Majoritatea părinților moderni își doresc cu ardoare să fie părinți buni. În special femeile investesc în general mult în sarcini mentale și în efort emoțional, ca să nu mai vorbim de obiectivele suplimentare care le fac să vadă cât cântește o filozofie parentală față de alta, încercând să atingă standarde ridicate pentru bunul mers al familiei și pentru hrana și educația corespunzătoare a copiilor lor, dar și să-și mențină viu interesul față de starea de bine proprie și față de profesie. Între timp, practicile educaționale comunitare și infrastructurile care înainte sprijineau părinții au ajuns în declin, ceea ce face ca munca de părinte să fie mult mai dificilă decât ar trebui. Acest lucru este valabil atât pentru mamele cu normă întreagă, cât și pentru cele care lucrează în plus într-un loc de muncă exterior căminului; stresul de a „face totul cum trebuie” pătrunde adânc în felul cum este înțeles rolul de mamă în societatea modernă, iar opiniile vehemente despre ce înseamnă să fii o mamă bună de pe internet și de pe rețelele de socializare contribuie în mare măsură la consolidarea acestui perfecționism.
Această viziune exigentă și inflexibilă asupra maternității trece cu vederea o realitate esențială a vieții de familie: faptul că copiii se schimbă mereu și, prin urmare, mamele ar trebui să se aștepte și ele la o schimbare a rolului lor și a metodelor de creștere a copiilor de-a lungul timpului. Nu există o modalitate fixă și eternă prin care o mamă să „facă totul cum trebuie”, oricât de mult ar crede vreun influencer de pe internet că știe formula magică. În realitate, poate că regula radicală a calității de a fi o mamă bună ar trebui să fie aceasta: mamele să se aștepte ca rolurile și metodele de creștere a copiilor să beneficieze constant de revizuire și să se schimbe frecvent – sau cel puțin din când în când.
Trecerea la următorul „sezon” în parenting
Într-o cultură care se opune în general schimbărilor „sezonului”, nu este surprinzător faptul că ne opunem și ideii că rolul de mamă trebuie să se schimbe în timp. Discursul recent privind rata scăzută a natalității și lipsa nepoților indică neplăcerea multor oameni resimțită atunci când trec de la o etapă a vieții la alta. Să devenim părinți este un lucru pe care noi, adulții, îl amânăm din ce în ce mai mult în așteptarea momentului perfect, care de preferință vine doar după ce ne-am bucurat de lunga perioadă a tinereții, care la rândul ei uneori durează până la 40 de ani. Alții își doresc să se căsătorească și să aibă copii la 20 de ani sau puțin peste 20 de ani, perioadele de vârf ale fertilității feminine, dar descoperă că actuala cultură a înfiripării relațiilor între parteneri îi împiedică să-și găsească perechea care să le împărtășească ideile. Acest lucru înseamnă că mulți adulți nu fac niciodată tranziția către statutul de părinte, netrecând în următorul „sezon” generațional al vieții și împiedicându-și astfel proprii părinți să treacă și ei la statutul de bunici.
Întrucât părți semnificative ale generațiilor rămân blocate prin această rezistență la „sezonalitate”, trebuie să luăm în serios ideea că rolul și experiența maternității nu sunt fixe, ci sunt fluctuante și ar trebui să se schimbe pe măsură ce copiii cresc. Deși copiii au mereu nevoie de mamele lor, această nevoie se manifestă în mod diferit de-a lungul timpului. În loc să legăm conștiința femeilor de ideea unor practici fixe legate de rolul de mamă, ar trebui să înotăm împotriva curentului, explicând și analizând mai pe larg conceptul de parenting definit prin reevaluări frecvente și deseori prin schimbare.
Al doilea deceniu
La ce mă refer când vorbesc despre „anotimpuri” sau „sezoane” ale maternității? În general, primii ani de maternitate (când toți copiii sunt mici, toate treburile casnice sunt doar în sarcina părinților, iar conversațiile raționale sunt puține) sunt de o cu totul altă natură decât cel de-al doilea deceniu de maternitate (care diferă la fel de mult, sau cel puțin așa mi s-a spus, de cel de-al treilea deceniu și de următoarele). Pe măsură ce se apropie de cel de-al doilea deceniu de viață, copiii devin ființe din ce în ce mai capabile și încep să aibă nevoie de un alt tip de îngrijire maternă decât atunci când erau mai mici. Încă își iubesc mamele și au nevoie de ele la fel de mult ca întotdeauna, dar tânjesc după independență. Din fericire, o parte din această independență poate fi o adevărată binecuvântare pentru părinți (copiii își pot îndeplini în sfârșit singuri sarcinile!). Dacă părinții pot accepta această nouă independență când copiii cresc, în loc să se teamă de ea, își pot dezvolta un echilibru diferit în procesul de parenting în al doilea deceniu al vieții de familie.
Și totuși, pe măsură ce se apropie cel de-al doilea „sezon” al maternității, adolescenții vor începe să testeze limitele parentale pentru a vedea dacă mamele lor mai sunt interesate de educația lor. Această etapă necesită o mediere a extremelor, deoarece adolescenții au nevoie ca mamele să fie stricte în anumite momente, dar laxe în altul. Ei au nevoie de îmbrățișări în clipele când mama se așteaptă cel mai puțin, iar mama trebuie să rămână atentă și conectată la nevoile lor, astfel încât aceste momente să nu treacă neobservate. Dar comparativ cu copiii mici, adolescenții au frecvent nevoie să fie lăsați singuri. Copiii mai mari și adolescenții interacționează cu lumea în mod diferit. Ei au nevoie de mama lor mai puțin în rolul de manager și mai mult în rolul de ghid; mai puțin ca persoană care le rezolvă problemele și mai mult ca cutie de rezonanță.
Astfel, programul de viață strict și tehnicile disciplinare testate și verificate din primul deceniu trebuie să se schimbe pentru ca mama și copilul să treacă cu succes în următorul „sezon” sau „anotimp” al vieții de familie. Așa cum copilul se schimbă, și mama trebuie să se schimbe, și nu doar în ceea ce privește rolul ei, ci și în modul în care-și folosește timpul. Va petrece mai puțin în balansoar, legănând copilul, și mai mult în scaunul șoferului, mai puțin cu mofturoșii la masă și mai mult pregătind gustări frugale pentru hoardele de adolescenți veniți în vizită. Părinților le este mai ușor să iasă în oraș seara, dar se vor trezi așteptând până târziu ca adolescenții lor să se întoarcă din oraș serile. Există o veche zicală care spune că să fii părinte de adolescenți se face în cea mai mare parte pe genunchi, lucru adevărat. Nu mai este nevoie să facem pentru ei diverse lucruri cu mâinile, vom avea nevoie de rugăciuni mai mult, lăsându-le libertatea de care au nevoie.
Totuși, această trecere de la un rol practic la unul dedicat rugăciunii, proiectelor și îndrumării de la distanță poate fi destul de neplăcută.
Abordarea schimbării cu imaginație
Cum să acceptăm aceste schimbări este o întrebare al cărei răspuns va fi diferit pentru fiecare mamă. Dar această transformare aparține rolului de mamă și este la fel de importantă ca și acțiunile din trecut, când ștergea nasul bebelușului sau îl învăța regulile de bună purtare pe preșcolar. Acum, geniul feminin poate să se manifeste într-un chip nou, într-un „sezon” nou: odată cu relaxarea timpului mamei și pe măsură ce rolul ei față de copil se schimbă, va fi receptivă la maturitatea din ce în ce mai înfloritoare a copilului ei într-un mod care să-l susțină. Feminitatea mamei poate deveni una prosperă și sănătoasă, fiind mai importantă în această etapă, când copiii încep să devină conștienți de mama lor ca persoană întreagă, deplină, distinctă.
În loc să se plângă în noul anotimp că nu mai este suficient să-l doară burtica pentru a-i calma suferința, mama poate îmbrățișa schimbările și o poate lua pe noi căi în această nouă perioadă a vieții. Personal, am fost șocată de cât de diferită este această a doua etapă a maternității de primii opt sau zece ani de parenting din viața mea. Asumarea acestor schimbări a necesitat din partea mea un nivel cu totul nou de deschidere și imaginație.
Ca exemplu al propriei mele experiențe, voi spune că am observat pentru prima dată o schimbare pe când fiica mea cea mare se apropia de vârsta de zece ani. Crescând, mi-am dat seama aproape peste noapte că faptul că mă străduiam toată vremea să-i țin ocupați și bine dispuși pe copii nu mai servea nevoilor familiei ca altă dată. Copiii începeau să aibă nevoie de ceva diferit, la fel și eu. Dar de ce anume?
Aici intră în joc flexibilitatea și imaginația. În acest al doilea deceniu de parenting, încă mai trebuie să-i sprijin și să le hrănesc personalitatea, desigur, dar ei nu mai au nevoie de micromanagementul meu așa cum aveau până de curând. Așa că am redus numărul activităților făcute împreună, am încercat să scap de unele dintre anxietățile mele care mă faceau să fiu conformistă și am căutat să mă țin deoparte de experții în parenting autoritari, ascultându-mi din nou intuițiile, pe ale mele și pe ale copiilor. Am decis, cu o oarecare teamă și nerăbdare, să risc să fiu deschisă la noi moduri de a exista și m-am surprins pe mine însămi reluîndu-mi cariera de scriitoare și istoric.
Dar mai mult decât să urmez acest parcurs profesional, am descoperit că abordez un alt tip de relație cu copiii mei mai mari. S-au dus zilele în care mă ridicam – atât la propriu, cât și la figurat – cu mult deasupra micuțelor ființe încă nedeplin raționale. Copiii mai mari au alte nevoi conversaționale și intelectuale, și pentru mine, să le satisfac aceste nevoi a fost o plăcere neașteptată.
Cu trecerea anilor, copiii vor continua să aibă nevoie de grija noastră afectuoasă, însă modul în care ea se exprimă se poate schimba pe parcurs.
Există nenumărate alte exemple de mame și de familii care au prosperat atunci când mamele au îmbrățișat pline de imaginație schimbarea „anotimpurilor”. O mamă flexibilă pe care o admir este istoricul Laurel Thatcher Ulrich, care și-a obținut doctoratul în istorie după 40 de ani și a câștigat un premiu Pulitzer pentru cartea sa revoluționară de istorie a rolului moașelor și a femeii din America secolelor 18–19. Un alt exemplu este gazda radio, autoarea și comedianta Jennifer Fulwiler, care a găsit o modalitate de a-și aprinde „flacăra albastră” în timpul unui „anotimp” solicitant de creștere a copiilor săi micuți. Fulwiler își încurajează audiența să caute ceva care să le stârnească pasiunea, indiferent de „anotimpul” în care se află în viață, spunând că circumstanțele practice ne solicită gândirea creativă pentru a ne împlini pasiunea.
După cum susține Fulwiler în cartea sa, adaptarea intereselor și proiectelor noastre în funcție de „anotimpul” în care suntem nu vizează doar activitățile profesionale. Multe femei descoperă că, pe măsură ce fertilitatea li se dimnuează și „anotimpurile” maternității se schimbă, pot investi mai mult în anumite ocupații, voluntariate sau hobby-uri care le îmbogățesc lumea în mai mare măsură decât într-o etapă anterioară a creșterii copilului. Spre exemplu, o prietenă dragă de-ale mele, mamă a mai multor copii, s-a implicat din ce în ce mai mult în corul bisericii noastre de cartier, cântând și la nunți și înmormântări, când copiii ei mai mari au crescut suficient pentru a-l ține pe cel mic în brațe. Ocupația ei nu numai că a fost utilă pentru comunitatea bisericii noastre, dar în plus le-a făcut pe fiicele ei să-și descopere dragostea pentru muzică. Acum sunt o familie cu mai mulți cântăreți și niciunul dintre ei nu se supără că un puști sau un preșcolar îi însoțește la cor.
Cu trecerea anilor, copiii vor continua să aibă nevoie de grija noastră afectuoasă, însă modul în care ea se exprimă se poate schimba pe parcurs.
Flexibilitatea ca instrument
Posibilitatea schimbării în cel de-al doilea deceniu de maternitate poate părea surprinzătoare după atâția ani în care ne-am ocupat strict de creșterea copiilor mici. Dar acest lucru se datorează doar faptului că acceptarea unei astfel de schimbări necesită un pic mai multă imaginație decât sunt în stare să manifeste de obicei rețelele de socializare și alți influenceri. Știm că atunci când se impun restricții inflexibile asupra rolului de mamă, atât mama, cât și copilul suferă. Concepția conform căreia mamele nu ar trebui să aibă nevoie de ajutor în îngrijirea sugarilor sau standardele prea înalte care reglementează modul de hrănire și programul de somn impuse mamelor de sugari învață femeile că nu ar trebui să se angajeze în căutarea de soluții creative, ci că de fapt trebuie să renunțe la starea lor de bine în favoarea ideii fixe că maternitatea este aproape în întregime echivalentă cu un sacrificiu. De fapt, acest perfecționism al rolului de mamă în societatea modernă începe chiar mai devreme de perioada nașterii și a primelor luni de viață ale sugarilor, atunci când femeia însărcinată, care se simte teribil de rău, își vede suferința respinsă ca fiind doar unul dintre sacrificiile legitime pe care le reprezintă sarcina (oferindu-i-se deci un simplu biscuit). Deși astfel de reduceri la un rol pe care trebuie să ni-l asumăm cu orice preț sunt de obicei bine intenționate, de fapt sunt de multe ori contraproductive. Și deși este important să acordăm atenție preocupărilor legate de asigurarea confortului și stării optime a bebelușului, nu trebuie să permitem ca obiectivile ce țin de flexibilitate și discernământ să se piardă pe drum.
Cu alte cuvinte, pentru a trăi pe deplin toate anotimpurile maternității, trebuie să ne debarasăm de cultura inerției și să devenim mai deschise la a vedea maternitatea ca fiind caracterizată de schimbare, discernământ continuu și flexibilitate. Trebuie să ajutăm femeile, atât pe proaspetele mămici, cât și pe cele cu experiență, să respingă opiniile și ideile fixe care adoptă perfecționismul în ceea ce privește creșterea copiilor. Cel mai bun mod de a ajuta atât mamele, cât și copiii poate fi, de fapt, acela de a rămâne în mod deliberat mai deschise: deschise la diferență, la schimbare și la noile daruri și dificultăți care o așteaptă inevitabil pe fiecare mamă.