back to top
Acasă Blog

Anotimpurile maternității și puterea flexibilității (de Dixie Lane)

Viziunea exigentă și inflexibilă asupra maternității trece cu vederea o realitate esențială a vieții de familie: faptul că copiii se schimbă mereu și, prin urmare, mamele ar trebui să se aștepte și ele la o schimbare a rolului lor și a metodelor de creștere a copiilor de-a lungul timpului.

Majoritatea părinților moderni își doresc cu ardoare să fie părinți buni. În special femeile investesc în general mult în sarcini mentale și în efort emoțional, ca să nu mai vorbim de obiectivele suplimentare care le fac să vadă cât cântește o filozofie parentală față de alta, încercând să atingă standarde ridicate pentru bunul mers al familiei și pentru hrana și educația corespunzătoare a copiilor lor, dar și să-și mențină viu interesul față de starea de bine proprie și față de profesie. Între timp, practicile educaționale comunitare și infrastructurile care înainte sprijineau părinții au ajuns în declin, ceea ce face ca munca de părinte să fie mult mai dificilă decât ar trebui. Acest lucru este valabil atât pentru mamele cu normă întreagă, cât și pentru cele care lucrează în plus într-un loc de muncă exterior căminului; stresul de a „face totul cum trebuie” pătrunde adânc în felul cum este înțeles rolul de mamă în societatea modernă, iar opiniile vehemente despre ce înseamnă să fii o mamă bună de pe internet și de pe rețelele de socializare contribuie în mare măsură la consolidarea acestui perfecționism.

Această viziune exigentă și inflexibilă asupra maternității trece cu vederea o realitate esențială a vieții de familie: faptul că copiii se schimbă mereu și, prin urmare, mamele ar trebui să se aștepte și ele la o schimbare a rolului lor și a metodelor de creștere a copiilor de-a lungul timpului. Nu există o modalitate fixă și eternă prin care o mamă să „facă totul cum trebuie”, oricât de mult ar crede vreun influencer de pe internet că știe formula magică. În realitate, poate că regula radicală a calității de a fi o mamă bună ar trebui să fie aceasta: mamele să se aștepte ca rolurile și metodele de creștere a copiilor să beneficieze constant de revizuire și să se schimbe frecvent – sau cel puțin din când în când.

Trecerea la următorul „sezon” în parenting

Într-o cultură care se opune în general schimbărilor „sezonului”, nu este surprinzător faptul că ne opunem și ideii că rolul de mamă trebuie să se schimbe în timp. Discursul recent privind rata scăzută a natalității și lipsa nepoților indică neplăcerea multor oameni resimțită atunci când trec de la o etapă a vieții la alta. Să devenim părinți este un lucru pe care noi, adulții, îl amânăm din ce în ce mai mult în așteptarea momentului perfect, care de preferință vine doar după ce ne-am bucurat de lunga perioadă a tinereții, care la rândul ei uneori durează până la 40 de ani. Alții își doresc să se căsătorească și să aibă copii la 20 de ani sau puțin peste 20 de ani, perioadele de vârf ale fertilității feminine, dar descoperă că actuala cultură a înfiripării relațiilor între parteneri îi împiedică să-și găsească perechea care să le împărtășească ideile. Acest lucru înseamnă că mulți adulți nu fac niciodată tranziția către statutul de părinte, netrecând în următorul „sezon” generațional al vieții și împiedicându-și astfel proprii părinți să treacă și ei la statutul de bunici.

Întrucât părți semnificative ale generațiilor rămân blocate prin această rezistență la „sezonalitate”, trebuie să luăm în serios ideea că rolul și experiența maternității nu sunt fixe, ci sunt fluctuante și ar trebui să se schimbe pe măsură ce copiii cresc. Deși copiii au mereu nevoie de mamele lor, această nevoie se manifestă în mod diferit de-a lungul timpului. În loc să legăm conștiința femeilor de ideea unor practici fixe legate de rolul de mamă, ar trebui să înotăm împotriva curentului, explicând și analizând mai pe larg conceptul de parenting definit prin reevaluări frecvente și deseori prin schimbare.

Al doilea deceniu

La ce mă refer când vorbesc despre „anotimpuri” sau „sezoane” ale maternității? În general, primii ani de maternitate (când toți copiii sunt mici, toate treburile casnice sunt doar în sarcina părinților, iar conversațiile raționale sunt puține) sunt de o cu totul altă natură decât cel de-al doilea deceniu de maternitate (care diferă la fel de mult, sau cel puțin așa mi s-a spus, de cel de-al treilea deceniu și de următoarele). Pe măsură ce se apropie de cel de-al doilea deceniu de viață, copiii devin ființe din ce în ce mai capabile și încep să aibă nevoie de un alt tip de îngrijire maternă decât atunci când erau mai mici. Încă își iubesc mamele și au nevoie de ele la fel de mult ca întotdeauna, dar tânjesc după independență. Din fericire, o parte din această independență poate fi o adevărată binecuvântare pentru părinți (copiii își pot îndeplini în sfârșit singuri sarcinile!). Dacă părinții pot accepta această nouă independență când copiii cresc, în loc să se teamă de ea, își pot dezvolta un echilibru diferit în procesul de parenting în al doilea deceniu al vieții de familie.

Și totuși, pe măsură ce se apropie cel de-al doilea „sezon” al maternității, adolescenții vor începe să testeze limitele parentale pentru a vedea dacă mamele lor mai sunt interesate de educația lor. Această etapă necesită o mediere a extremelor, deoarece adolescenții au nevoie ca mamele să fie stricte în anumite momente, dar laxe în altul. Ei au nevoie de îmbrățișări în clipele când mama se așteaptă cel mai puțin, iar mama trebuie să rămână atentă și conectată la nevoile lor, astfel încât aceste momente să nu treacă neobservate. Dar comparativ cu copiii mici, adolescenții au frecvent nevoie să fie lăsați singuri. Copiii mai mari și adolescenții interacționează cu lumea în mod diferit. Ei au nevoie de mama lor mai puțin în rolul de manager și mai mult în rolul de ghid; mai puțin ca persoană care le rezolvă problemele și mai mult ca cutie de rezonanță.

Astfel, programul de viață strict și tehnicile disciplinare testate și verificate din primul deceniu trebuie să se schimbe pentru ca mama și copilul să treacă cu succes în următorul „sezon” sau „anotimp” al vieții de familie. Așa cum copilul se schimbă, și mama trebuie să se schimbe, și nu doar în ceea ce privește rolul ei, ci și în modul în care-și folosește timpul. Va petrece mai puțin în balansoar, legănând copilul, și mai mult în scaunul șoferului, mai puțin cu mofturoșii la masă și mai mult pregătind gustări frugale pentru hoardele de adolescenți veniți în vizită. Părinților le este mai ușor să iasă în oraș seara, dar se vor trezi așteptând până târziu ca adolescenții lor să se întoarcă din oraș serile. Există o veche zicală care spune că să fii părinte de adolescenți se face în cea mai mare parte pe genunchi, lucru adevărat. Nu mai este nevoie să facem pentru ei diverse lucruri cu mâinile, vom avea nevoie de rugăciuni mai mult, lăsându-le libertatea de care au nevoie.

Totuși, această trecere de la un rol practic la unul dedicat rugăciunii, proiectelor și îndrumării de la distanță poate fi destul de neplăcută.

Abordarea schimbării cu imaginație

Cum să acceptăm aceste schimbări este o întrebare al cărei răspuns va fi diferit pentru fiecare mamă. Dar această transformare aparține rolului de mamă și este la fel de importantă ca și acțiunile din trecut, când ștergea nasul bebelușului sau îl învăța regulile de bună purtare pe preșcolar. Acum, geniul feminin poate să se manifeste într-un chip nou, într-un „sezon” nou: odată cu relaxarea timpului mamei și pe măsură ce rolul ei față de copil se schimbă, va fi receptivă la maturitatea din ce în ce mai înfloritoare a copilului ei într-un mod care să-l susțină. Feminitatea mamei poate deveni una prosperă și sănătoasă, fiind mai importantă în această etapă, când copiii încep să devină conștienți de mama lor ca persoană întreagă, deplină, distinctă.

În loc să se plângă în noul anotimp că nu mai este suficient să-l doară burtica pentru a-i calma suferința, mama poate îmbrățișa schimbările și o poate lua pe noi căi în această nouă perioadă a vieții. Personal, am fost șocată de cât de diferită este această a doua etapă a maternității de primii opt sau zece ani de parenting din viața mea. Asumarea acestor schimbări a necesitat din partea mea un nivel cu totul nou de deschidere și imaginație.

Ca exemplu al propriei mele experiențe, voi spune că am observat pentru prima dată o schimbare pe când fiica mea cea mare se apropia de vârsta de zece ani. Crescând, mi-am dat seama aproape peste noapte că faptul că mă străduiam toată vremea să-i țin ocupați și bine dispuși pe copii nu mai servea nevoilor familiei ca altă dată. Copiii începeau să aibă nevoie de ceva diferit, la fel și eu. Dar de ce anume?

Aici intră în joc flexibilitatea și imaginația. În acest al doilea deceniu de parenting, încă mai trebuie să-i sprijin și să le hrănesc personalitatea, desigur, dar ei nu mai au nevoie de micromanagementul meu așa cum aveau până de curând. Așa că am redus numărul activităților făcute împreună, am încercat să scap de unele dintre anxietățile mele care mă faceau să fiu conformistă și am căutat să mă țin deoparte de experții în parenting autoritari, ascultându-mi din nou intuițiile, pe ale mele și pe ale copiilor. Am decis, cu o oarecare teamă și nerăbdare, să risc să fiu deschisă la noi moduri de a exista și m-am surprins pe mine însămi reluîndu-mi cariera de scriitoare și istoric.

Dar mai mult decât să urmez acest parcurs profesional, am descoperit că abordez un alt tip de relație cu copiii mei mai mari. S-au dus zilele în care mă ridicam – atât la propriu, cât și la figurat – cu mult deasupra micuțelor ființe încă nedeplin raționale. Copiii mai mari au alte nevoi conversaționale și intelectuale, și pentru mine, să le satisfac aceste nevoi a fost o plăcere neașteptată.

Cu trecerea anilor, copiii vor continua să aibă nevoie de grija noastră afectuoasă, însă modul în care ea se exprimă se poate schimba pe parcurs.

Există nenumărate alte exemple de mame și de familii care au prosperat atunci când mamele au îmbrățișat pline de imaginație schimbarea „anotimpurilor”. O mamă flexibilă pe care o admir este istoricul Laurel Thatcher Ulrich, care și-a obținut doctoratul în istorie după 40 de ani și a câștigat un premiu Pulitzer pentru cartea sa revoluționară de istorie a rolului moașelor și a femeii din America secolelor 18–19. Un alt exemplu este gazda radio, autoarea și comedianta Jennifer Fulwiler, care a găsit o modalitate de a-și aprinde „flacăra albastră” în timpul unui „anotimp” solicitant de creștere a copiilor săi micuți. Fulwiler își încurajează audiența să caute ceva care să le stârnească pasiunea, indiferent de „anotimpul” în care se află în viață, spunând că circumstanțele practice ne solicită gândirea creativă pentru a ne împlini pasiunea.

După cum susține Fulwiler în cartea sa, adaptarea intereselor și proiectelor noastre în funcție de „anotimpul” în care suntem nu vizează doar activitățile profesionale. Multe femei descoperă că, pe măsură ce fertilitatea li se dimnuează și „anotimpurile” maternității se schimbă, pot investi mai mult în anumite ocupații, voluntariate sau hobby-uri care le îmbogățesc lumea în mai mare măsură decât într-o etapă anterioară a creșterii copilului. Spre exemplu, o prietenă dragă de-ale mele, mamă a mai multor copii, s-a implicat din ce în ce mai mult în corul bisericii noastre de cartier, cântând și la nunți și înmormântări, când copiii ei mai mari au crescut suficient pentru a-l ține pe cel mic în brațe. Ocupația ei nu numai că a fost utilă pentru comunitatea bisericii noastre, dar în plus le-a făcut pe fiicele ei să-și descopere dragostea pentru muzică. Acum sunt o familie cu mai mulți cântăreți și niciunul dintre ei nu se supără că un puști sau un preșcolar îi însoțește la cor.

Cu trecerea anilor, copiii vor continua să aibă nevoie de grija noastră afectuoasă, însă modul în care ea se exprimă se poate schimba pe parcurs.

Flexibilitatea ca instrument

Posibilitatea schimbării în cel de-al doilea deceniu de maternitate poate părea surprinzătoare după atâția ani în care ne-am ocupat strict de creșterea copiilor mici. Dar acest lucru se datorează doar faptului că acceptarea unei astfel de schimbări necesită un pic mai multă imaginație decât sunt în stare să manifeste de obicei rețelele de socializare și alți influenceri. Știm că atunci când se impun restricții inflexibile asupra rolului de mamă, atât mama, cât și copilul suferă. Concepția conform căreia mamele nu ar trebui să aibă nevoie de ajutor în îngrijirea sugarilor sau standardele prea înalte care reglementează modul de hrănire și programul de somn impuse mamelor de sugari învață femeile că nu ar trebui să se angajeze în căutarea de soluții creative, ci că de fapt trebuie să renunțe la starea lor de bine în favoarea ideii fixe că maternitatea este aproape în întregime echivalentă cu un sacrificiu. De fapt, acest perfecționism al rolului de mamă în societatea modernă începe chiar mai devreme de perioada nașterii și a primelor luni de viață ale sugarilor, atunci când femeia însărcinată, care se simte teribil de rău, își vede suferința respinsă ca fiind doar unul dintre sacrificiile legitime pe care le reprezintă sarcina (oferindu-i-se deci un simplu biscuit). Deși astfel de reduceri la un rol pe care trebuie să ni-l asumăm cu orice preț sunt de obicei bine intenționate, de fapt sunt de multe ori contraproductive. Și deși este important să acordăm atenție preocupărilor legate de asigurarea confortului și stării optime a bebelușului, nu trebuie să permitem ca obiectivile ce țin de flexibilitate și discernământ să se piardă pe drum.

Cu alte cuvinte, pentru a trăi pe deplin toate anotimpurile maternității, trebuie să ne debarasăm de cultura inerției și să devenim mai deschise la a vedea maternitatea ca fiind caracterizată de schimbare, discernământ continuu și flexibilitate. Trebuie să ajutăm femeile, atât pe proaspetele mămici, cât și pe cele cu experiență, să respingă opiniile și ideile fixe care adoptă perfecționismul în ceea ce privește creșterea copiilor. Cel mai bun mod de a ajuta atât mamele, cât și copiii poate fi, de fapt, acela de a rămâne în mod deliberat mai deschise: deschise la diferență, la schimbare și la noile daruri și dificultăți care o așteaptă inevitabil pe fiecare mamă.

 

Despre autor
Dixie Dillon Lane este istoric american, editor asociat la revista Hearth & Field, editor colaborator la revista Front Porch Republic și mamă a patru copii. Cartea ei, Skipping School: Finding the Roots of Modern Homeschooling in the American Past, va apărea la editura Eerdmans. Îi puteți urmări activitatea pe newsletterul său, The Hollow, sau pe X @DixieDillonLane. Traducere și adaptare după The Public Discourse.

Politici familiale într-o Românie și o Europă tot mai vârstnice: există o „rețetă a succesului”?

Căsătoria și întemeierea unei familii rămân determinantul principal în decizia de a avea copii. De aceea, obiectivul numărul unu al oricărui demers ce vizează redresarea demografică se impune a fi un set de politici familiale eficiente.

Toate țările europene se confruntă în ultimele decenii cu o scădere semnificativă a natalității și, ca urmare, cu îmbătrânirea populației. Acestea le pun în pericol sistemele de protecție socială, în special pe cele de pensii, dar și viitorul, pe termen lung. După cum scrie prof. Vasile Ghețău, „patriarhul” cercetării populației din România, în Europa

„maladia denatalității s-a generalizat. În anul 2023 doar în șase țări a existat creștere naturală a populației: Cipru, Franța, Irlanda, Luxemburg, Malta și Suedia. În trei dintre ele creșterea a fost mai mică de 1 la mie și foarte probabil va urma o instalare a scăderii naturale în anul 2024. În cazul Franței, citată multe decenii ca exemplu de țară cu politici familiale eficiente și natalitate ridicată, date publicate foarte recent arată o creștere naturală în anul 2024 de numai 17 mii persoane (era de 205 mii în anul 2015). Anul 2025 va arăta declin natural și în Franța.”

Cu alte cuvinte, niciun stat european nu mai are o natalitate măcar suficientă pentru înlocuirea generațiilor care pleacă. Unele, totuși, reușesc să suplinească reducerea naturală a populației prin imigrație non-europeană, fenomen care însă aduce cu sine mari probleme, cunoscute deja.

România, din nefericire, se înscrie în categoria celor mai „năpăstuite” țări. Declinului natalității i se adaugă migrația externă feroce din perioada 1990-2007, ceea ce a condus la o o scădere demografică ce nu va putea fi stopată, în absența unor evenimente excepționale, pentru încă 50 de ani, conform prof. Ghețău.

De remarcat este faptul că în ultimii ani componenta migrației internaționale (emigrarea și imigrarea) s-a redus semnificativ ca pondere în scăderea populației față de perioada 1990-2007, principalul motiv de îngrijorare fiind acum abrupta reducere a natalității, după cum arată reprezentarea grafică de mai jos (sursa datelor: INS).

Desigur că această involuție are un determinant cultural major ce provine din schimbarea atitudinilor, obiceiurilor și aspirațiilor oamenilor; totuși, responsabilitatea mediului politic, a autorităților pentru inacțiunea lor din acești ani nu poate fi eludată. Este o discuție lungă și complexă, pe care încercăm de mulți ani să o cuprindem în dialogul nostru instituțional. Din nou îl cităm pe prof. Vasile Ghețău:

„Originile acestei crize se află nu numai în inerentele dificultăţi ale trecerii de la comunismul românesc la capitalism, de la dictatură la stat de drept şi democraţie, de la economie hipercentralizată la economie de piaţă, ci şi în gravele erori săvârşite de clasa politică în gestionarea societăţii româneşti, erori provenite din incompetenţă, lipsă de voinţă politică şi corupţie. Aceste erori au contribuit şi ele, mai ales în anii 1990, poate nu atât la declanşarea declinului natalităţii, cât la dimensiunile acestui declin şi, cu certitudine, la recrudescenţa mortalităţii, prin intermediul scăderii dramatice a nivelului de trai, prin colapsul sistemului de sănătate publică (ineficient şi înainte de 1990), prin violenţă şi stres, prin dezordine socială, prin incertitudini şi aşteptări.”

Pe acest fond, am căutat în experiența altor țări exemple de bune practici care să poată fi sugerate legiuitorilor români. Adaptate corespunzător, aceste măsuri, împreună cu cele existente deja și a căror păstrare este imperativă, ar urma să ducă la apariția unor tendințe consolidate, care să încetinească declinul dezastruos al populației țării. Și, întrucât căsătoria, întemeierea unei familii rămân determinantul principal în decizia de a procrea – o afirmație care nu mai trebuie, credem, demonstrată – obiectivul numărul unu al oricărui demers de acest fel se impune să fie un set de politici familiale eficiente.

Nu este o abordare inedită pentru PRO VITA, chiar dacă organizația noastră are în vedere în primul rând salvarea vieții umane nenăscute amenințate; indiferent cât ar fi de importantă, această lucrare binecuvântată nu se poate desfășura în neant, ci doar ținând seama de situația nucleului familial și de starea generală a societății românești. Așa cum scriam într-un material de sinteză realizat pentru Partidul Alianța pentru Unirea Românilor în urmă cu câțiva ani,

„Obiectivul (…) este să avem în România cât mai multe familii, cât mai longevive, cât mai numeroase, asigurând membrilor acestora un mediu propice economic, social, protectiv și psiho-afectiv de formare și dezvoltare a personalității umane, iar națiunii române continuitatea și dezvoltarea demografică, economică, socială și culturală.”

Ca atare, cercetarea noastră din ultimii ani s-a concentrat pe identificarea, în state compatibile cultural și civilizațional cu România, de politici familiale cât mai eficiente și mai replicabile. Există oare vreo rețetă care să asigure succesul? Aparent răspunsul ar fi nu; așa cum arătam mai sus, situația nu este bună în nicio țară din Europa. Totuși, trebuie să acordăm creditul cuvenit statelor care au reușit mai mult decât celelalte la aceste capitole, în special Franța și Ungaria. Ultima nu este inclusă în cele 6 de mai sus, dar merită atenție din motive pe care urmează să le analizăm cu altă ocazie. Din experiența acestora și preluând de nevoie (nu din convingere!) paradigma egalitaristă și feministă ce domină politica europeană, am dedus că următoarele coordonate sunt esențiale pentru formularea unor politici familiale eficiente:

  • o politică familială trebuie să cuprindă un ansamblu de măsuri și alocări fiscale, măsuri privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, reconcilierea dintre viața de familie și viața profesională și, în sfârșit, servicii accesibile care să le permită părinților să fie activi în muncă pe termen lung. O fertilitate ridicată necesită, prin urmare, o rată ridicată de angajare a femeilor și partajarea responsabilităților în mod egal între bărbați și femei;
  • politicile familiale trebuie să fie însoțite de politici de ocupare a forței de muncă și de politici privind locuirea, pentru a permite cuplurilor să se angajeze într-un proiect familial;
  • o politică familială eficientă trebuie să fie durabilă, previzibilă și pe termen lung;
  • impozitarea trebuie să favorizeze familiile față de cuplurile în concubinaj și familiile cu copii față de cele fără copii;
  • autorităţile publice trebuie să recunoască și trateze în mod corespunzător tipurile de familii (familia nucleară, familia monoparentală, familia numeroasă);
  • politica familială trebuie să ia considerare toată durata existenței nucleului familial. Nu doar copilul mic necesită atenție, ci și un adolescent în dificultate, un soț bolnav sau un părinte aflat în pierdere de autonomie au nevoie, de asemenea, de sprijin.

(Va urma)

Cercetarea pe subiecți umani – situația deținuților

Abuzurile în cercetarea pe subiecți umani nu a luat sfârșit, din nefericire, după cel de-al Doilea Război Mondial, în ciuda faptului că au fost emise reglementări internaționale și naționale în acest domeniu.

Abuzurile s-au comis cu precădere asupra populațiilor vulnerabile: persoane instituționalizate, persoane sărace, militari, deținuți și prizioneri, persoane incompetente, membri ai unor grupuri minoritare etc. Astăzi, mă voi opri la situația deținuților.

Există, pentru această populație vulnerabilă, ghiduri și reglementări. Ghidurile reiau principiile etice universal valabile în cercetare, dar aduc și o serie de precizări suplimentare. În acest sens, deținuții, care participă voluntar la o cercetare, trebuie recompensați la un nivel adecvat în comparație cu recompensele care se oferă participanților în mod obișnuit (din afara închisorilor); nu sunt permise promisiuni de reducere a sentințelor sau unele favoruri legate de eliberarea condiționată în schimbul participării în cercetări medicale; sponsorii cercetărilor derulate în închisori (companii farmaceutice, fundații etc.) trebuie să plătească sume rezonabile pentru a avea acces la deținuții din acea închisoare; cercetătorii au obligația de a asigura asistență medicală deținuților pentru eventualele probleme de sănătate pe care le-ar putea avea ca urmare a participării în cercetare, precum și compensații materiale familiilor în cazul decesului; nu este permis ca deținuților să li se solicite să consimtă la exonerarea cercetătorilor de producerea unor prejudicii.

Cu toate acestea, abuzurile nu au dispărut. Pe de o parte, abuzuri determinate de orgoliul și lipsa de etică a cercetătorilor (în mare parte medici, dar nu numai), pe altă parte, și de interesele financiare ale companiilor farmaceutice.

În acest sens, este ilustrativ cazul Statelor Unite ale Americii:

1. Închisoarea Holmesburg din Philadelphia. Experimentele pe deținuții din această închisoare au început în anii 1950, sub conducerea dr. Albert Kligman, medic dermatolog. Acest medic a folosit în mod experimental razele X pentru a trata infecțiile fungice ale unghiilor la copii retardați mental și la prizonieri, experiment care a fost chiar finanțat de Serviciul de Sănătate Publică al Statelor Unite. A continuat cu testarea cutanată a diferite loțiuni și creme pentru o perioadă de 30 de zile. Ariile pe care erau aplicate produsele erau examinate periodic cu ajutorul unei lămpi solare ceea ce a dus la producerea de vezicule și arsuri pe pielea subiecților cu sechele definitive.

Mai târziu, în aceeași închisoare au fost derulate experimente care implicau infectarea pielii deținuților cu virus herpes simplex, herpes zoster, cu moniliază cutanată și candida albicans. Deținuții au fost expuși la medicamente fototoxice și raze ultraviolete. Diferite companii farmacologice au testat pe deținuți numeroase medicamente printre care: tranchilizante, analgezice și antibiotice pentru a evalua dozările și toxicitatea acestora.

2. Închisoarea Stateville din Illinois. Un număr de 400 de deținuți au făcut parte dintr-un experiment destinat descoperirii unui tratament pentru malarie. Participanții au semnat un formular de consimțământ informat în care absolveau cercetătorii de orice responsabilitate legală pentru eventualele leziuni pe care le-ar fi putut suferi ca urmare a participării lor în acestă cercetare.

3. Închisoarea Sing Sing din California. Un deținut a luat parte la un experiment în care i s-a transfuzat sânge de la un pacient bolnav de leucemie.

4. O închisoare din Ohio. Deținuții au luat parte la un experiment în care li s-au injectat celule canceroase hepatice în scopul de a descoperi modul în care organismul uman sănătos luptă împotriva celulelor maligne.

5. Închisoarea Rankin Farm din Mississippi. Experimentul avea drept scop demonstrarea faptului că pelagra este determinată de dieta deficitară și nu de condițiile igienice precare. Au fost selectați 12 deținuți cărora li s-a promis eliberarea în schimbul participării. Pentru a induce pelagra, dieta acestora a fost modificată gradat, astfel încât a fost redusă în final la cartofi dulci, orez și porumb. Ca urmare a acestei modificări drastice a dietei, deținuții au suferit amețeli, stare de letargie, dureri și leziuni cutanate, stare suportată cu mare dificultate de subiecți și descisă de aceștia ca un adevărat „iad”.

O dată descoperite aceste experimente au fost blamate de societate. Ele au fost oprite și sancționate. Mai mult, în SUA, au fost promulgate reglementari federale prin care se interzice participarea deținuților la cercetările clinice. Restricțiile au fost introduse deoarece se considera că deținuții din penitenciare nu au (în acest mediu) autonomie și în consecință consimțământul lor nu este liber.

Cercetarile pe subiecți umani deținuți nu s-au oprit. S-au mutat în China, America Latină și Africa unde legislația e ultra permisivă, iar transparența nu există. Deci nu sunt deranjate de opinia publică.

În concluzie, două observații:

  1. indiferent de reglementări, abuzurile pot exista și trebuie ca societatea să fie atentă la acest lucru;
  2. în societățile cu democrație consolidată și în care se respectă drepturile omului și demnitatea (inclusiv a deținuților), societatea civilă este cea care controlează, reacționează și sancționează orice abatere de la regulă.

P.S.: În țara lui Iohannis președinte, „penalii” nu au niciun fel de drepturi. Iar nepenalii trebuie să înțeleagă că drepturile omului sunt un lux pe care nu ni-l putem permite. Aș fi vrut să dau exemple de bună practică din România, dar la noi ceea ce se întâmplă în penitenciare este informație clasificată la care societatea nu are acces. Nu că ar și interesa-o. Totuși, îmi aduc aminte de cazul unui deținut, care a cedat rinichiul său pentru un transplant efectuat unei ziariste cunoscute, dar pe care el nu o cunoștea. La 5 zile de la efectuarea transplantului, deținutul a fost grațiat, deși regulile etice interziceau acest lucru. Oare acel deținut și-a dat consimțământul liber în cunoștință de cauză sau și-a cumpărat libertatea cu prețul cedării unui organ?

Screeningul embrionar și noua eugenie (de Xavier Symons)

0
Trebuie să ne tratăm copiii ca pe ființe umane care sunt egale cu noi din perspectivă morală și care, chiar în starea lor embrionară, trebuie tratate ca persoane și nu ca obiecte fabricate și manipulate. Ne vom strădui să prevenim și să tratăm boala acolo unde e posibil; însă acest scop admirabil nu trebuie confundat cu tehnologiile care transformă viața umană în obiect.

Diagnosticul genetic de preimplantare (PGD) – adică screeningul (sau analiza amănunțită) asupra embrionilor umani obținuți in vitro în scopul depistării mutațiilor genetice cauzatoare de boli – era odată un test efectuat în mod excepțional doar pentru un mic număr de pacienți beneficiari ai fertilizării in vitro. Astăzi, însă, acest proces nu mai e de mult o raritate, ci o etapă obișnuită din cadrul procesului de fertilizare. Potrivit Societății Americane de Medicina Reproducerii, proporția ciclurilor de FIV care folosesc PGD a crescut de la 14% în 2014 la 44% în 2018. Anumite tipuri de teste PGD au devenit extrem de uzuale, printre ele aflându-se screeningul pentru aneuploidie sau afecțiuni cromozomiale de tipul sindromului Down.

Utilizarea în creștere a PGD ar putea reflecta convingerea că screeningul genetic al embrionilor face parte din procrearea „responsabilă”. În definitiv, dacă avem posibilitatea de a ne testa embrionii obținuți prin FIV pentru a depista boli cronice sau dizabilități, de ce să n-o facem? Însă dacă acceptăm această gândire, nu e clar de ce ar trebui să ne oprim la caracteristicile bolilor și de ce n-am putea merge mai departe, încercând să determinăm și alte trăsături dorite, nu neapărat legate de vreo boală. De exemplu, am putea selecta trăsături care să plaseze noile ființe umane în topul statisticilor capacităților umane sau aspectului fizic.

În scurt timp, dilemele acestea au beneficiat de atenție crescută, deoarece medicina reproducerii evoluează înspre folosirea screeningului în scopul selecției unor trăsături dezirabile, fără legătură cu starea de sănătate, cum ar fi unele abilități mintale sau fizice superioare. A apărut o serie de start-up-uri din domeniul biotehnologiei care se grăbesc să ofere părinților ocazia de a selecta embrionii atât în privința bolilor, cât și a trăsăturilor avantajoase precum înălțime, capacități sportive și inteligență. Controversata firmă Heliospect Genomics, nou apărută, a oferit cuplurilor înstărite care fac FIV posibilitatea de a testa embrionii pentru a determina coeficientul de inteligență și alte trăsături, la prețul de 50.000 de dolari pentru 100 de embrioni. Firma pretinde că metodele ei pot crește IQ-ul cu peste șase puncte, în timp ce se folosește de date din Biobanca finanțată din bani publici pentru a analiza markerii genetici specifici care răspund de inteligență, înălțime, risc de obezitate sau boli mintale. Directorul companiei, Michael Christensen, întrevede extinderea acestor capabilități, cu scopul de a include screeningul pentru trăsături de personalitate și pretinde că acestea au funcționat deja în peste o duzină de cupluri cu „bebeluși în așteptare”.

Acest tip de testare genetică se numește polygenic embryo screening, el permițând cercetătorilor să testeze pentru depistarea grupurilor de trăsături genetice care sunt de regulă corelate pozitiv cu fapte de viață precum succesul academic sau trăsăturile de personalitate. Screeningul embrionar poligenic pare să se bucure de o mare susținere publică și este posibil să devină mai obișnuit în anii care vin, în ciuda faptului că se știe bine că este inexact și nu poate prezice factorii stilului de viață care influențează caracteristicile obținute. Se pare că suntem foarte aproape de era așa-numiților „bebeluși proiectați”.

În aceste condiții, avem destule motive să ne îngrijorăm în fața unei înspăimântătoare forme de eugenie care se insinuează tot mai mult în medicina fertilității. Eugenia – o ideologie care susține că trebuie să ne asigurăm că vom avea copii sănătoși și că trebuie să eliminăm anumite gene indezirabile din rândul unei populații – era odinioară o ideologie deosebit de influentă în America și în Europa. Ea a dus la sterilizarea forțată pe scară largă a oamenilor cu dizabilități în toată America în prima jumătate a secolului XX și la exterminarea în masă a celor cu dizabilități fizice și mintale în Germania nazistă. În nefericita decizie a Curții Supreme a SUA din cauza Buck contra Bell, prin care se mențineau prevederile unei legi din Virginia care impunea sterilizarea obligatorie a celor „inapți”, judecătorul Oliver Wendell Holmes pleda pentru oprirea „celor care sunt în mod evident inapți” din a se reproduce. În mod terifiant, regimurile de sterilizare din SUA au fost o inspirație pentru programele de sterilizare naziste, medicii naziști încercând în timpul procesului de la Nürnberg să justifice sterilizările în masă ale oamenilor cu dizabilități și ale minorităților etnice, prin citarea opiniei lui Holmes din cazul Buck și din lucrările altor eugeniști americani.

În perioada care a urmat Holocaustului, practicile eugenice de felul sterilizării forțate au fost condamnate de multă lume, iar teoriile genetice colportate de eugeniști de frunte au fost dezavuate, fiind considerate pseudo-știință. Cu toate acestea, în medicina ultimelor decenii s-a furișat din nou o mentalitate eugenică latentă, manifestată în screeningul genetic al embrionilor și avortul din motive de dizabilitate. Nu trebuie să fim naivi în fața faptului că PGD duce de obicei la distrugerea sau depozitarea pe termen nedefinit a embrionilor care prezintă mutații genetice indicatoare de boli și dizabilități. Screening-ul reafirmă, așadar, presupunerile problematice despre genetica umană, în mod special cu privire la genele asociate cu dizabilități precum sindromul Down și este în mod cert o formă de selecție eugenică în reproducerea umană.

Ultimii ani au fost martorii unei promovări pline de îndrăzneală a practicilor eugenice în screeningul embrionilor, în ciuda întunecatei istorii de sterilizări forțate și eliminare sistematică a oamenilor cu dizabilități. Filozoful Nicholas Agar afirmă în cartea Liberal Eugenics: In Defense of Human Enhancement [Eugenia liberală: în apărarea perfecționării ființei umane], apărută în 2004, că părinții ar trebui să fie lăsați să perfecționeze calitățile copiilor lor. „Hitler și GATTACA au făcut eugenia să ajungă o idee foarte nepopulară,” sugera Agar. El se referă la filmul GATTACA din 1997, care descrie o societate a viitorului în care ingineria genetică a creat un sistem de clase structurat în oameni „valizi” (îmbunătățiți genetic) și „invalizi (concepuți natural). „Totuși, dacă e nepopulară nu înseamnă că e și greșită,” scrie Agar. Într-o lume ideală, viitorii părinți ar avea posibilitatea de a se folosi de reproducerea asistată pentru a selecta trăsături dezirabile, plecând de la concepția lor personală asupra a ce este bine. Acest lucru nu va refuza alegerile reproductive ale indivizilor care doresc să aibă copii și nici nu va crea clase sociale din copii superiori și inferiori. Mai degrabă ar da posibilități mai largi  de alegere, în același timp respectând dreptul oamenilor de a alege dacă doresc să devină părinți și să decidă ce fel de copil vor aduce pe lume.

Unii bioeticieni însă merg până la a susține că avem datoria de a face totul pentru binele viitorilor noștri copii, dacă recurgem la selectarea unor trăsături dezirabile (cum sunt inteligența, sănătatea sau stabilitatea emoțională). Celebrul bioetician australian Iulian Săvulescu, de exemplu, susține că exercitarea acestei opțiuni e o datorie etică, deoarece promovează binele general al generațiilor viitoare. Săvulescu numește această datorie principiul binefacerii procreative. Poziția lui Săvulescu este îndoielnică, însă ea pare să urmeze în mod logic ca o consecință a acaparării controlului total asupra procesului concepției ființei omenești, cum este cazul la FIV. Dacă avem control asupra proceselor biologice dealtfel naturale ale reproducerii, ne asumăm responsabilitatea pentru rezultatele acestor procese. Dacă suntem cu adevărat responsabili, atunci avem datoria de a încerca să obținem cel mai bun rezultat posibil.

Filozoful Jonathan Anomaly, membru în stafful superior de la Heliospect Genomics, sugerează într-o carte publicată recent – Creating Future people: The Science and Ethics of Genetic Enhancement [Crearea oamenilor viitorului: știința și etica perfecționării genetice] – că screeningul genetic și corectarea genelor embrionilor în scopuri eugenice sunt un lucru inevitabil:

„În cele din urmă, mai multe elite se vor folosi în mod deschis de tehnologie, așa că avalanșa de opțiuni astfel creată va convinge tot mai mulți oameni să renunțe la rețineri și condamnare și să susțină selecția embrionilor și în final chiar corecția genelor.”

Întrebarea pentru Anomaly nu este dacă vom folosi tehnologia, ci mai degrabă în ce fel vom folosi tehnologia și cum vom proceda când va trebui să decidem ce fel de oameni vrem să aducem pe lume.

Renașterea eugeniei în contextul reproducerii asistate este foarte îngrijorătoare, ea însă reflectă ceea ce reprezintă în esență fundamentala problemă morală și metafizică legată de PGD și FIV într-un sens mai general. Eugenia este o formă de control radical al procesului concepției, în care viața nu mai este un dar, ci un produs fabricat.  Viața devine o creație umană pe care unii susțin că avem datoria s-o facem perfectă. În screeningul genetic al embrionilor obținuți prin FIV, preluăm controlul asupra statutului vieții umane văzută ca un dat și îndrăznim să-l schimbăm. Supunem embrionii dorinței noastre nu doar prin faptul că-i concepem în afara pântecului matern, ci și prin faptul că-i verificăm pentru a evalua predispoziția la îmbolnăviri. Părinții aleg apoi cu care embrioni vor merge mai departe în sarcină și pe care-i vor distruge. Aceasta e, într-un mod fundamental, o încălcare a demnității vieții umane în stadiul ei timpuriu.

Singurul mod în care putem evita recurgerea automată la eugenie care derivă din folosirea noilor tehnologii de screening este dacă insistăm asupra noțiunii că embrionii sunt ființe umane, nu doar simple produse și că viața umană trebuie să fie întâmpinată ca un dar și nu să fie supusă manipulărilor tehnologice ale practicilor FIV. Așa cum scria recent Christopher Tollefsen,

„În FIV, copii sunt fabricați, iar fabricarea se petrece la fel ca în cazul obținerii unui obiect, adică la dorința și plăcerea altuia… Însă copiii, trebuie s-o spunem în ciuda evidenței acestei afirmații, nu sunt nici mese, nici mașini, nici case; ei nu sunt deloc obiecte. Iar condiționalitatea dorinței pe care o avem pentru lucruri, pe care le aruncăm atunci când nu mai corespund cerințelor, le îmbunătățim conform dorinței noastre nu e compatibilă cu necondiționalitatea iubirii care trebuie să însoțească statutul de părinte.” 

Trebuie să ne tratăm copiii ca pe ființe umane care sunt egale cu noi din perspectivă morală și care, chiar în starea lor embrionară, trebuie tratate ca persoane și nu ca obiecte fabricate și manipulate. Aceasta nu înseamnă că nu ne vom strădui să prevenim și să tratăm boala acolo unde e posibil. Acest scop admirabil însă nu trebuie confundat cu tehnologiile care transformă viața umană în obiect și o dezbracă de valoarea ei morală.

Pentru clarificare, PGD nu „vindecă” erorile genetice la embrionii concepuți prin FIV, ci mai degrabă ne permite să identificăm acei embrioni care nu prezintă anormalități genetice și să-i implantăm doar pe aceștia. Este o distincție importantă de făcut, pentru că poate exista tentația de a justifica PGD spunând că e un tratament pentru o boală. Acest lucru ar fi o greșeală. Nu e un tratament, ci mai degrabă o formă de diagnostic care permite să vedem dacă un embrion are o anumită mutație genetică, pentru a evita implantarea acelor embrioni detectați cu defecte.

Implicațiile screeningului genetic însă merg mult dincolo de posibilitatea prevenirii bolilor genetice. Prin selectarea embrionilor pe baza informației genetice, societatea a intrat pe o pantă descendentă spre o așa-numită formă de „eugenie pozitivă” care nu urmărește doar sănătatea, ci și selectarea trăsăturilor celor mai dezirabile, care nu sunt legate de boală.

Chiar dacă PGD ar putea oferi viitorilor părinți posibilități crescute de opțiune, procedura nu reprezintă un remediu, astfel încât trebuie să observăm felul în care granița între optimizarea tratamentelor de fertilitate și eugenia selectivă devine neclară. FIV și procedurile aferente au fost prezentate ca fiind o binefacere publică prin care oamenii sunt ajutați să aibă copii sănătoși și să prevină transmiterea bolilor genetice. Președintele Donald Trump a descris recent FIV ca pe ceva „frumos” și s-a angajat să susțină accesibilitatea FIV în fiecare stat american.

Însă această catalogare a FIV ca un bine indiscutabil ignoră faptul că specialiștii deschid ușa unei noi ere a selecției genetice sub masca terapiei. Pentru a evita acest scenariu distopic, avem nevoie să reconsiderăm în mod serios folosirea screeningului genetic ca „tratament” pentru boli genetice. Într-un sens mai larg, trebuie de asemenea să reînvățăm bucuria riscului care vine ca parte din acceptarea vieții umane ca dar care e primit cu recunoștință și nu ajustat după preferințele noastre și apetitul pentru risc. Acesta și nu reînființarea normelor eugeniei este ce înseamnă adevăratul progres în folosirea tehnologiilor biomedicale.

Despre autor
Xavier Symons este bioetician, director al Centrului Plunkett pentru Etică de la Universitatea Catolică din Australia. Interesele sale includ problemele etice de la începutul și sfârșitul vieții, obiecția de conștiință, problemele etice în îngrijirea vârstnicilor și filozofia bunăstării. A fost cercetător postdoctoral la Human Flourishing Program de la Harvard și deține diplome de la Universitatea din Sydney, Universitatea din Oxford și Universitatea Catolică Australiană. Traducere și adaptare după The Public Discourse.

Pro-natalismul nu este suficient

Scăderea generală a natalității este rezultatul amânării sau renunțării la căsătorie a tot mai multor adulți. Pentru a rezolva criza nașterilor, nu ar trebui să ne concentrăm pur și simplu pe „crearea” mai multor copii, ci pe întemeierea de căsătorii mai sănătoase între bărbați și femei.

Eu și soțul meu avem o fetiță și așteptăm al doilea copil la sfârșitul acestui an, cu șase săptămâni înainte de a treia aniversare a nunții noastre. Reprezentăm o minoritate în creștere în rândul generației Z. În 1965, în Statele Unite cinci adulți din șase cu vârste cuprinse între optsprezece și treizeci și patru de ani erau sau fuseseră căsătoriți. După 1970, însă, rata căsătoriilor a scăzut cu 60% (şaizeci la sută). Astăzi, aproximativ o treime din generația Z urmează să nu se căsătorească niciodată, mulți tineri preferând să rămână în relații instabile de concubinaj.

Ceea ce a început ca o recesiune a căsătoriei s-a transformat într-o criză totală a nașterilor. În 2023, natalitatea a scăzut la cel mai jos nivel, de 1,62 nașteri pe femeie, cu mult sub rata de înlocuire de 2,1. Viitorul Statelor Unite, împreună cu cel al oricărei națiuni dezvoltate, cu excepția Israelului, este amenințat de declinul demografic. Economia, securitatea socială, pregătirea militară, îngrijirea bătrânilor, educația și multe altele depind de noile generații de copii. La nivel individual, acest declin reflectă o realitate mult mai întunecată. Oameni fericiți și plini de speranță au copii. Dacă nu avem copii, ce spune asta oare despre sănătatea națiunii noastre?

Cauzele deficitului demografic

Cauzele acestui deficit demografic: creșterea infertilității în rândul bărbaților și femeilor, forța atomizantă a tehnologiei, costul ridicat al vieții și creșterii copiilor și scăderea căsătoriei și a frecventării bisericii. Avorturile au crescut, la fel și sterilizările intenționate, în special în rândul bărbaților și al femeilor tinere. Fiecare dintre acești factori, individual și concertat, a dus la ceea ce sociologii numesc o cultură „neprietenoasă cu familia” în care copiii sunt văzuți ca impuneri sau, în cel mai bun caz, ca bunuri de lux.

Pro-natalismul, o mișcare împotriva scăderii nașterilor, atrage atentia presei, și are si campioni proeminenți precum Elon Musk. Deși ar trebui să fim mulțumiți de această directie, ar trebui să distingem între „simplii pro-nataliști”, care pur și simplu doresc să vadă mai mulți copii născuți, și cei care acordă prioritate formării familiei ca bază pentru creșterea natalității. Pro-nataliștii pot servi drept aliați excelenți împotriva culturii anti-copil din zilele noastre, dar lipsa de preocupare pentru formarea familiei riscă să perpetueze chiar patologiile sociale care au dat naștere penuriei de nașteri, în primul rând.

Trecând cu vederea scăderea anterior precizată a ratei căsătoriei, criza fertilității este redusă la o problemă națională de acțiune colectivă pe care să o rezolve altcineva. Simplul pro-natalism tinde, de asemenea, să privească copiii și mamele lor ca mijloace pentru un scop mai mare: salvarea lumii, a națiunii, a economiei sau a găsi un sens în viața cuiva. După cum arată eșecul eforturilor Chinei de a crește fertilitatea, instrumentalizarea maternității în acest fel poate, de fapt, descuraja femeile. O astfel de instrumentalizare susține chiar argumentele antinataliste, conform cărora nașterea tratează copiii ca pe un produs al propriului model, unul căruia nu i se cere consimțământul pentru a fi adus la viață.

Pro-natalismul „tehnocratic”

Pro-nataliștii tehnocrați doresc adesea să creeze un anumit tip de copil: un copil sănătos, un copil inteligent sau un copil „dorit”. Într-adevăr, odată cu extinderea tehnologiei de selecție genetică embrionară și potențialul uterului artificial sau al gametogenezei in vitro – o procedură experimentală care modifică genetic ADN-ul oricui în gameți viabili – părinții pot folosi tehnologia pentru a-și personaliza viitorii copii. Acest pro-natalism de tip „Silicon Valley” exploatează dorința unui părinte de a crește copii sănătoși și fericiți, oferindu-le o promisiune falsă de control. După cum avertizează eticianul anglican Oliver O’Donovan în Begotten or Made?, „o ființă care este ‘făuritor’ al oricărei alte ființe este înstrăinată de creația sa; copiii care sunt „făcuți” nu mai sunt priviți de „fabricantul” lor drept cadouri, scopuri în sine, ci drept bunuri de lux.

Reducerea bebelușilor la unul dintre diversele bunuri concurente – un copil, un iaht sau o casă – sporește înclinația societății noastre de a-i aprecia pe copii ca scop. În ceea ce privește bunurile de larg consum, copiii sunt riscanți, dificili și consumă mult timp. Studiile arată că cel mai mare motiv pentru care femeile întârzie sarcina sau renunță la maternitate este dorința lor de petrecere a timpului liber, în vacanțe, sau preferința pentru independența personală, cum ar fi libertatea de a se concentra pe hobby-uri sau cariere.

Fiica mea are cincisprezece luni. Pe măsură ce mă bucur de creșterea ei de la un nou-născut la un copil fericit care deja pășește, sunt uimită de cât de ușor este să mă las influențată de această mentalitate. Sunt tentată să o văd pe fiica mea ca pe un accesoriu prețios, care ar trebui să se încadreze perfect în propria mea viață, în programul și obiectivele mele. Apoi, sunt surprinsă sau frustrată când nevoile ei intră în conflict cu preferințele mele.

Civilizație și demografie

Civilizația depinde de faptul că indivizii recunosc că întemeierea unei familii și creșterea copiilor este o parte esențială a vietii umane. Promovarea căsătoriei, care este în mod constant cel mai bun predictor al natalității, este cea mai sigură strategie pe termen lung pentru a inversa scăderea fertilității. Declinul căsătoriei – care a avut loc pe măsură ce divorțul, concubinajul și familia monoparentală au devenit norma – a precedat criza fertilității în Statele Unite. Pe măsură ce mai puține familii formau relații stabile, de lungă durată, numărul copiilor născuți în clasele mijlocii și superioare a început să scadă. Astăzi, rata natalității în rândul bărbaților și femeilor căsătorite a rămas constantă din anii 1990, cu excepția unei scăderi modeste în perioada 2016-2020.

Scăderea generală a numărului de copii este rezultatul amânării sau renunțării la căsătorie a tot mai multor adulți. Pentru a rezolva criza de fertilitate, nu ar trebui să ne concentrăm pur și simplu pe „crearea” mai multor copii, ci pe întemeierea de căsătorii mai sănătoase între bărbați și femei.

În plus, copiii se descurcă cel mai bine în familiile cu mamă și tată căsătoriți, unde sunt conectați biologic cu ambii părinți. Acești copii sunt mult mai puțin probabil să fie săraci, infractori, să abandoneze școala ori să sufere de depresie și alte probleme psihologice. Pe măsură ce protejăm „pachetul” căsătorie-sexualitate-procreație, copiii se bucură de mai multe oportunități de a înflori ca extensii naturale ale căsătoriei.

Este adevărat că mai mulți bebeluși ajută la rezolvarea multor probleme legate de economie, securitate socială, pregătire militară, educație și fericire. Însă nu aceste fapte ar trebui să fie principalul motiv pentru care încurajăm oamenii să aibă copii. Pentru a avea o perspectivă corectă și a încuraja natalitatea, trebuie să onorăm și să primim copiii ca pe niște daruri, indiferent de abilitățile sau stare lor de sănătate. O asemenea atitudine nu numai că ne va asigura o postură smerită în maternitate, dar ne va proteja împotriva mentalității culturale conform căreia adulții pot acționa asupra copiilor ca asupra unor obiecte sau soluții pentru diverse probleme.

Despre autor
Emma Waters este Cercetator Asociat la Centrul Richard și Helen DeVos Pentru Viață, Religie și Familie de la Fundația Heritage. Traducere și adaptare după Heritage.org.

Elveția: Curtea Supremă obligă părinții să faciliteze „tranziția” de gen a copiilor

Instanța supremă a Elveției a decis pe 7 decembrie că doi părinți vor fi obligați să permită „tranziția” de gen și „schimbarea de sex” legală a copilului lor, în caz contrar confruntându-se cu posibilitatea unui dosar penal.

Părinții au pierdut custodia fiicei lor de peste un an și jumătate și sunt separați de aceasta. Cazul a beneficiat de atenție internațională, cei doi fiind sprijiniți de organizația juridică ADF International.

Părinții, care doresc să rămână anonimi, au înaintat apel la Curtea Federală Supremă a Elveției în urma a două decizii pronunțate de două tribunale inferioare, potrivit cărora au obligația de a preda documentele de identitate ale fiicei lor, astfel încât acesteia să îi poată fi modificată mențiunea referitoare la sex trecută în documente.

Reclamanții au motivat că atât Constituția federală cât și legislația internațională le protejează dreptul de a acționa în cel mai bun interes al fiicei lor, manifestat prin refuzul de a accepta „schimbarea de sex” cu efecte juridice.

Însă Curtea Supremă a respins apelul pe baza faptului că intervenția sa în acest caz ar încălca principiul separării puterilor. Instanța arată că

„Situația asupra căreia se face plângere nu poate fi remediată prin interpretare. Nici nu se poate trage concluzia că există o breșă propriu-zisă care ar trebui închisă de tribunale. În consecință, ar fi de competența legislativului federal, dacă ar fi necesar, să amendeze sistemul în forma sa actuală, de la care Curtea nu poate face derogare, de vreme ce nu este rolul său să intervină în chestiuni care sunt de competența legislativului federal.”

Părinții intenționează să înainteze un nou apel, de data aceasta la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru a le proteja drepturile parentale contra ingerinței injuste a statului.

Tatăl copilului a avut următoarea reacție față de decizia Curții:

„Avem inimile zdrobite. Ne iubim fiica și vrem doar ce e mai bun pentru ea. Știm că această decizie nu e în interesul ei. Faptul că suntem pasibili de pedepse penale doar pentru că încercăm să avem grijă de fiica noastră arată cât este ideologia transgender de profund integrată în instituțiile elvețiene și cât rău face ea.”

„În prezent reflectăm asupra pașilor următori pe care-i avem de făcut.”

Dr. Felix Bollmann, din partea organizației juridice ADF International care oferă asistență familiei, a comentat astfel:

„Acești părinți iubitori au căutat să acționeze în cel mai bun interes al fiicei lor, așa cum este dreptul și obligația lor deopotrivă, potrivit legislației internaționale. Decizia Curții de a respinge apelul este o încălcare intolerabilă a drepturilor lor. ‘Tranziția’ nu numai că este o intervenție fără nicio dovadă a beneficiului psihologic, dar ar putea deschide calea pentru intervenții fizice potențial ireversibile în continuare.”

Contextul

Un video în care părinții își relatează drama a fost văzut de peste 66 de milioane de ori, iar proprietarul platformei X, Elon Musk, a comentat și el astfel:

„E o nebunie. Virusul ăsta suicidal care a invadat mințile se răspândește pretutindeni prin civilizația occidentală.”

Părinții au fost separați de copilul lor printr-un ordin al tribunalului timp de peste un an și jumătate, după ce s-au opus așa-numitei „tranziții” de gen a copilului lor. Ei erau îngrijorați de faptul că fiica lor era împinsă să ia decizii pripite și ireversibile, atunci când a spus la început că se identifică cu sexul opus, după ce la vârsta de 13 ani se luptase cu probleme de sănătate mintală.

Un raport independent relevant emis în Marea Britanie, numit Cass Review, care a examinat dovezile privind „terapia de afirmare a genului” la minori, a confirmat îngrijorarea părinților cu privire la riscurile și efectele negative asociate acestui model. La fel se poziționează un număr tot mai mare de țări care resping această formă de așa-numit „tratament” – ca de exemplu Marea Britanie.

Părinții au refuzat să-i administreze copilului lor „inhibitorii de pubertate” și au notificat școala să nu efectueze „tranziția socială”, aranjând în schimb ca fata să beneficieze de tratament privat pentru probleme de sănătate mintală.

Însă școala a decis totuși să înceapă „tranziția socială” a minorei, punându-se în legătură cu agenția de ocrotire a copilului, Service de Protection des Mineurs – SPMI și cu o organizație de activism transgender.

În cele din urmă, fata a fost separată de familie, autoritatea fiind transferată către SPMI. Din aprilie 2023, fata trăiește într-un adăpost administrat de stat, contactele cu părinții fiind de asemenea la discreția statului. Aceștia au încercat să își redobândească drepturile prin înaintarea unui apel, care a fost respins.

Curtea Supremă federală nu poate amenda legea elvețiană, care permite „autodeterminarea” genului, însă are puterea de a o interpreta în concordanță cu legislație superioară, precum Constituția și tratatele internaționale.

În motivarea apelului la Curtea Supremă, părinții au invocat art. 11 al Constituției Federale elvețiene, art. 3 al Convenției ONU cu privire la drepturile copilului și art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, argumentând că „schimbarea de sex” nu servește interesului superior al fiicei lor.

Articolul 11 al Constituției federale elvețiene referitor la protejarea copiilor și tinerilor afirmă următoarele: „Copiii și tinerii au dreptul la protecție specială a integrității lor și la încurajarea dezvoltării”, în timp ce articolul 3 al Convenției ONU asupra drepturilor copilului arată că „În toate acțiunile care privesc copiii, întreprinse de instituțiile de asistență socială publice sau private, de instanțele judecătorești, autoritățile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala.” Articolul 8 al CEDO garantează dreptul la viață privată, care include dreptul părinților de a se îngriji de copiii lor și dreptul primordial de decizie asupra lucrurilor care servesc interesului superior al copiilor lor.

Intervențiile chirurgicale asupra copiilor cu scopul de a le „afirma” „identitatea de gen” încalcă principiile fundamentale ale eticii medicale (de Ryan T. Anderson și Robert P. George)

Procedurile de „afirmare a genului” încalcă principii medicale fundamentale. Este profund ne-etic să susții convingerea unui copil de sex masculin că nu ar fi băiat (sau a unui copil de sex feminin că nu ar fi fetiță), iar orice intervenție în dezvoltarea fizică normală a unui copil cu scopul de a „afirma o identitate de gen” care este contrară sexului biologic ar trebui să fie interzisă prin lege.

Cu ceva timp în urmă, în centrul atenției multor americani s-a aflat cazul unui băiețel de șapte ani din Texas, pentru a cărui custodie se băteau părinții lui divorțați. Aceste bătălii pentru custodia copiilor sunt întotdeauna tragice, însă ceea ce a făcut-o pe aceasta și mai dureroasă a fost faptul că părinții nu erau de acord cu privire la îngrijirea medicală a copilului. Nu era vorba doar de o decizie medicală obișnuită pentru un copil, în care părinții să trebuiască să ia în considerare opțiunile de tratament existente și să cântărească șansele de succes, posibilele efecte secundare și riscurile. Ei bine, nu, acesta era un caz în care părinții se pronunțau fiecare în favoarea unor opțiuni radical diferite, pentru că nu se puteau pune de acord cu privire la identitatea – sau „genul” – băiețelului lor. Unul din părinți crede că în realitatea copilul lor ar fi o fetiță, o fetiță captivă într-un trup de băiat.

Tocmai acest dezacord a dus la o bătălie crâncenă între cei doi cu privire la tratament. Așadar, fără a insista cu detalii specifice ale acestui caz, vrem să oferim cititorilor opinia noastră față de toate aspectele invocate, din perspectiva antropologică, ideologică și a principiilor etice în cauză.

Susținem că procedurile de „afirmare a genului” încalcă principii medicale fundamentale, că este profund ne-etic să susții convingerea unui copil de sex masculin că nu ar fi băiat (sau a unui copil de sex feminin că nu ar fi fetiță) și că este extrem de ne-etic să se intervină în dezvoltarea fizică normală a unui copil cu scopul de a „afirma o identitate de gen” care este contrară sexului biologic. 

Adulții nu ar trebui să corupă ecologia socială a mediului în care copiii dezvoltă o înțelegere matură cu privire la ei înșiși ca băieți și fete în curs de a deveni bărbați și femei. În mod clar, profesioniștii din domeniul medicinii nu au voie să facă intervenții radicale în trupurile tinerilor pe baza unei ideologii identitare deraiate.

Noi nu suntem „în” trupurile noastre, noi suntem trupurile noastre

Nimeni nu s-a născut în trupul greșit, pentru că nimeni nu se naște „într-un” trup. Mai degrabă suntem trupurile noastre. Nu există nimic care să fie „în” trupul greșit, pentru că sufletul e forma materializată a trupului – și nu vreun soi de substanță separată.

Ființele omenești nu sunt persoane fără trup care să ocupe și să locuiască în trupuri impersonale. Nu suntem stafii ale unor mașinării. Trupurile sunt elemente esențiale ale persoanei noastre, care arată felul de entitate care suntem – un anume tip de animal cu o natură rațională, o ființă omenească. Noi – adică voi, eu și fiecare ființă omenească – suntem persoane văzute ca organisme trupești. Iar sexul unui organism e determinat de modul în care acel organism e organizat cu privire la reproducerea sexuată. După cum există două moduri de organizare în funcție de sex, așa există două sexe, masculin și feminin.

Binaritatea sexuală e o realitate biologică. Nu există nici o rațiune științifică – într-adevăr, nici una ne-ideologică – pe baza căreia să se poată nega acest fapt. Chiar dacă unii oameni prezintă tulburări de dezvoltare sexuală, numite uneori disfuncții intersex, acest lucru nu neagă realitatea generală. Tulburările de dezvoltare sexuală nu reprezintă un al treilea sex sau un spectru de sexe diferite. Nu există gameți de al treilea tip, gonade de al treilea fel, organe genitale sau sisteme de reproducere de un al treilea fel, după cum nu există nici un „spectru” între cele două sisteme reproducătoare, în ciuda realității că aceste două sisteme se pot uneori dezvolta în moduri anormale. Este o adevărată diversiune să te folosești de tulburări de dezvoltare fizică pentru a justifica o abordare ideologică în care sexul (sau genul) e văzut ca fiind fluid, non-binar și cu desăvârșire detașat de întruparea noastră ca bărbați sau femei.

„Afirmarea genului” se bazează pe ideologie și pe stereotipuri legate de sexe

Desigur că oamenii sunt liberi să-și exprime identitatea sexuală masculină sau feminină în multiple feluri. Ei se pot conforma unor norme culturale sau stereotipuri predominante sau pot devia de la acestea. Se pot simți confortabil sau nu cu anumite comportamente culturale anticipate pentru sexul lor. Se pot decide să se comporte în moduri neconforme din perspectiva rolurilor sexelor, sau pot opta să fie absolut convenționali. Totuși nici una din aceste opțiuni nu va putea schimba faptul că oamenii sunt fie bărbați, fie femei.

Cu toate acestea, un segment tot mai mare și mai influent al establishmenturilor noastre medicale și educaționale insistă că sexul persoanei este doar „atribuit” la naștere, așa că e posibil să fi fost atribuit greșit și poate acum să fie corectat prin terapii care „afirmă genul”. Vedem aici cum ideologia este cea care dă tonul, iar adevărul științific e dat la o parte. Potrivit acestei ideologii, factorul determinant al sexului este „identitatea de gen”, adică presupusul „sentiment intern al genului” pe care-l are o persoană (nimeni nu știe ce anume e acest sentiment, însă ni se spune că în acest înțeles, genul e fluid și că se găsește de-a lungul unui întreg spectru). Atunci când identitatea de gen a cuiva e contrară trupului, se spune că sunt binevenite și chiar de dorit intervențiile medicale care să armonizeze trupul cu identitatea. Afirmația insistentă și chiar mânioasă este că un om care se pretinde femeie este femeie (chiar dacă „ea” – se insistă asupra pronumelui – este bărbat din punct de vedere biologic), astfel încât e nevoie de toată tehnologia medicinii pentru a-i oferi acelei persoane un trup „feminin”.

Raționamentul acesta are probleme filozofice evidente. Conform lui, dacă o persoană care se identifică femeie este femeie, atunci indiferent de ce fel de trup are deja acea persoană, trebuie considerat trup de femeie. Trupul unei femei, în această accepțiune, e pur și simplu orice trup pe care îl are cineva care se „identifică” femeie. Și uite așa se întâlnesc în mod public expresii precum „penisul unei femei” sau „un bărbat însărcinat”. La ce anume își armonizează acea persoană trupul?

De ce s-ar ține o persoană care se identifică femeie de noțiunile „stereotipice” despre cum ar trebui să arate trupul unei femei? De ce ar trebui această persoană să ia hormoni și să se supună unor intervenții chirurgicale pentru a se conforma acestor stereotipuri? Am pornit de la distrugerea unor stereotipuri culturale de sex și am ajuns să creăm o industrie a chirurgiei plastice prin care să remodelăm trupurile în concordanță cu aceleași stereotipuri. Iar dacă genul e fluid și se găsește pretutindeni de-a lungul unui spectru, atunci ce fel de trupuri trebuie să le fie date persoanelor „non-binare” sau cu gen ambiguu? Ce fel de hormoni și intervenții chirurgicale ar trebui să le ofere doctorii? Un medic oferă „vaginoplastie cu prezervare penilă”, în care se creează un „neovagin”, concomitent cu păstrarea penisului și testiculelor.

În loc să-și dea seama de incoerența viziunii lor, însă, cei care merg pe vârfurile „teoriei gender” răspund la aceste ultime întrebări că ar trebui să se dea orice fel de părți ale corpului, modificări și hormoni pe care le dorește acea persoană. Așa cum afirmă un articol din Journal of Adolescent Health [Jurnalul sănătății adolescenților], apărut în 2019:

În contextul în care aproximativ o treime din adulți se declară transgender și gender divers și 40 la sută dintre adolescenți se identifică non-binari, direcțiile de acțiune ale asistenței medicale care susțin doar sistemele binare de identitate de gen ar putea limita accesul la servicii clinice și restrânge abilitatea persoanelor nonbinare de a naviga prin sistemele medicale. Limitarea genului ca fiind exclusiv binar definește opțiunile și efectele terapeutice cu referire strictă la două tipuri de experiențe de gen, lucru care are consecințe asupra accesului. 

Extinderea dincolo de binaritate e orizontul următor al intervențiilor medicale. Pentru asta, e nevoie să se și meargă dincolo de diagnoza medicală. Cu adevărat, cele mai recente propuneri de acțiuni de „asistență medicală a genului” afirmă că nici nu e nevoie să existe vreun diagnostic de disforie de gen și că e suficient să opereze pe baza alegerii individului – cu condiția ca individul să-și ofere „consimțământul informat” pentru acea alegere.

Conform unui recent raport de stat,

Asistența medicală pentru tinerii TNG (transgender, nonbinari și gender diverși) trebuie să fie centrată pe pacient și să fie cât mai accesibilă posibil. Modelele de Consimțământ Informat pentru accesul la asistență medicală de tranziție permit pacienților TNG accesul la îngrijiri medicale esențiale de care au nevoie (sic: pe care le doresc) fără a fi nevoie să mai obțină aprobare din partea unui terapeut sau alt furnizor de asistență în sănătate mintală.

Așadar, aprobarea unui minor este suficientă pentru a se trece la transformarea radicală a trupului său – chiar până la sterilizarea definitivă.

Promovarea neadevărurilor, mutilarea trupurilor

Problemele filozofice scot în evidență motivul pentru care acest protocol de tratament e eronat, cu alte cuvinte, de ce încalcă norme clare ale eticii medicale. Scopul medicinii e să-i facă pe oameni sănătoși și înfloritori în dimensiunea lor fizică și psihologică.  Sănătatea aici e înțeleasă nu ca o satisfacere a dorințelor, ci ca o funcționare corectă a minții și trupului, în care diverse sisteme ale trupului își îndeplinesc menirea – sistemul circulator duce sângele, sistemul digestiv digeră nutrienții, sistemul respirator absoarbe oxigen, etc. și în care gândurile și sentimentele își ating menirea de a ne pune în contact cu realitatea. Așadar, orice intervenție medicală care susține convingerile false ale unei persoane e automat în eroare. Afirmarea unui neadevăr prin intermediul tehnologiei medicale face o greșeală chiar din capul locului.

Ar trebui să fie de la sine înțeles că numai pentru că o persoană se identifică cu ceva nu înseamnă neapărat că el sau ea este acel lucru. Unele aspecte ale realității sunt determinate de felul în care se identifică o persoană, însă multe aspecte ale realității sunt independente de identitățile noastre alese. Așadar, dacă uneori te identifici ca fiind ceva – de exemplu fan al echipei preferate de fotbal – asta te face să fii astfel. Însă adesea lucrul acesta nu se întâmplă. Faptul că Rachel Dolezal[1] se „identifică” de rasă neagră nu a făcut-o să fie neagră. Când ea a pretins că ar fi de rasă afro-americană, ea spunea ceva care nu era adevărat – adică un lucru ce nu corespundea realității – indiferent de felul în care se auto-identifică. În mod similar, identificarea ca fiind de sex feminin sau „ca femeie” nu face dintr-un bărbat o femeie sau dintr-o femeie un bărbat. O asemenea „identitate” nu corespunde realității. Ceea ce face ca cineva să fie femeie (sau bărbat) este faptul că e ființă omenească (și în această calitate, un anume tip de organism) care, în scopul reproducerii sexuate sunt organizați într-un anume fel. Așadar, medicii care caută să „afirme” sau să „promoveze” oamenii în „identitatea lor de gen”, în contradicție cu realitatea, se înscriu pe traseul unui scop eminamente eronat.

Și asta nu e tot. Acești medici nu fac doar să susțină adevăruri false, ci mutilează trupuri aflate în dezvoltare. Ei folosesc mijloace rele (mutilarea) în slujba unor finalități rele (susținerea unor neadevăruri). A administra doze mari de estrogen unui bărbat care-și respinge masculinitatea în schimbul unei identități alternative (fie ca femeie, ca non-binar, sau de gen ambiguu) sau a administra doze mari de testosteron unei femei care-și respinge realitatea feminității ei de dragul vreunei identități alternative (ca bărbat, ca non-binar, etc.) sau a îndepărta organe reproducătoare și a folosi chirurgia plastică pentru a crea organe sau părți anatomice atașate care seamănă cu cele ale sexului opus (sau ale nici unuia, sau ale amândurora) mutilează trupul, într-un efort de a susține convingeri false care se opun realității. Aceasta e o direcție greșită în care se îndreaptă profesia medicală, o încălcare a unor principii etice medicale fundamentale. 

Intervenția în procesul de dezvoltare a copiilor 

Când vine vorba de copii puberi și adolescenți, lucrurile se înrăutățesc. Indiferent ce s-ar putea crede despre profilul etic al  medicilor care „tranziționează” adulți, toată lumea trebuie să aibă libertatea de a fi de acord cu faptul că ar trebui interzisă dezvoltarea naturală, sănătoasă a trupurilor și minților copiilor. Lor trebuie să li se dea timp și spațiu pentru a se dezvolta spre maturitate. A spune unui copil că este de fapt de sex opus (sau de amândouă, sau de nici unul – orice categorie susținută azi în cărțile pentru copii), sau a încuraja convingerea greșită a unui copil că el ar fi altceva decât un băiat, sau ea ar fi altceva decât o fată (indiferent de cât de delicat ar putea sau ar vrea cineva să abordeze o asemenea situație) e o gravă nedreptate care se face acelui copil. A interveni în dezvoltarea fizică a unui copil, a-i opri evoluția normală a pubertății – totul într-o încercare de a „afirma” o „identitate de gen” care respinge realitatea biologică – e un lucru profund ne-etic.

Adulții nu trebuie să intervină în dezvoltarea naturală a trupului unui copil, pentru a-i schimba aspectul sub imperiul unei ideologii. Și totuși, exact asta susțin multe asociații medicale. Pentru copiii „transgender și diverși ca gen” se prescrie începând cu copilăria timpurie un protocol de tratament din patru părți: tranziție socială, inhibitori de pubertate, hormoni ai sexului opus și chirurgie.

Aceste linii directoare se bazează pe o antropologie filozofică eronată, pe o înțelegere deformată a scopului medicinei și în ultimă instanță pur și simplu pe o lipsă de dovezi științifice. Cu adevărat, Declarația oficială a Societății de Endocrinologie care promovează acest protocol de tratament recunoaște că șase din recomandările lor de tratament pentru adolescenți se bazează pe dovezi de calitate „joasă” și „foarte joasă”. Chiar făcând abstracție de problemele filozofice și etice ale protocolului de tratament, există o problemă flagrantă a științei medicale: cum poate un plan medical atât de radical de transformare a trupurilor copiilor să fie promovat pe baza unor cercetări de o calitate atât de slabă? Parte din explicație este că asociațiile medicale în ansamblul lor nu au îmbrățișat aceste standarde, însă subcomitetele inspirate ideologic din aceste asociații și-au asumat sarcina de a le promulga.

Cinci puncte de ținut minte

Ce se poate spune mai mult despre aceste intervenții – strict vorbind, aceste intervenții non-medicale – asupra trupurilor tinerilor?

  1. Sunt experimentale

În primul rând, aceste proceduri sunt în întregime experimentale. Nu există nici un singur studiu prospectiv pe termen lung al consecințelor pe termen lung care decurg din inhibarea dezvoltării normale a unui copil sănătos din punct de vedere fizic. Cu adevărat, medicamentele folosite pentru a întârzia pe timp nedefinit pubertatea care se instalează la vremea ei nu au fost aprobate de Societatea Americană a Medicamentelor pentru acest scop, fiind folosite în afara destinației lor. De vreme ce cunoaștem anumite consecințe negative ale acestor tipuri de inhibitori de pubertate pe termen lung – risc crescut de scădere a densității osoase, stoparea creșterii și afectarea memoriei – pur și simplu nu avem idee care sunt toate consecințele fizice și psihologice. Nu avem nici o posibilitate de a ști aceasta, decât făcând experimente pe trupurile tinerilor. Acest lucru în sine este experimentare neadmisă pe subiecți umani – mai ales pe copii. Nu cunoaștem în totalitate consecințele pe douăzeci sau treizeci sau patruzeci de ani sau mai mulți. Mai mult, clinicile care fac aceste experimente în mod tipic nu le clasifică în mod adecvat ca fiind experimente. Ele nu dezvăluie aspectele acestea pacienților și familiei și nici nu caută aprobarea comitetului de evaluare instituțional, care e necesară pentru toate cercetările experimentale asupra subiecților umani.

  1. Sunt ireversibile

În al doilea rând, părinților li se spune că aceste proceduri sunt „complet reversibile”, încă acest lucru nu e adevărat. Întreruperea inhibitorilor de pubertate în speranța că se va relua dezvoltarea care a fost stopată chiar nu mai poate întoarce dezvoltarea biologică adecvată care a fost întârziată. Nu te mai poți întoarce în timp pentru a recupera acea întârziere. Ca o chestiune empirică, practic toți copiii puși pe inhibitori de pubertate ca parte a asistenței medicale „de susținere a genului” continuă să primească hormonii sexului opus, continuă să se identifice ca fiind de celălalt sex, iar medicii se străduiesc să le facă trupurile să semene cu sexul opus. Rezultatul final e sterilitatea. Este așadar cât se poate de corect să spunem că a pune un copil pe medicamente inhibitoare de pubertate ca parte a intervenției de „susținere a genului” înseamnă a plasa acel copil pe calea spre infertilitate ireversibilă, permanentă. Lucrul acesta nu poate fi înțeles pe deplin de un copil, cu atât mai puțin nu poate un copil să-și dea consimțământul pentru aceasta.

  1. Este o profeție care se împlinește

În al treilea rând, mulți experți se tem că aceste protocoale de tratament prezintă riscul de a se adeveri. A spune unui băiețel că e fetiță (sau altceva) sau unei fete că e băiat (sau altceva), a bloca dezvoltarea sa biologică naturală din a deveni bărbat sau femeie și apoi inundându-i trupul cu hormoni ai sexului opus va întări pur și simplu convingerile false. Este adevărat că însăși dezvoltarea puberală le poate fi de ajutor tinerilor să se simtă bine în trupurile lor. Să ne imaginăm valul de testosteron, puseurile de creștere și maturizare care formează trupul unui bărbat, toate lucrurile care ajută un băiat să se simtă cu siguranță bărbat. Cu adevărat, 80-95% din tinerii care trec prin conflicte ale identității de gen vor ajunge în mod natural să-și împace identitatea cu trupul, dacă nu se intervine în dezvoltarea lor. Prin comparație, 100% din copiii dintr-un studiu olandez care au fost supuși tratamentelor cu inhibitori de pubertate au continuat să primească hormoni ai sexului opus. Inhibitorii de pubertate, în loc să „cumpere mai mult timp” ca să-i ajute în decizia lor, par să-i facă pe copii prizonieri ai identității transgender.

  1. Lipsa de rigoare în diagnosticare, mai ales în cazul copiilor imaturi

În al patrulea rând, în timp ce diagnosticul car spune că cineva „este” de sexul opus nu are nici o bază medicală și științifică și este mai cu seamă revoltător atunci când e pus copiilor. În care alt domeniu dăm voie opiniei despre sine a unui copil să fie factorul determinant al unor asemenea decizii care schimbă radical viața, sau să fie supuși unor schimbări permanente asupra trupurilor lor? Copiilor le lipsesc experiența și abilitățile cognitive să știe ce înseamnă să fii băiat sau fată, bărbat sau femeie. Și totuși, „experții în gen” le spun părinților că dacă un copil este „persistent, insistent și consecvent” în a susține că este de sex opus (sau de nici un sex, sau de amândouă), asta înseamnă că el sau ea chiar este de sex opus (sau de nici unul sau de amândouă). Asta e o prostie. Sigur că disforia de gen – un sentiment de tulburare cu privire la sexul biologic al unei persoane – e o afecțiune foarte reală și serioasă, la fel cum este orice tulburare din spectrul confuziilor sexuale. Ea merită compasiune și tratament corect, pentru a ajuta un pacient să se simtă confortabil în trupul său. Însă a experimenta disforia de gen sau alte confuzii legate de sex nu face ca o persoană să se transforme în sexul opus. Sau ambele sexe. Sau nici un sex.

Cele care determină diagnosticele puse de „experți în gen” sunt judecățile ideologice bazate pe stereotipuri. Acești „experți de gen” de top pretind că neconformarea la stereotipuri de sex e un semn al adevăratei „identități de gen” a unei persoane. De exemplu, la întrebarea cum ar putea niște copii de un an sau doi, care încă nici nu vorbesc, să-și comunice adevărata identitate de gen, dr. Diane Ehrensaft, directoarea direcției de sănătate mintală din cadrul Centrului Gender pentru copii și adolescenți din Universitatea din California, San Francisco, a dat următorul răspuns:  „Am un coleg care este transgender. Există un video făcut cu el de când era copil mic – deci lui i se atribuise sexul feminin la naștere – există un video cu el de când era mititel în care se vede cum își trăgea jos fundele din păr. Și le arunca pe jos. Și plângea. Acesta e un mesaj despre gen.” Și Ehrensaft a continuat:

Uneori copiii cu vârste între un an și doi, care abia încep să vorbească, vor spune „eu băiat”! când adultul spune „fată”. Cuvintele acestea două. Acesta nu e un mesaj pre-verbal, ci un mesaj verbal timpuriu. Și uneori există tendința să spui, „Ei, dragă, ești o fetiță pentru că fetițele au vagin și tu ai un vagin așa că ești fetiță.” Și apoi, când cresc ceva mai mari, o să-i auzi spunând, „N-ai auzit ce-am spus? Am spus că sunt un băiat cu vagin.” OK, e adevărat că nu pot spune asta la vârsta de unu-doi ani. Însă îți pot arăta prin alegerea jucăriilor pe care le preferă și-ți dau de înțeles că se simt stânjeniți când tu îi abordezi potrivit genului pe care li-l atribui. Dacă le greșești genul. 

Acesta e soiul de rigoare diagnostică – adică acele semne ale „genului” pe care le dau copiii despre ei înșiși – care-i determină pe doctori să facă aceste intervenții drastice asupra trupurilor tinerilor. În loc să admită că copiii aflați în stadii timpurii ale dezvoltării lor pur și simplu nu sunt suficient de maturi ca să înțeleagă măcar diferența între băieți și fete, această abordare diagnostică obiectivează sentimentele interioare bazate pe experiența și cunoașterea umană limitată. Dintr-o perspectivă științifică și medicală, ce înseamnă de fapt să spui că cineva e un băiat cu vagin? Și totuși, medicii folosesc tehnologia medicală pentru a mutila în mod profund trupurile tinerilor – și toate astea pentru că ei spun că sunt băieți cu vagin. Iar chirurgii cred că pot crea ceva care să semene a penis – pe baza acestei înțelegeri ideologice a „genului”. Adulții care activează în profesia medicală exploatează confuzia în care se află copiii.

Sunt nenumărate alte exemple pe care le-am mai putea adăuga acestei abordări a „susținerii genului (ales)”, adică a încercării de a diagnostica o imposibilitate („a fi prizonier în trupul greșit”, „a fi băiat/fată”) pe baza unei ideologii fondate pe stereotipuri  („simțul intern al genului”), toate mărturisite de copii care încă nu și-au încheiat creșterea, cărora le lipsește capacitatea intelectuală și experiența socială pentru a ști chiar ce înseamnă cu adevărat masculin și feminin. Însă poate că pentru moment va fi de ajuns încă un exemplu. Johanna Olson-Kennedy, director medical al departamentului de sănătate și dezvoltare a copiilor trans din cadrul Spitalului de copii din Los Angeles descrie în cele ce urmează cum a ajutat o fetiță de opt ani să descopere că în realitate era băiat:

I-am spus: „Mănânci vreodată tarte cu spumă?” Iar copilul a răspuns, sigur că da. Și eu am zis: ei bine. Știi că sunt ambalate în folia aceea, nu? Da. E bine, ce-ar fi dacă ai avea o tartă de căpșuni ambalată într-o folie pe care ar scrie „Tarte cu scorțișoară?” Copilul: Eee. E tot o tartă cu căpșuni! Și eu am spus, „ei bine…” Și copilul s-a întors spre maică-sa și a zis: „Cred că sunt un băiat și fetița e cea care mă acoperă.” 

Acesta e dualismul propriului trup în văzul tuturor. Trupul e doar „folia de ambalaj” a adevăratului sine, mașina în care e prinsă stafia. Acesta e soiul de sfaturi ale experților servite de directorii medicali ai celor mai bune clinici care se ocupă de problemele de „gender”.

Aceeași aderare la dualism a făcut clinica lui Olson-Kennedy să efectueze duble mastectomii asupra unor fete de treisprezece ani. Aceeași aderare la dualism a făcut-o pe Olson-Kennedy să respingă cu nonșalanță îngrijorările cu privire la regretele care însoțesc tranziția: „Și încă o problemă în legătură cu chirurgia pieptului: dacă mai târziu în viață vrei să ai sâni, poți să mergi să-ți pui”. Ea dă la o parte îndoielile cu privire la capacitatea cognitivă a adolescenților când vine vorba de asemenea decizii atât de radicale, aruncând afirmații uluitoare de genul: „De fapt, oamenii iau decizii de viață încă din adolescență. Tot timpul. Tot timpul… ceea ce știm sigur este că adolescenții chiar au capacitatea de a lua decizii gândite și logice.” A, și încă ceva: acele duble mastectomii la fetele de treisprezece ani au fost parte dintr-un studiu asupra tranziționării copiilor, condus de Olson-Kennedy, finanțat de Institutul Național de Sănătate.

  1. Schimbarea sexului nu produce rezultate benefice

În al cincilea și ultimul rând, schimbarea de sex nu este doar imposibilă fizic și metafizic, ci nici nu produce rezultate psihosomatice bune. Așa că și dacă nu ați fost de acord cu noi cu privire la filozofia trupului și cu etica medicală a „tranziționării”, trebuie să nutriți totuși îngrijorare dacă un întreg protocol de tratament în întregime experimental care se consideră apriori corect, bazat pe criterii de diagnoză stupide nu produce rezultatele dorite de fericire și sănătate. 41% din toți adulții care se identifică transgender încearcă la un moment dat în viață să se sinucidă, iar adulții care au avut operații de schimbare de sex sunt de nouăsprezece ori mai predispuși la moartea prin suicid față de restul populației. Aceste rezultate sunt inacceptabile. Iar cele mai bune studii arată că procedurile de schimbare de sex nu fac nimic ca să îmbunătățească starea generală a persoanei.

După cum a raportat chiar și administrația Obama în 2016, cele mai bune studii ale procedurilor de schimbare de sex „nu au demonstrat schimbări semnificative din punct de vedere clinic sau diferențe în rezultatele testelor psihometrice” după producerea schimbării sexului. Un mare set de date pe termen lung din Suedia, date publicității în 2019 arată un rezultat similar: tranziția hormonală nu a produs absolut nici un beneficiu în sănătatea mintală a acestor pacienți. Între timp, datele acelui studiu demonstrează că „efectul benefic al chirurgiei efectuate pe persoanele transgender este atât de mic, încât o clinică ar trebui să efectueze nici mai mult nici mai puțin de 49 de asemenea operații înainte de a putea spera că va salva încă o persoană de la nevoia unui tratament de sănătate mintală” după operație. Imaginați-vă cum e să suferi atât de mult, să te simți atât de inconfortabil în propriul trup încât să te gândești la „tranziție” și apoi să nu simți nici o îmbunătățire. Dacă acestea sunt rezultatele „tranziționării”, de ce ar dori cineva să încurajeze un copil să meargă pe această cale?

De ce au nevoie copiii

Copiii care simt disconfort față de sexul lor biologic trebuie tratați cu respect, compasiune și dragoste. Ei trebuie protejați de bullying, tachinări, discriminare și de orice formă de rele tratamente. Sunt persoane prețioase care au nevoie să li se dea orice fel de sprijin se poate pentru a fi ajutați să se simtă bine în trupurile lor.

Asta include oferirea de consiliere pentru orice traumă ascunsă sau pentru eventuale dinamici sociale problematice acasă sau la școală, care ar putea avea o influență asupra disforiei. Ar însemna și ca acești tineri să fie ajutați să scape de stereotipurile de sex eronate sau de tiparele culturale care ar putea fi la baza disforiei de care suferă. Terapia aceasta ar trebui însă să conțină un refuz absolut de a urma ideologiile care confirmă stereotipurile de sex. A prefera culoarea roz sau a se juca cu păpușile nu este echivalent cu a fi o fată. Decât să învățăm copiii să se identifice pe baza felului în care se potrivesc așteptărilor culturale despre sex, ar trebui mai degrabă să-i învățăm că adevărul identității lor sexuale se bazează pe trupurile lor și că uneori comportamentele culturale asociate sexelor sunt de fapt eronate sau pur și simplu prea înguste. E posibil ca fetelor să le placă fotbalul și vânătoarea fără ca prin asta să fie „băieți” sau să fie non-binari. Există o minunată bogăție de nuanțe și feluri în care se poate exprima o femeie.

Este nevoie de o legislație înțeleaptă, care să oprească adulții să intervină în dezvoltarea biologică normală, naturală a unui copil. Procedurile de „afirmare a genului” încalcă principii solide ale eticii medicale. Este profund ne-etic să se intervină în dezvoltarea fiziologică normală a unui copil ca parte a „afirmării” unei „identități de gen” opusă realității biologice. În timp ce medicamentele inhibatoare ale pubertății ar putea fi un tratament bun pentru cazurile de pubertate precoce – la instalarea timpurie a pubertății – pentru a o amâna până la o vârstă normală biologic, ele nu-și au locul în cazurile despre care discutăm aici. Folosirea inhibitorilor de pubertate pentru a amâna sau a bloca permanent pubertatea biologică normală este ne-etic și încalcă drepturile copiilor la integritate corporală. A administra hormoni ai sexului opus unor minori în încercarea de a face ca trupurile lor să semene în mod cosmetic cu cele ale sexului opus sau cu „identitatea de gen” pe care o preferă este în mod similar o încălcare a normelor etice solide și a drepturilor minorului. Îndepărtarea chirurgicală a organelor genitale sau a caracteristicilor secundare ale sexului într-un efort de „afirmare” a unei „identități de gen” – de genul celor care se efectuează pe fetițele de treisprezece ani care suferă duble mastectomii în cadrul unor „studii” finanțate din banii contribuabililor – este un act deosebit de crud. Guvernele ar trebui să interzică această deturnare a tehnologiei medicale și să protejeze copiii de aceste rele.

[1] Rachel Dolezal – activistă de rasă albă care a insistat să fie considerată a fi de rasă afro-americană, brodând diverse povești imaginare despre persecuții rasiale la care ar fi fost supusă sau despre relații familiale care s-au dovedit a fi false; în 2015 a recunoscut că părinții ei erau albi, insistând însă că ea se identifică a fi de rasă afro-americană.

 

Despre autor
Robert P. George este profesor de jurisprudență la Universitatea Princeton. A fost președintele Comisiei SUA pentru Libertate Religioasă Internațională și membru al Comisiei UNESCO pentru Etica Cunoașterii Științifice și Tehnologice. Doctor în drept al Universității Harvard și doctor în filosofie al Universității Oxford. Ryan T. Anderson este fondatorul și editor-șef al publicației The Public Discourse. Este cercetător senior la fundația Moștenirea (The Heritage Foundation). Absolvent magna cum laude al Universității Princeton și doctor în filosofie politică al Universității Notre Dame. Traducere și adaptare după The Public Discourse.

Etica medicală și morala creștină în viziunea paulesciană (de Valeriu Lupu)

0
„Când veți intra în spital dezbrăcați-vă de patimile de cupiditate si orgoliu, lepădați-vă si de trândăvie si dați-vă cu totul bolnavilor, cărora să le fiți recunoscători dacă, îngrijindu-i, vă vor permite să vă instruiți” (Nicolae Paulescu)
Christ Healing the Blind (1650) – Nicolas Poussin (1594-1665)/ Oil on canvas, 119 x 176 cm/ Musée du Louvre, Paris

Este un fapt de notorietate astăzi că stiința medicală este în măsură să ofere răspunsuri exacte si suficient de bine argumentate, diagnoze corecte, scheme terapeutice si prognoze suficient de precise în marea majoritate a bolilor organismului uman pe care medicina modernă si le asumă.

Două momente cruciale în evoluția gândirii si practicii medicale i-au conferit profesiei medicale statutul de stiință.

Primul a fost în a doua jumătate a secolului XIX, când în cercetarea omului bolnav si descrierea bolii se introduce pentru prima dată noțiunea de cauză, iar boala apare ca efect al unei cauze precise de care va depinde manifestările clinice si evoluția ei. Este locul să amintesc aici că unul din promotorii cei mai fervenți ai acestei noi gândiri care avea să revoluționeze medicina, a fost compatriotul nostru Nicolae Constantin Paulescu, care alături de mentorul si dascălul său Lancereaux a conceput cel mai mare tratat de medicină a timpului, având la bază această nouă viziune, tratat din care primele patru volume se vor publica între anii 1903 si 1930.

Al doilea moment a fost în a doua jumătate a secolului XX, când stiința medicală bazată pe aportul celorlalte stiințe, îndeosebi fizica si chimia, a putut produce dovezi în sprijinul bolii, care să susțină diagnosticul si să permită în acelasi timp urmărirea stiințifică a evoluției acesteia.

Sunt momentele când latura empirică a activității medicale intră într-un declin evident, iar caracterul stiințific al artei medicale se impune cu repeziciune transformând concomitent si pe slujitorii medicinii în oameni de stiință. Aceste evoluții i-au creat medicului un statut special în ierarhia socială si un loc aparte în structura colectivității.

Pe măsură ce progresele stiințifice în domeniul medical au pus la îndemâna medicului un adevărat arsenal de investigație si terapie, raporturile dintre medic si pacient, medic si stiința medicală, medic si societate aveau să se schimbe fundamental, pentru că si instrumentele stiinței pe care medicina le foloseste sunt impresionante si nu rareori implică riscuri formidabile. Situații cum ar fi: menținerea vieții prin mijloace artificiale desi fenomenul morții cerebrale s-a produs, boli incurabile la care schemele terapeutice produc efecte secundare severe, de la suferință fizică la depersonalizarea bolnavului, problema avortului, sunt situații în care întrebarea etică ce se poate pune ar fi: este îndreptățit medicul sau stiința medicală să forțeze limitele fiziologice ale ființei umane, în ultimă instanță limitele naturii? De unde începe viața si unde se termină?, uzura biologică a bătrâneții si abordarea ei, ingineria genetică, transplantul de organe si nu în ultimul rând conservarea embrionului sau celulelor embrionare.

Sunt tot atâtea probleme la care medicul trebuie să răspundă, să se implice, să-si asume riscuri care nu sunt de loc de neglijat în condițiile de astăzi. Aceste aspecte au condus la modificarea substanțială a relației medic pacient.

Pentru medic, faptul că subspecializările, supraspecializările ca si tehnicizarea actului medical i-au redus mult câmpul de acțiune si nu-i mai permite o abordare globală, holistică a pacientului, iar pacientul a devenit mai puțin receptiv, uneori refractar dacă nu chiar contestatar al deciziei medicale, pentru că cel puțin astăzi este în posesia informației cel mai frecvent de pe internet, informație care nu întotdeauna este de cea mai bună calitate sau nu este înțeleasă corespunzător, dar pe care pacientul o foloseste ca pe o armă împotriva medicului sau sistemului medical.

De aici numeroasele dileme privind etica activității medicale si întrebarea ce este etic sau nu din punctul de vedere al umanului sau socialului?

Iată de ce de-a lungul timpului s-au emis numeroase reglementări sub formă de coduri etice si deontologice cu scopul de a jalona relația medic pacient, medic profesie medicală, medic sistem medical si nu în ultimul rând medic societate. Desi aceste reglementări sau modificat în timp, cu diferențe mici de la țară la țară păstrând în esență aceleasi principii, ele nu reusesc totusi să acopere în totalitate sfera relațiilor mai sus menționate. Pentru că dincolo de aceste precepte si principii laice pe care societatea le-a introdus în practica medicală si care pot susține tot pe principiul laic că tot ce nu este interzis este permis, există numeroase aspecte care țin de resorturile sufletesti ale medicului ce nu pot fi traduse în cuvinte, cum ar fi empatia, mila, înclinația filantropică, spiritul caritabil, aspecte ce se traduc mai degrabă prin atitudine, disponibilitate, devotament si dăruire, manifestări care nu pot fi impuse prin legi, coduri sau regulamente.

Însusi Hipocrate, dincolo de jurământul care si astăzi se depune la începutul carierei de medic spunea că „scopul final al medicinii nu este numai să vindece si să prevină bolile – ci încă să perfecționeze pe oameni si să-i facă mai fericiți, făcându-i mai buni” ceea ce arată că implicarea medicului era încă de pe atunci dincolo de relația strictă medic pacient, rolul său având si o puternică conotație socială.

Cel care avea să schimbe radical atitudinea medicului si a societății în general față de omul în suferință, ca si față de omul sărac, a fost crestinismul prin cele două precepte fundamentale ale sale, iubirea aproapelui si caritatea crestină sau milostenia. Dacă primul precept este si una din cele zece porunci, caritatea este definită ca un act voluntar care presupune atât cunoasterea scopului pentru care se împlineste un fapt caritabil cât si mijloacele prin care se realizează.

Sorgintea crestină a acestui act este dezvăluită chiar de Iisus Hristos însusi prin cuvintele „iar când va veni Fiul Omului întru slava sa El va zice celor de a dreapta Lui; veniți binecuvântații Părintelui Meu, veniți de mosteniți Împărăția gătită vouă de la întemeierea lumii, căci…bolnav am fost si m-ați îngrijit. Atunci vor răspunde Lui drepții zicând: Doamne când Te-am văzut bolnav si am venit la Tine? Si răspunzând Împăratul va zice lor; Adevăr zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acesti frați ai mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25,31-40).

Se înțelege de aici că Dumnezeu vrea ca iubirea ce i-o datorează oamenii să se reverse asupra bolnavilor si săracilor. „De altfel este si singurul mijloc prin care oamenii îsi pot manifesta iubirea față de creator, autorul vieții lor, înălțând această iubire către acela pe care nu-l pot atinge si care nu are trebuință de binefacerile lor, pentru că El este binele infinit” – spune Paulescu în memorabila sa lucrare Spitalul publicată în 1913. Prin urmare caritatea crestină este izvorâtă din dorința lui Hristos ca omul să-si exprime gratitudinea față de Dumnezeu Tatăl prin binefacerile care să se răsfrângă asupra semenului.

Si unde se poate exprima cel mai bine caritatea crestină, dacă nu în ajutorarea omului sărac sau în suferință? Din această dorință aveau să se nască primele asezăminte spitalicesti în secolul IV al erei crestine, inițiatorul si fondatorul lor fiind Sfântul Vasile cel Mare, episcopul Cesareei si Capadociei, care credea cu toată ființa sa că în milostenie se sintetizează toate virtuțile vieții crestinesti. „Tu cel sărac împrumută-L pe Dumnezeu cel bogat” spunea el ca îndemn la facerea de bine.

„Îndată ce iesi din cetate vezi un oras nou care este sanctuarul pietății. Acolo boala îndurată fără murmur pare a fi o încercare binecuvântată, acolo caritatea străluceste în operele sale” spunea Sfântul Grigorie din Nazianz cu referire la realizările Sfântului Vasile.
Ulterior sub împăratul Iustinian si urmasii săi spitalele aveau să se răspândească pe lângă mănăstiri si biserici în întreg orientul, ca abia spre sfârsitul secolului VI să apară primele asezăminte si în occident, tot pe lângă mănăstiri si biserici.

Desigur de-a lungul timpului spitalul si-a schimbat mult configurația: de la asezăminte în care bolnavii săraci primeau gratis îngrijirile medicale de care aveau trebuință ca si cele necesare vieții în timpul spitalizării, la unitățile impunătoare de astăzi, cu posibilități tehnice si terapeutice cu totul deosebite, devenind treptat pilonii de bază al oricărui sistem medical modern. Din nefericire însă s-a schimbat treptat si spiritul care caracteriza spitalul la începuturile sale. Iată de ce Paulescu găseste oportun să se aplece asupra spiritului care trebuie să domnească într-un spital si să guverneze relația medic pacient pe care, dincolo de regulamente si coduri le raportează la preceptele crestine.

Strălucit colaborator al lui Lancereaux, clinician desăvârsit si fiziolog de talie internațională titularul catedrei de Fiziologie a Facultății de Medicină din Bucuresti timp de 31 ani, descoperitorul insulinei si autorul metodei chirurgicale de abordare al hipofizei (operație care se practică si astăzi), Paulescu este în acelasi timp un practicant crestin prin excelență. Asa se explică susținerea fără rezerve a creaționismului stiințific la fundamentarea căruia a contribuit decisiv, demonstrând existența reală a sufletului prin logica stiințifică si raționamentul prin analogie. Asa se explică atitudinea lui transantă față de teoria evoluționistă a lui Darwin pe care, prin demonstrație, o etichetează ca antistiințifică si antisocială, pentru că a stat la baza ideologiilor materialist atee care au zguduit secolul XX prin atrocitățile si barbariile sale. Iată de ce Paulescu priveste etica medicală prin prisma principiilor moralei crestine, ca fiind cele mai aproape sufletului omenesc si umanității în general. Abordează în acest context cele trei verigi importante ale ecuației: spitalul, bolnavul si medicul. În acest context reuseste să creioneze de o manieră magistrală spiritul care trebuie să domnească într-un spital printre slujitorii medicinii atunci când spune studenților săi; „când veți intra în spital dezbrăcați-vă de patimile de cupiditate si orgoliu, lepădați-vă si de trândăvie si dați-vă cu totul bolnavilor, cărora să le fiți recunoscători dacă, îngrijindu-i, vă vor permite să vă instruiți”.

În îngrijirea bolnavului medicul ar trebui să urmeze cu rigurozitate preceptele moralei si carității crestine. „Urmând aceste precepte – spune Paulescu – îngrijiți bolnavul mizerabil nu ca pe un om, nu ca pe un frate ce suferă, ci ca pe însusi Dumnezeu”. Acesta este spiritul care trebuie să se regăsească în spital. Din nefericire nici în timpul său, nici mai apoi – când trăirea crestină putea fi un delict de constiință (perioada comunistă) – si nici chiar astăzi când libertatea de constiință este garantată, acest spirit nu se regăseste în toată splendoarea lui de la începuturi.

„Lipsa unei educații crestine – spunea Paulescu – a dus la atrofierea idealului crestin pe care l-a avut spitalul la începuturile sale”. Dar cine este bolnavul care se adresează spitalului? se întreabă Paulescu. El poate fi bun sau rău, bogat sau sărac, virtuos sau vicios, conațional sau străin, prieten sau inamic Ajuns în spital el este tratat la fel fără a se ține seama de meritele sau nemernicia lui. În egală măsură, indiferent dacă boala este rezultatul unor cauze externe (traumatisme, accidente, infecții etc.), sau rezultatul unor comportamente vicioase; consum de alcool, tutun, droguri, comportamente sexuale aberante etc. Cu toate acestea bolnavul primeste aceleasi îngrijiri fără discriminare.

Aceste atitudini s-au păstrat în linii mari în activitatea spitalicească, chiar dacă au existat perioade istorice de eclipsă, chiar în timpurile moderne, mai ales după apariția teoriei darwiniste care postula că legea generală care guvernează viața este selecția naturală si lupta pentru supraviețuire, în opoziție totală cu legea crestină care spune că ceea ce guvernează viața este legea iubirii, lege din care decurge întreaga morală crestină. Pentru că mila față de cel în suferință fiind de natură instinctuală scade pe măsură ce omul se îndepărtează de cei apropiați (familia), iar filantropia este un sentiment mult prea slab ca să acopere iubirea aproapelui, rămâne prin urmare caritatea crestină care trebuie să se regăsească în fiecare dintre cei care se dedică îngrijirii celor bolnavi.

Dar cine este medicul? se întreabă retoric Paulescu. Este omul care practică medicina, căutând prin toate mijloacele să vindece si să evite moartea omului în suferință, uneori chiar riscându-si propria viață – spune el si se întreabă „În ce altă profesie se găseste abnegația absolută de sine, pe care medicina o impune celor ce o exercită?”

Desigur în acest context între medic si pacient se realizează o relație cu totul specială, în care disponibilitatea primului si receptivitatea celuilalt creează acel suport psihologic absolut necesar într-un moment critic din existența bolnavului. Pentru că încrederea absolută a celui în suferință în capacitatea medicului de a-l vindeca, dar si înclinația caritabilă în spirit crestin a medicului, sunt cele două elemente care pot contribui decisiv la vindecarea bolnavului.

Din nefericire timpurile moderne au zdruncinat puternic acest esafodaj al relației medic pacient. Tehnicizarea excesivă a actului medical, informația nu totdeauna de bună calitate si cel mai adesea prost înțeleasă, secularizarea galopantă a tot ceea ce constituie valoare, îndeosebi morală, au făcut ca multe dintre cutumele vieții sociale să fie aruncate în derizoriu sau chiar persiflate.

Dincolo de aceste vicisitudini ale momentului, principiul carității crestine ca parte integrantă a moralei crestine, rămâne valabil ca punct de plecare, element de referință si sprijin pentru cel ce îngrijeste omul în suferință. Pentru că doctorul tratează, dar numai Dumnezeu vindecă, de aici si înalta demnitate a profesiei medicale. „Cinsteste pe medic – zice Biblia – căci ai trebuință de el. Acest lucru ar trebui să-l cunoască atât omul care are calitatea de a îngriji pe omul bolnav, cât si omul care, cu sau fără voia sa, ajunge în situația de a se îmbolnăvi si trebuie să fie îngrijit.

 

Despre autor
Valeriu Lupu este medic primar pediatru, doctor în ştiinţe medicale, fost șef al secției Pediatrie la Spitalul Județean Vaslui.

BIBLIOGRAFIE

IPS Bartolomeu Valeriu Anania, Cuvânt de înțelepciune: în Medicii si Biserica, coordonator Dr M. G. Buta, Ed. Renasterea, Cluj-Napoca, 2009.
Buta M. G. si Buta I. A., Bioetica între mărturisire si secularizare, Ed. Renasterea, Cluj-Napoca, 2008.
Buta M. G. si Buta L., Bioetica în Pediatrie, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2008.
Paulescu N. C., Spitalul, Society of Ortodox Studies, Ed. Spoudon, Thesalonic, Greece, 2006.
Popa T. G., Conținutul moralei în reforma spiritului, Ed. Viața Medicală Românească, Bucuresti, 2002.
Rădulescu M. S., Sociologia sănătății si bolii, Ed. Nemira, 2002.
Stoudemire A., Human Behavior, Ed. J. B. Lippincot, Co. Philadelphia, 1990.

Contingența omului în epoca manipulării sale genetice (de Alessio Musio)

0
Termenul „contingență” desemnează condiția proprie a tot ceea ce e posibil să cunoaștem, și, prin urmare, și condiția omului. În ultimii ani, însă, în epoca posibilității manipulării omului prin genetică, trăsătura contingenței umane pusă cel mai mult în evidență, este contingența originii, înțeleasă ca o însumare întâmplătoare a lanțurilor cromozomiale care dau mostenirea genetică individuală.

În ce măsură este omul contingent?

Tema contingenței omului constituie un fel de leit-motiv al gândirii filosofice, dar în ultimii ani cercetarea cu privire la această temă a suferit – după cum vom vedea – o modificare. Dar ce înseamnă termenul “contingență”? În mod clasic acest termen desemnează condiția proprie a tot ceea ce e posibil să cunoaștem, și, prin urmare, și condiția omului. Astfel, se spune că omul, ca orice organism empiric, este ceva ce există, dar care ar putea foarte bine să nu existe, deci ceva ce nu are un motiv să existe în sine, prin urmare spunem că pentru a exista omul depinde de altul.

Filosofia s-a interogat multă vreme cu privire la contingența ființei umane si în secolul XX a accentuat această temă (să ne gândim la reflecțiile unui gânditor precum Heidegger care găseste în ființa-aruncată punctul forte al acestei realități – omul – în stare să se întrebe despre sensul ființei sale).

În ultimii ani, însă, discuția despre contingența omului a cunoscut o mutație nu lipsită de importanță. Se pare că într-adevăr, în epoca posibilității manipulării tehnice a omului prin genetică, trăsătura contingenței umane, pusă cel mai mult în evidență, este contingența originii, înțeleasă ca o însumare întâmplătoare a lanțurilor cromozomiale care dau mostenirea genetică individuală. Se trece astfel de la o considerație despre contingența despre om, în general, la o reflecție asupra unui element specific: „cazualitatea” originii. Si înainte de a căuta dacă această cazualitate este numai aparentă sau este si reală, gândirea se concentrează pe un alt element: posibilitatea pe care o are omul prin cercetarea genetică de a face față acestei cazualități, până la posibilitatea – deocamdată tehnic nerealizabilă – unei substituții, prin intermediul unui proiect intențional susținut de tehnică.

Propunerea teoretică a geneticii  

Dat fiind că înțeleg să iau în discuție reflecțiile cu privire la realizarea unei schimbări istorice: această contingență de la indisponibilă devine tehnic disponibilă. Nu înseamnă că genetica, din acest punct de vedere, este numai o ramură a cercetării biologice, ci si o disciplină care are o dimensiune culturală forte pe măsura capacității sale de a interveni asupra condiției umane. Acesta este instrumentul luat în considerare de anumiți autori pentru a încerca limitarea cazualității originii omului. Vorbesc despre tentativa de limitare, nu de eliminare întrucât aceasta ipoteză nu este încă disponibilă: ceea ce este posibil sunt doar selecții, întotdeauna, mai precise.

Dar ce se întâmplă dacă omul intervine în această trăsătură a ființei sale contingente? Ce semnificație are din punct de vedere antropologic si etic această nouă si nemaiauzită posibilitate a libertății si a gândirii umane?

Prima observație este legată de propunerea teoretică privită, în totalitatea sa: acest proiect de a interveni asupra cazualității originii omului se naste din dorința de afirmare a autonomiei omului în raport cu condiționările naturii: un fel de nouă frontieră a eliberării de legăturile dimensiunii naturale a omului. Si, prin urmare, ce am putea spune despre acest proiect practico-teoretic?

Problema

Prima considerație privind înțelegerea acestui proiect care gravează profund imaginea omului cu care suntem obisnuiți începând cu modernitatea: imaginea omului ca subiectivitate care „se revarsă” în contextul natural în care este inserat, împotriva imaginii contrare – idee aparținând tot modernității – omul ca simplă „parte a naturii”.

Din acest punct de vedere, asadar, proiectul de a interveni asupra cazualității originii capătă o semnificație diferită. După cum scrie filosoful german Bayertz, reflectând asupra dezvoltării cercetărilor genetice,

„presiunea progresului tehnico-stiințific […] nu pune numai o problemă morală, ci indică una specifică: aceasta se prezintă [în fapt] pe de o parte, ca o întărire a subiectivității umane si, pe de alta, ca cea mai radicală amenințare” (Kurt Bayertz, GenEthik. Probleme der Technisierung menschlicher Fortpflanzung, pp. 119-120).

Înseamnă că ideea de a sustrage omul contingenței sale reprezintă totodată întărirea subiectivității umane: omul devine si mai independent de legăturile naturale si îsi afirmă dominația sustrăgându-se, printr-o programare, avantajelor sau dezavantajelor ce derivă din cazualitate. În acelasi timp, totusi, tocmai acest proiect se prezintă ca o amenințare a subiectivității si a autonomiei omului.

Amenințarea subiectivității si autonomiei umane

Autorul care în ultimi ani a evidențiat cel mai mult acest aspect este Jürgen Habermas, într-un text, care nu din întâmplare, se intitulează: Viitorul naturii umane, al cărui înțeles constă în teza, conform căreia, în proiectul de eliminare a cazualității originii omului se pune in joc chiar viitorul acestuia. Habermas indică modul în care contingența originii trece de la stadiul de a fi indisponibil la cel de a fi disponibil, devenind astfel o opțiune în plus a libertății umane. Libertatea cunoaste astfel o amplificare a spectrului său de acțiune, omul poate face mai multe lucruri, dar – aceasta este întrebarea lui Habermas – : această crestere cantitativă a libertății coincide si cu o crestere calitativă, adică cu experiența unei realizări a libertății omului? Pentru Habermas răspunsul este negativ, astfel el caută motive pentru a susține că, chiar dacă contingența originii umane a devenit, de fapt disponibilă, ea trebuie să rămână pe plan moral indisponibilă.

„Progresul stiințelor biologice si dezvoltarea biotehnologiilor nu permit numai extinderea posibilităților cunoscute deja, ci si noi tipuri de intervenții. Ceea ce înainte apărea ca o natură organică „dată” – în urma unei creșteri selective – astăzi intră în sfera programării intenționale. În măsura în care si corpul omului este inclus în această sfera de intervenție, vechea distincție fenomenologică a lui Helmuth Plessner între “a fi un corp” (Leib sein) si “a dispune de un organism” (Körper haben) devine incredibil de actuală” (p.15).

Dacă constituția genetică a unei ființe umane este rezultatul programării unei alte ființe umane – si nu este fructul combinării întâmplătoare a mostenirii genetice – cel programat are un corp asa cum a hotărât o altă persoană în locul său, un ceva care putea fi altfel, diferit. Cum e posibil asadar să coincidă atunci cu propria corporalitate continuând să spunem – pe calea cercetării fenomenologice – că esti propriul corp, nu doar îl ai? Cum se poate percepe corpul ca ceva care înainte de toate este si nu îl are?

În această perspectivă corpul riscă să devină – si acesta este raționamentul lui Habermas – numai o dotare a subiectului (ceva ce alții au ales pentru el) si să nu mai fie „partea materială” a subiectivității sale. Iată un prim semn pentru care, după Habermas, eliberarea de contingența originii devine pentru om o formă de alienare: alienarea față de propriul sine corporal.

Dar există si un alt aspect care îl interesează pe Habermas si care exprimă, după părerea lui, semnificația principală a alienării subiectului. Indivizii programați genetic, de fapt, „nu se pot considera ei însisi autorii existenței lor” (p. 28), din moment ce programatorii au luat o decizie ireversibilă asupra lor – acest aspect este fundamental – care îi va condiționa pentru tot restul vieții, fără ca ei să se poate distanța – cum se întâmplă prin educație – de deciziile pe care părinții (sau programatorii în sens mai larg) le-au luat în locul lor. Mai mult, în acest caz societatea s-ar împărți între cei programați si cei care nu au fost programați, mai mult chiar: între programați si programatori, proiectul de eliminare a cazualității originii – care vrea să realizeze subiectivitatea – pune în stare criză egalitatea antropologică si morală a ființelor umane. Forma de viață democratică – pe care Habermas a celebrat-o implicit întotdeauna în viața sa, în termeni pur formali – se arată dependentă de un element contextual contingent: cazualitatea originii – care nu poate fi pusă în discuție, si suferă distrugerea acelor „raporturi reciproce si simetrice de recunoastere ce caracterizează o comunitate morală si juridică a persoanelor libere si egale” (p. 66).

Iată asadar parabola regizată de Bayertz: ceea ce ar trebui să realizeze subiectivitatea umană devine cea mai mare amenințare a sa. Însă aceasta părere nu este acum împărtăsită.

Apărătorii eliminării cazualității  

Cum era de asteptat, poziția lui Habermas a fost discutată intens si mulți autori au negat raționamentul habermasian care se prezintă într-un sens mai amplu ca o critică la asa-zisul concept de eugenetică liberală, eugenetica care nu mai este stabilită arbitrar de Stat în funcție de politicile demografice totalitare, ci este aleasă în mod liber de perechi pe baza preferințelor în materie de generare.

Autorul considerat cel mai categoric împotriva raționamentelor lui Habermas este filosoful german Peter Sloterdijk: îl aleg nu numai pentru protestele generate de tezele lui, ci si pentru faptul că reflecțiile acestuia au meritul de a pune în evidență un aspect asupra căruia este bine de reflectat. Ideile pe care le propun fac parte dintre studiile cuprinse în volumul Nicht gerettet. Versuche nach Heidegger tradus în italiană cu titlul: Non siamo stati salvati (Nu am fost salvați).

Teza lui Sloterdijk este foarte clară: eliminarea cazualității înseamnă „[…] trecerea de la fatalismul nasterii la o nastere opțională si la o selecție prenatală” (Sloterdijk, La domesticazione dell’essere, p. 132).

Ce înseamnă această expresie? Ce reprezintă aceasta răsturnare? Înseamnă că, dacă într-adevăr ceea ce se face este eliminarea cazualității, este necesar să ne întrebăm care este raționamentul pentru care ar fi vreo problemă în a înlocui cazul – care este cifra iraționalității – cu un proiect si prin urmare cu raționalitatea. Pentru care motiv să ne încredem în întâmplare si în norocul sau ghinionul pe care aceasta le presupune fără nicio justificare?

Fatalismului nasterii îi trebuie contrapusă raționalitatea omului, care va fi o raționalitate parțială, dar în orice caz este o raționalitate în locul non-rationalității.

Astfel, continuă Sloterdijk

„[…] oamenilor nu li se poate întâmpla nimic străin lor dacă se expun unei producții si unei manipulări mai ample; oamenii nu fac nimic imoral si contrar naturii lor când se transformă în mod auto-tehnic”.

Din moment ce acest lucru este posibil, de ce sa nu îl facă? După cum ne informează Sloterdijk însusi, de altfel „această temă a fost articulată într-un limbaj creștin de către Karl Rahner” (p. 177); chiar si un teolog de valoarea lui Rahner, a susținut, din punct de vedere teologic proiectul eliminării hazardului din originea omului.

Poziția lui Rahner

În realitate poziția lui Rahner este mult mai complexă decât spune Sloterdijk, dar în fond este adevărat că într-un studiu, din anul 1966, Rahner teoretizat bunătatea morală si antropologică a posibilității de a elimina hazardul din originea omului. În studiul Experiment Mensch acesta scrie ca desi „conceptul de auto-manipulare ar fi foarte departe de experiența umană” astfel încât „în limba germană prin expresia verbală sich-ändern ( a se modifica) nu se înțelege că subiectul devine obiectul lui însusi” (Experiment Mensch, pp. 144-145).

„Libertatea înțeleasă din punct de vedere creștin implică dispunerea sinelui în termeni esențiali si tematici. Omul, pentru antropologia creștină, este într-adevăr acea ființă care se auto-manipulează” acolo unde „caracteristica libertății este dispunerea de sine” (p. 150): asa că nu sunt obiecții cu privire la conceptul de o auto-manipulare, chiar dacă presupune eliminarea cazualității originii. Aceasta este poziția lui Rahner la care Sloterdijk face referire. În realitate, într-un al doilea studiu din anul 1968, intitulat Zum Problem der genetischen Manipulation, Rahner îsi revede poziția favorabilă, de vreme ce: e adevărat „omul trebuie să îsi asume în libertate ființa sa” dar el

„nu este chemat la existența sinelui. […] Omul întâlneste lumea ca pe ceva străin lui, determinat de alții. Acceptarea acestei determinări în mod necesar eteronomă a propriei ființe este si rămâne una din temele fundamentale ale existenței libere si morale ale omului” (Zum Problem der genetischen Manipulation p. 516).

„Dacă amor fati nu mai este o expresie a unei iubiri misterioase, care poate fi primită cu încredere în umilință si supunere, suntem în prezența nevrozei totale a omului: teama radicală în fața destinului. Când o astfel de acceptare este refuzată în mod liber, vina fundamentală este a omului” (p. 516).

Si mai apoi:

„ura față de destin împinge spre manipularea genetică, omul disperat în profunzimea ființei sale pentru indisponibilitatea ultimă a propriului sine” (p. 517).

Astfel înțelegem de ce pentru Rahner cazualitatea origini trebuie să fie apărată: ea este doar aparența legăturii omului cu Dumnezeu – chiar dacă este ciudat că această legătura este definită ca „eteronomă”.

Interesant este, totusi, că pentru Rahner, chiar si pentru Rahner criticul, nu avem argumente pentru a ne opune proiectului de auto-manipulare: răspunsul negativ pentru eliminarea cazualității originii nu poate fi formulat în termeni argumentativi: lipsesc instrumentele. Nu se recurge la conceptul de natură umană – pentru că în opinia lui Rahner nu dispunem de un asemenea concept – nu se face referire la antropologia crestină (pentru că omul este acea ființă creată de Dumnezeu liberă să dispună de sine) si, prin urmare, răspunsul negativ la acest proiect genetic nu poate fi argumentat, chiar dacă se poate apăra pe baza unui anume fel de instinct de natura morală: „este vorba despre un anumit instinct derivat dintr-o credință de natura morală (moralischer Glaubensinstinkt), un fel de „stiință globală” despre ceea ce trebuie considerat adevărat sau fals, fără ca această judecată instinctivă să poată si să trebuiască să fie reflectată adecvat pe plan analitic” (p. 524).

„[…] noi nu dorim o manipulare genetică a omului” (p. 524) si acest nu este: «ein Tat in Entscheidung», un act de decizie ca produs al instinctului, acel instinct pe care îl folosim când ne alegem, spre exemplu, partenerul sau profesia: este vorba, asadar, de decizii care nu sunt luate în termeni raționali, ci de un joc de noroc, o încredere în sine, un element necesar de iraționalitate (de aceea nu traduc expresia moralischer Glaubensinstinkt prin instinctul credinței morale, pentru că nu mi se pare că semnificația acestui termen ar fi acela care derivă din credința crestină: este mai mult decât o credință, este o expectativă fideistă).

Aceasta este analiza lui Rahner, asupra căreia îmi permit să fac numai două mici observații. Poate fi aceasta metoda principală de analiză a bioeticii, înaintea provocărilor tehnicii? Poate instinctul neargumentabil să fie un instrument de gândire si normare, în sens juridic, al eugeneticii liberale, care mai mult decât orice altceva cere argumentații?

În realitate, trebuie observat că Rahner pune în joc, de fapt, o argumentație în măsură să răspundă în sensul obiecție lui Sloterdijk: când Rahner pune în valoare relația Creator – creatură, anulează teza cea mai puternică a lui Sloterdijk – si despre care Habermas nu discută – în legătură cu statutul irațional al hazardului, care ar fi la originea omului. Pentru Rahner, de fapt, cazualitatea originii este numai modul anonim în care omul face referire la relația cu Dumnezeu si nu e asadar, cifra iraționalității. De ce să nu concretizăm, atunci, în termeni argumentativi – adică raționali, filosofici, non instinctuali – aceasta viziune?

Se poate vedea cât este aceasta de importantă dată fiind reluarea acestei dezbateri de către Michael J. Sandel în lucrarea lui recent tradusă în limba italiană la editura Università Cattolica intitulată: Contro la perfezione. L’etica nell’età dell’ingegneria genetica. Trad.: Împotriva perfecțiunii. Etica în epoca ingineriei genetice, (Vita e Pensiero, Milano 2008).

Argumentarea lui Sandel 

În această lucrare interesantă si bogată în idei noi, Sandel propune din nou problema cazualității originii si deci a proiectării fiilor, dar dezvoltă o serie de argumentații care sunt autonome atât de poziția lui Habermas cât si de ce a lui Sloterdijk. Rațiunea răspunsului negativ a proiectului manipulării cazualității originii omului se regăseste la Sandel într-o voință de perfecțiune din partea omului care reprezintă o atitudine existențială inadecvată: de aici si titlul care devalorizează perfecțiunea, sau, chiar o anulează. Problema acestui proiect este „hybris-ul părinților proiectanți; impulsul lor de a controla misterul nasterii” (p. 56).

Cazualitatea originii reprezintă pentru autorul anglo-saxon, acel mister al nasterii care ar fi o nebunie pentru om să se gândească să-l schimbe. Nu este pertinentă, asadar, cum spunea Habermas, chestiunea autonomiei umane; din contră, aceasta chestiune reprezintă pentru Sandel – observațiile lui sunt într-adevăr foarte interesante – o problemă falsă. „La o prima vedere – scrie – argumentul autonomiei pare a atingă problema (…). Totusi, el nu e convingător […]”.

De ce Sandel face această observație? Răspunsul său e pertinent: acest argument „în primul rând presupune, în mod eronat, că în absența unui părinte proiectant copiii sunt liberi să îsi aleagă caracteristicile genetice, în timp ce nimănui nu îi este dat să îsi aleagă propria mostenire genetică. Alternativa unui moștenitor clonat nu e un fiu cu un viitor liber de orice împrumut si canalizat către un anumit talent, ci un fiu datorat loteriei genetice” (p. 24). Nu se realizează nicio leziune autonomiei individuale, altfel de cum gândea Habermas, pentru că, fie structura genetică provine din alegerea făcută de părinți, fie este rezultatul hazardului, în orice caz este vorba despre ceva ce subiectul suferă pasiv si, prin urmare, nu poate alege el însusi.

Care este asadar obiecția lui Sandel? „Chiar dacă nu dăunează fiului si nu prejudiciază autonomia acestuia, [eliminarea cazualității originii] este criticabilă pentru că manifestă si înrădăcinează o anumită atitudine asupra lumii, o atitudine de stăpânire si de dominare care nu poate aprecia calitatea darului puterii si succeselor umane”; un asemenea proiect, de altfel, „scapă acelei caracteristici a libertății care constă într-o negociere permanentă cu ceea ce este dat (p. 88).

Strategia lui Sandel ținteste, astfel, atingerea în cazualitate a acelui dar fundamental pe care omul este chemat să-l primească (iată relația cu poziția Sloterdijk-Rahner). Si nu trebuie să credem că „a vorbi de un dar presupune si un donator. Dacă este asa – scrie Sandel – teza mea împotriva ingineriei si ameliorării genetice ar fi inevitabil religioasă. Dar eu intenționez să susțin că, din contră, trebuie să apreciezi viața pentru ca darul să se poată naste, fie din surse religioase, fie laice. Nu este absolut necesar să credem că Dumnezeu este sursa darului vieții […] pentru a o aprecia ca dar si a o respecta. […] În acelasi mod se vorbeste des despre sacralitatea vieții si chiar despre natură fără a împărtăsi versiunea metafizica forte a acestei idei” (pp. 94-95).

Aceasta este teza lui Sandel în termeni esențiali. Ce observații putem face cu privire la ea?

Răspunsul la Sandel

Sintetic vorbind observațiile pot fi acestea:

Prima observație priveste pretenția de a folosi normativitatea imaginilor darului în termeni non metafizici – precum Rahner, dacă această observație nu este lipsită de respect. După judecata mea, aceasta pretenție este nejustificată si inconsistentă. Într-adevăr aici alternativa este între Dumnezeu si hazard: nu se poate raționaliza, altfel spus, etsi Deus non daretur, pentru că dacă nu este Dumnezeu atunci semnificația hazardului la origine este într-adevăr acela al fatalismului nasterii, despre care vorbeste Sloterdijk si prin urmare, victoria iraționalității, asa cum spune filosoful german. De ce să susținem iraționalul, de fapt? Admițând că răspunsul este „pentru că e convenabil” trebuie remarcat că acest răspuns depinde oricum, exact cum doreste Sloterdijk, de raționalitatea omului si prin urmare de o judecată de cuviință a omului. Respectând hazardul, el nu respectă în fond decât inteligența sa care evaluează, mai mult sau mai puțin, după formula „în aceasta situație determinată este convenabil să respect hazardul”; si aici este evident că nu se aduce niciun omagiu hazardului întrucât este considerat dar.

În al doilea rând trebuie menționat că metafora darului nu are valoarea – dacă o rețin ca metaforă – de a desemna viața omului. După cum arată Pessina în ultimul său text:

„dinamica darului pune în joc trei realități: cea a donatorului, a darului si cea a celui care primeste darul. Acum este evident că aceasta expresie nu funcționează: cine primeste darul vieții nu pre-există propriei vieți si viața nu este ceva ce se adaugă omului. Existența, pentru a folosi o expresie dragă lui Kant, nu este un atribut, adică nu este o calitate care se adaugă omului: existența sau viața omului este exercițiul simplu de a fi aici si acum a cuiva” (Eutanasia. Della morte e di altre cose, p. 106).

Din acest punct de vedere nu se manipulează viața, ci pe cineva si de aceea – spune Pessina – „cheia interpretării metaforei darului vieții este de fapt simțul sau mai bine zis convingerea că esti iubit de Dumnezeu” (p. 109).

O a treia observație priveste critica, aparent convingătoare, a lui Sandel la poziția lui Habermas. Sandel are dreptate când susține că în eliminarea cazualității originii nu există o negare a autonomiei subiectului proiectat în ceea ce priveste constituția sa genetică; ideea este că în această poziție se vehiculează o imagine în care omul nu este liber dacă nu devine autonom de structura copului său, dacă nu se proiectează pe sine. Ceea ce configurează o imagine antropologică care împinge imediat la o aversiune împotriva condiției umane, după o logică care dusă la extrem, ar însemna că libertatea ființei umane ar începe cu libertatea ființei-om.

Dincolo de aceasta – la care putem consimți sau nu – forța raționamentului lui Habermas constă, de fapt, într-o altă idee: ce drept are un subiect de a lua o decizie ireversibilă asupra vieții unei alte persoane care nu se limitează la cel chemat la viață, care într-un anumit sens îi scapă întotdeauna, cel puțin dacă recurge la tehnică sau la intenția omului?

O ultimă observație ar trebui făcută cu privire la titlul textului lui Sandel, în mod provocator numit „Împotriva perfecțiunii”. Acum valoarea perfecțiuni este una la care nu se poate renunța si care rămâne necunoscută doar datorită resentimentelor. Chestiunea decisivă, însă, este în a sti în ce constă perfecțiunea pentru o ființă contingentă, si dacă e posibil să aspiri la perfecțiune fără să te exprimi cu privire la adevărul omului. Ne întoarcem aici, asadar, înaintea ispitelor tehnicii, la antica întrebare a lui Augustin: magna quaestio mihi factus sum.

 

Despre autor
Profesor de filosofie teoretică, Centro d’Ateneo di Bioetica, Università Cattolica del Sacro Cuore Milano.

 –

BIBLIOGRAFIE

K. Bayertz, GenEthik. Probleme der Technisierung menschlicher Fortpflanzung, Rowohlt Taschenbuch Verlag, Hamburg 1987.

J. Habermas, Die Zukunft der menschlichen Natur. Auf dem Weg zu einer liberalen Eugenik?, Suhrkamp, Frankfurt am Main 2001 [Il futuro della natura umana. I rischi di una genetica liberale, Einaudi, Torino 2002]

A. Musio, L’autonomia come dipendenza. L’io legislatore, Vita e Pensiero, Milano 2006.

A. Pessina, Eutanasia. Della morte e di altre cose, Cantagalli, Siena 2007.

K. Rahner, Experiment Mensch, in: H. Zaborowski (a cura di), Wie machbar ist der Mensch?, Matthias-Grünenwald Verlag, Mainz 2003, pp. 144-162.

K. Rahner, Zum Problem der genetischen Manipulation, in: Sämtliche Werke, Verantwortung der Theologie. Im Dialog mit Naturwissenschaften und Gesellschaftstheorie, Vol. 15, Herder, Freiburg-Basel-Wien 2001, pp. 498-524.

M. Sandel, Contro la perfezione. L’etica nell’età dell’ingegneria genetica, Vita e Pensiero, Milano 2008.

P. Sloterdijk, La domesticazione dell’essere, in: Non siamo ancora stati salvati, Bompiani, Milano 2004, pp. 113-185, (Nicht gerettet. Versuche nach Heidegger, Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main 2001)