilitor și rostit de sus) și să fii în același timp femeie.

Însă nu poți pune întrebări despre asta fără riscul de a fi ostracizat de colegi. Iată cuvintele absolut îngrozitoare din Recomandarea 7:

„Psihologii înțeleg nevoia de a promova schimbarea socială care reduce efectele negative ale stigmatizării asupra sănătății și stării generale a persoanelor trans și multi-gen.”

În rezumat: dacă nu ești activist (unul din activiștii „noștri”), ai face bine să te cam uiți în urma ta.

Așadar, ce anume ar trebui să-mi guverneze conduita de terapeut și așteptările clientului? Răspunsul este: orice lucru pe care activiștii îl consideră o prioritate după capriciile lor. Țineți minte asta pentru sala de judecată, băieți.

Rea-voință activă

Mă simt tot mai rușinat să fiu psiholog clinician în contextul acesta flagrant de lașitate, lipsă de demnitate și apatie care-i caracterizează pe mulți colegi și pe și mai multe asociații profesionale. Cel puțin peste 20 de ani, când vom regreta cu toții acest teribil experiment social, voi putea spune: „Eu am spus NU atunci când toți au insistat ca și noi să participăm la sacrificarea copiilor noștri.” Nici o altă țară, mai ales Marea Britanie, nu trebuie să facă aceleași greșeli ca SUA și altele asemenea.

Nu pot să fiu de acord cu ceea ce facem acum. Nu mă pot îndupleca să urmez ceea ce au devenit doctrinele disciplinei mele. Cred că actul medical al „profesionistului” care dă fuga să desfigureze, să sterilizeze și să facă rău tinerilor, uzând de proceduri nefericite, periculoase, experimentale trece dincolo de linia între „a nu face rău” și face tocmai acest rău de-a dreptul.

Dacă ne vom îngropa mai departe capul în nisip așa ca acum, vor continua să îi coste scump pe nenumărați tineri sterilizarea, funcția sexuală afectată sau absentă, reacțiile complexe la terapiile hormonale prost înțelese – și împreună cu acestea, nenorocirea și confuzia. Trebuie să înfruntăm riscul care amenință integritatea întregului sistem educațional, îndoctrinarea în aceeași filozofie care a dat naștere acestei bazaconii chirurgicale și din care „cresc” și recomandările APA. Este o amenințare la încrederea generală a publicului de care depind pacea și prosperitatea noastră.

Și apropo: cu siguranță, un număr imens de copii „eliberați” de confuzia de gen prin care au trecut, vor crește, evoluând spre adulți homosexuali intacți fizic și deplin funcționali. Mai e nevoie să subliniez că treaba asta dezgustătoare face ca pretenția că acea clică ce-și atribuie tot mai multe litere din alfabetul LGBTQ+ constituie o „comunitate” omogenă și unificată să fie o glumă proastă?

Am sărit deja peste linia care desparte obsesia ideologică de răutatea activă – și noi multiplicăm aceste păcate (e aici o răscruce și pentru tine) în timp ce atribuim „compasiunii” acțiunile noastre îngrozitoare. Cerul să ne ajute. Cu adevărat.

 

Despre autor
Jordan Bernt Peterson este psiholog clinician, intelectual și profesor de psihologie la Universitatea din Toronto. Specializările sale includ psihologia anormală, psihologia socială și psihologia personalității, având un interes particular în psihologia religiei și a credințelor ideologice. Traducere și adaptare după The Times, 16 iunie 2022.

Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here