Sănătatea – drept sau obligație?

Sistemul public de sănătate din România este clădit pe principiul solidarității sociale, la fel ca și sistemul de educație sau cel de pensii, în temeiul art. 1(3) din Constituție, care prevede că România este stat social. Sănătatea publică vizează îndeplinirea bunăstării generale și a binelui comun și este un imperativ de siguranță națională, la fel ca și educația sau apărarea. În acest context, sistemul de sănătate public nu poate avea caracterul unei afaceri generatoare de profit[1].

Așadar statul, prin autoritățile sale, este ținut de obligația constituțională de asigurare a dreptului la ocrotirea sănătății și la asistență medicală în sistemul public (art. 34(2) și art. 47(2) din Constituție).

În contrapondere cu obligațiile ce revin autorităților publice notăm că, dintr-o perspectivă liberal-conservatoare, viața și sănătatea sunt drepturi naturale care țin de intimitatea și autonomia persoanei. În sec. XIX, John Stuart Mill, în eseul său „Despre libertate” (On Liberty), apăra aceste valori în opoziție cu puterea din ce în ce mai mare a guvernelor asupra cetățenilor. Intimitatea și autonomia personală, scria Mill, devin condiții de limitare a ceea ce guvernele pot sau nu pot impune cetățenilor; singurul scop în care puterea autorității poate fi exercitată asupra unui membru al societății, împotriva voinței sale, este de a preveni lezarea drepturilor altora.

Aceste principii se regăsesc în legislația modernă, inclusiv în cea românească, pentru care corpul constituie un atribut al persoanei. Principiile inviolabilității și indisponibilității, care guvernează chestiunile ce privesc corpul, au drept obiectiv protejarea persoanei în corpul său (art. 22(1) și 26(2) din Constituție, art. 64 din Codul Civil).

 

Consimțământul la intervenția medicală

În contextul necesității de a împiedica repetarea crimelor în masă comise în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, comunitatea internațională a plasat orice intervenție medicală, deci și vaccinarea profilactică, într-un cadru legislativ care să respecte noţiunile de demnitate, drepturi şi libertăţi ale omului în poziţia de valori supreme, aşezându-le întotdeauna pe acestea înaintea utilităţii publice. Expresia acestor principii o constituie consimțământul informat al pacientului; consimțământul este considerat valid (neviciat) dacă este dat în mod liber, fără nici un fel de constrângere, dacă nu a fost retras după exprimare și dacă pacientul a primit întregul spectru de informaţii necesare pentru a-i oferi posibilitatea de a lua decizii, fiindu-i astfel respectat dreptul la autodeterminare. Consimțământul nu se prezumă decât în cazuri expres prevăzute în lege.

Doctrina consimțământului este reglementată de Convenția pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei sau Convenția de la Oviedo, instrument juridic internațional cu caracter obligatoriu[2].

Convenția pornește de la principiul priorității acordate ființei umane: „Interesele și bunăstarea ființei umane vor prevala asupra intereselor singulare ale societății sau ale științei”[3] (art. 2 din Convenție) și reglementează, prin dispozițiile sale, consimțământul necesar efectuării unei intervenții[4] sau cercetări științifice în domeniul sănătății, protecția vieții private și a dreptului la informație al pacientului, interzicerea discriminării pe motivul patrimoniului genetic al persoanei și interzicerea câștigului financiar de pe urma corpului uman și a părților sale.

O regulă a principiului consimțământului o reprezintă informarea prealabilă[5] a pacientului (art. 5(2) din Convenție). Ca atare, consimțământul trebuie sa fie întotdeauna prealabil intervenției (art. 5(3) din Convenție) și poate fi retras oricând.

Consimțământul trebuie să fie exprimat, de regulă, de persoana vizată (pacient), cu excepția persoanelor lipsite de capacitatea de a consimți (art. 6-7 din Convenție), a situațiilor de urgență (art. 8) și a dorințelor exprimate anterior de pacient, dacă în momentul intervenției acesta nu se află într-o stare care să îi permită să își exprime voința (art. 9 din Convenție).

Consimțământul informat răspunde și principiilor și valorilor statuate de Constituţia României, conform căreia demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor reprezintă o valoare supremă (art. 1(3)), persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora (art. 26(2)); dreptul la integritate fizică al persoanei este garantat (art. 22(1)); libertatea credinţelor religioase, precum şi libertatea conştiinţei sunt garantate (art. 29(1) și (2)).

Consimțământul minorului. Legislația drepturilor omului a acordat mereu primordialitate părintelui și nu statului în ce privește decizii precum tipul de educație sau valorile insuflate copilului. Constituția României (art. 48(1) și 29(6)) reflectă acest principiu ca o expresie a recunoașterii îndatoririi și responsabilității ce le revine părinților, fiind și garanția împotriva utilizării puterii statului în scopuri de îndoctrinare și propagandă ideologică.

În mod similar, întreaga doctrină a consimţământului informat are o aplicabilitate particulară în pediatrie. Întrucât consimţământul poate fi acordat numai de către pacientul cu capacitate adecvată de decizie şi cu împuternicire legală, în cazul minorilor, orice intervenție medicală, inclusiv vaccinarea profilactică, se poate acorda numai după ce s-a obţinut consimţământul părintelui/tutorelui, cu excepţia situaţiilor de urgenţă medicală prevăzute limitativ de legea specială (Legea nr. 95/2006 privind reforma sănătății publice, art. 650).

Conform Codului Civil (art. 397-404), atâta vreme cât exercitarea autorității părintești se face în comun (custodia comună), părinții au drepturi egale în luarea deciziilor cu privire la bunăstarea copilului. În practică, este suficientă oferirea consimțământului informat în scris de către oricare dintre părinți pentru ca minorului să fie supus unei intervenții, să îi fie administrat un tratament sau o profilaxie, cu condiția ca celălalt părinte să nu se opună în mod explicit.

 

Administrarea sănătății nu este posibilă fără beneficiarul ei: PERSOANA umană

Creșterea acoperirii vaccinale în contextul pandemiei de Covid-19 reprezintă o încercare generoasă a decidenţilor de a întări schimbarea paradigmei din sănătate de la cea clasică, centrată pe aspectul curativ, la una centrată pe prevenirea bolii, conceptul principal fiind profilaxia.

Însă, conform Organizației Mondiale a Sănătății, observăm că sănătatea este o noțiune mult mai complexă, definită ca „starea de bine din punct de vedere fizic, mintal şi social şi nu numai absenţa bolii sau a infirmităţii”[6].

Această definiție are următoarele implicaţii:

  1. Sănătatea este o valoare multidimensională, biologică, psihologică, socială şi spirituală.
  2. Titularul sănătăţii şi al dreptului la sănătate este persoana umană. La nivel de grup şi populaţie (meso şi macro-social), sănătatea nu poate fi conceptualizată şi administrată decât cu condiţia respectării drepturilor fundamentale ale membrilor acestora, în special, dreptul adulţilor la autonomie şi al părinţilor de a reprezenta interesele superioare ale copiilor
  3. În asigurarea dreptului constituțional la îngrijirea sănătății, instituţiile publice, personalul medical şi din domeniul sanitar și cercetătorii în domeniile aferente au un rol instrumental şi subsidiar, nu unul prioritar; cu alte cuvinte, aceste autorităţi au rolul de a facilita ocrotirea, recuperarea şi promovarea sănătăţii de către cetăţeni, potrivit cu nevoile şi scopurile lor, nu de a o administra potrivit intereselor de putere inerente oricărei autorităţi publice.
  4. Expertiza ştiinţifică şi tehnică medicală, clinică sau în domeniul sănătăţii publice nu diminuează competenţa superioară a fiecărei persoane în privinţa evaluării şi angajării propriei sănătăţi.
  5. În vederea evitării posibilelor abuzuri ale autorităţilor publice în domeniu sănătăţii, cetăţenii au drepturi specifice (subsumate, de regulă, conceptului de „împuternicire a pacientului”).
  6. Sănătatea individuală şi cea publică sunt subiecte de evaluare etică. Componenta etică este indispensabilă în evaluarea oricărei decizii a autorităţilor în domeniul sănătăţii. Fiecare persoană are competenţă etică.

În contextul celor de mai sus, unele dintre măsurile administrative și executive preconizate a fi luate sau care deja produc efecte în combaterea pandemiei se prezintă ca instrumente de guvernanţă de tip „de sus în jos”, centralizate şi paternaliste, axate exclusiv pe actul vaccinal, lipsite de o componentă etică şi care ridică semne de întrebare în privința compatibilității lor cu Constituția României și cu tratate internaționale la care România este parte, în special în ce privește dimensiunea lor de constrângere în scop de acceptare a vaccinării, fie această constrângere directă sau nu.

NOTE

[1] Sistemul privat de sănătate are interese legitime în a obține profit; existența sa este necesară și benefică, dar sub condiția esențială ca astfel să nu fie afectate drepturile precizate.

[2] Transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 17/22.02.2001 pentru ratificarea Convenției pentru Protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei.

[3] Pornind chiar de la această prevedere din capitolul de dispoziții generale al Conventiei, observând și referirile din Preambulul Convenției la umanitate în întregul său, este limpede că intenția celor care au elaborat Convenția a fost aceea de a reglementa impactul progresului științific asupra ființei umane în trei ipostaze: individul, ființa umană ca „ființă socială”, respectiv specia umană. Dintre acestea, întâietate are protecția acordată ființei umane ca individ.

[4] „Termenul intervenție trebuie înțeles într-un sens larg; el acoperă toate actele medicale și în special intervențiile efectuate în scopul prevenirii, diagnosticării, tratării sau reabilitării sau în contextul unei cercetări.” (Raportul Explicativ la Convenție, para. 29)

[5] „Informarea trebuie să includă scopul, natura și consecințele intervenției, precum și riscurile care pot apărea. Informațiile cu privire la riscurile care pot apărea în cursul intervenției sau în variantele alternative la aceasta trebuie să cuprindă nu doar riscurile inerente pentru acel tip de intervenție, dar și orice risc aflat în legatură cu caracteristicile individuale ale fiecărui pacient, cum ar fi vârsta sau existența altor patologii. Cererilor de informații suplimentare din partea pacientului trebuie să li se răspundă în mod adecvat.” (Raportul explicativ la Convenție, para. 35)

[6] https://www.who.int/medical_devices/definitions/en/

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

De ce avortul nu este un „drept al omului”

Avortul forțează societatea să fie materialistă. Ne împiedică să avem în vedere că ființa umană are individualitate și suflet înainte de naștere și în mod independent de starea de conștiință. Acest materialism forțat este perceput ca o eliberare care nu va fi completă decât atunci când avortul va fi acceptat în totalitate: de aici refuzul de a auzi suferința femeilor care au trecut printr-un avort; și, tot ce aici, dorința de a transforma avortul într-un act cotidian.

Pe parcursul redactării Declarației Universale a Drepturilor Omului (DUDO) a avut loc o dezbatere aprinsă cu privire la momentul în care începe dreptul la viață. Comisia pentru Statutul Femeilor, prezidată de Madame Begtrup, a recomandat instituirea unor excepții în legătură cu respectarea dreptului la viață pentru a permite „prevenirea nașterii de copii cu handicap mintal” și de copii „născuți din părinți care suferă de boli psihice”. [1] Reprezentantul statului Chile a remarcat asemănarea dintre aceste propuneri și legislația regimului nazist. În schimb, Charles Malik, un libanez creștin, a propus recunoașterea „dreptului la viață și la integritate fizică pentru orice persoană, din momentul concepției, indiferent de starea fizică sau mintală a persoanei în cauză”. [2]

Acest lucru a dus la o confruntare între două concepții contrare referitoare la om și la demnitatea acestuia. Argumentând prin obiecția că mai multe țări permit efectuarea avortului atunci când viața mamei este în pericol, reprezentantul Chinei, cu susținerea Uniunii Sovietice și a Regatului Unit, s-a opus protecției explicite a vieții umane începând din momentul concepției. În cele din urmă, textul a fost păstrat „sub tăcere”, cu bună știință, în legătură cu această chestiune. [3] S-a admis, prin urmare, că Declarația Universală ar putea fi interpretată sau nu în sensul protecției vieții din momentul concepției, în funcție de preferința fiecărui stat. [4] S-a decis, astfel, ca viața umană înainte de naștere să nu beneficieze de protecție internațională explicită.

Trebuie remarcat totodată că, în 1948, Asociația Medicală Mondială [5] a luat inițiativa actualizării Jurământului lui Hippocrate prin adăugarea dispozițiilor cuprinse în Declarația de la Geneva, în spiritul Cartei Națiunilor Unite, semnată la San Francisco. Prin acest text, medicii se angajează să „manifeste cel mai profund respect pentru viața umană din momentul concepției” și să nu permită situații în care „considerentele bazate pe religie, naționalitate, rasă, apartenență politică sau statut social să intervină între îndatoririle lor și propriii pacienți”.

Începând cu acest moment, chestiunea mai sus menționată a făcut obiectul unei dezbateri aprinse, susținătorii contracepției încercând în mod constant să impună un drept universal la avort.

Conform Consiliului Europei, procesul-verbal al lucrărilor pregătitoare (travaux préparatoires) cu privire la dreptul la viață s-a pierdut. Astfel, nu mai putem cunoaște dacă chestiunea avortului a fost discutată sau în ce termeni s-a purtat această discuție. [6] Totuși, niciunul dintre statele care au participat la redactarea textului nu autorizaseră avortul la acel moment, iar cultura creștin-democrată, care era majoritară atunci, se opunea cu fermitate avortului. În 1979, exista încă o majoritate a deputaților în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei care apăra „dreptul la viață al fiecărui copil din momentul concepției”, [7] și care, câțiva ani mai târziu, sublinia că „din momentul fertilizării ovulului, viața umană se dezvoltă continuu”. [8]

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dispozițiile Convenției nu garantează nici dreptul de a recurge la un avort [9], nici dreptul de a efectua procedura avortului [10]. Convenția nu garantează nici măcar dreptul de a recurge la avort într-o altă țară fără teamă de consecințe. [11] Curtea s-a pronunțat, de asemenea, în sensul că interzicerea avortului nu reprezintă o încălcare a Convenției. [12] În cele din urmă, Curtea a subliniat că articolul 8 din Convenție, care garantează dreptul la viață privată și de familie, „nu poate… fi interpretat în sensul de a conferi dreptul la avort”. [13]

Astfel, în temeiul Convenției Europene, dreptul la avort nu există. Existența unui astfel de drept de viață și de moarte asupra unei ființe umane înainte de nașterea acesteia ar presupune negarea absolută a naturii umane a acestei ființe și, până în prezent, nu a existat o majoritate în cadrul Curții care să statueze astfel. Curtea s-a ghidat după abordarea ambiguă din DUDO, pronunțându-se în sensul că „ar fi la fel de legitim ca un stat să aleagă să considere că o ființă nenăscută ar fi o astfel de persoană și să caute să protejeze viața respectivă” [14], la fel cum statul respectiv are dreptul de a lua decizia contrară. Prin păstrarea „sub tăcere” a statutului ființei umane înainte de naștere, Curtea a evitat să se pronunțe asupra dreptului acesteia la viață, lăsând la latitudinea fiecărui stat să permită sau nu avortul.

Deși această poziție ar putea să pară echilibrată, în realitate are mai mult efectul de a tolera avortul mai degrabă decât de a proteja viața umană înainte de naștere. Curtea nu a protejat niciodată nici măcar unul dintre copiii nenăscuți dintre milioanele de copii care au făcut obiectul avortului. În schimb, a condamnat Irlanda, Polonia și Portugalia pentru legile lor restrictive în materie de avort.

Încă o dată, acordând prioritate vieții private a mamei, în detrimentul dreptului la viață al copilului, Curtea a adus avortul în logica drepturilor omului. Recunoscând faptul că dispozițiile Convenției nu garantează nici dreptul la viață al copilului in utero, nici dreptul mamei de a recurge la avort, Curtea a decis totuși că avortul se încadrează în categoria vieții private a femeii, ca parte a respectării „integrității fizice și psihice a persoanei”. [15] Curtea a conchis apoi că mijloacele de acces la avort trebuie să respecte Convenția în cazul în care statul în cauză permite practica avortului, chiar și în împrejurări excepționale. Considerând că aceste mijloace sunt prea restrictive în Irlanda și în Polonia [16], Curtea a reușit astfel să oblige aceste țări să faciliteze accesul la avort în numele unei Convenții care nu garantează această practică! [17]

În acest mod, Curtea creează un decalaj: pe de o parte, convine că nu există dreptul la avort, iar de cealaltă parte forțează state să liberalizeze această practică.

Așadar, la o analiză mai aprofundată a unei decizii, ies la iveală mijloacele juridice folosite pentru favorizarea avortului. La cele de mai sus, în cazul Irlandei, se adaugă atitudinea unui guvern național despre care oamenii spun că și-ar fi dorit o decizie contrară a Curții, astfel încât să poată impune o reformă pentru care nu îndrăznea să-și asume răspunderea, folosind drept pretext hotărârea pronunțată în cauza Strasbourg. Dovada în acest sens este că Dublinul a respins o propunere primită din partea guvernului de la Varșovia, prin care se dorea ca ambele țări, împreună, să reziste presiunii din partea Consiliului Europei.

Însă această poziție rămâne fragilă și se confruntă cu o intensă opoziție. Începând din acel moment, Curtea a statuat că embrionii umani congelați in vitro nu sunt „obiecte”, iar „părinții” acestora pot decide să îi distrugă, în virtutea propriului „drept la autodeterminare” [18]. De la distrugerea in vitro nu mai este decât un pas până la distrugerea in vivo.

Dezbaterea continuă și la nivelul ONU, unde Consiliul pentru Drepturile Omului urmărește în prezent reinterpretarea dreptului la viață, care este garantat în temeiul dreptului internațional, astfel încât să se includă o obligație generală, asupra tuturor statelor, de a legaliza avortul și de a permite sinuciderea asistată și eutanasia, toate în numele dreptului la viață. [19] Până acum, consiliile ONU au mers mai departe decât CEDO în recunoașterea dreptului la avort, declarând, prin diverse decizii și avize mai mult sau mai puțin obligatorii, că dreptul internațional cere statelor să legalizeze avortul, cel puțin în cazul violului și al incestului, atunci când viața mamei este în pericol sau copilul este o persoană cu handicap.

În mod paradoxal, deși Convenția internațională cu privire la drepturile copilului (CDC) recunoaște faptul că „dată fiind lipsa sa de maturitate fizică și intelectuală, copilul are nevoie de protecție și îngrijire speciale, inclusiv de o protecție juridică adecvată, atât înainte cât și după nașterea sa”, comitetul responsabil pentru monitorizarea respectării acestei Convenții este cel care a mers cel mai departe în această direcție. [20] În acest demers, comitetul mai sus menționat a fost susținut de Comitetul pentru eliminarea discriminării împotriva femeilor (CEDAW), care adresează guvernelor următoarea recomandare:

„legislația care incriminează avortul ar trebui să fie modificată astfel încât să fie retrase măsurile punitive aplicate femeilor care recurg la avort”. [21]

Pentru a se putea pronunța în acest mod, Curtea a trebuit să aplice o nouă subiectivizare: de această dată, a făcut acest lucru prin transformarea definiției ființei umane – ființa umană fiind obiectul și beneficiarul drepturilor omului, într-o definiție cu o natură subiectivă și relativă, identificând ființa umană, în mod exclusiv, cu conștiința individuală. Ființa umană ca subiect al drepturilor omului nu mai este o ființă biologică, continuumul dintre embrion și omul matur; dimpotrivă, este conștiința pe care o posedă cu privire la sine. Ființa umană este redusă la rațiune.

Pentru Curte, un membru al „rasei umane” nu este în mod neapărat o „persoană” care se bucură de protecție în temeiul Convenției. Acesta este cazul copiilor înainte de naștere, cu privire la care Curtea a declarat că „nu este nici de dorit, nici chiar posibil în situația actuală, să se răspundă în mod abstract la întrebarea dacă un copil nenăscut este sau nu o persoană” [22] în pofida recunoașterii faptului că un copil nenăscut „aparține rasei umane”. [23] Copilul nenăscut aparține, biologic vorbind, rasei umane, însă nu aparține încă umanității.

De asemenea, Curtea adoptă o distincție între viața umană în sens personal și biologic [24]; conform acestei distincții, se susține că viața ființelor lipsite de conștiință este exclusiv o viață umană în sens biologic, însă nu și o viața umană în sens personal, demnă de a fi protejată.

Însă Curtea refuză să stabilească momentul în care are loc trecerea de la viața biologică la viața personală, cu alte cuvinte momentul din care începe dreptul la viață. Ca pretext, Curtea se prevalează de o presupusă lipsă a vreunui „consens european privind definiția științifică și juridică a începutului vieții” [25], chiar și în cazul unui copil ucis în pântecele mamei la opt luni de sarcină [26], ca și când știința sau dreptul ar fi capabile să dea răspuns la o astfel de întrebare. Curtea consideră că problema reală nu este atât „începutul vieții”, despre care toată lumea știe că este momentul concepției, ci, mai degrabă, începutul vieții umane în sens personal.

De fapt, incapacitatea Curții de a stabili care este momentul în care un corp are o rațiune suficientă pentru a deveni o persoană demnă de protecție reprezintă dovada concepției duale și ateiste a Curții cu privire la ființa umană. Conform acestei concepții, un copil devine ființă umană numai în mod progresiv, în măsura în care rațiunea acestuia se manifestă în corpul copilului. Acest lucru contravine concepției creștine, conform căreia sufletul este insuflat de Dumnezeu în momentul concepției. În consecință, limita umanității este stabilită de adulți și prin recunoaștere: copilul este uman dacă ne recunoaștem în el. Însă stabilirea limitei se realizează în mod destul de arbitrar. De cât de multă rațiune este nevoie pentru a vorbi despre existența unei ființe umane? Și ce reprezintă rațiunea unei ființe lipsite de darul vorbirii (copiii mici)?

Incapabilă să spună când are loc „începutul vieții”, Curtea declară că acest lucru nu este nimic altceva decât un „concept” care se supune unei „pluralități de… opinii… la nivelul diferitelor state membre”. [27] Începutul vieții umane, cu alte cuvinte ceea ce constituie umanitatea, este declarat a fi subiectiv și relativ. Este într-adevăr o realizare ca o Curte a drepturilor omului să nu știe ce este „uman”.

La o analiză mai atentă, se dovedește că ființa umană în sine nu există. [28] Ființa umană este protejată prin drepturile omului numai sub formă de accesoriu pentru rațiune. Curtea spune că

„potențialitatea acestei ființe (copilul nenăscut) și capacitatea acesteia de a deveni o persoană [reprezintă motivul] (pentru care) este nevoie de protecție în numele demnității umane”.

Așadar, nu este protejată viața reală, ci viața ca suport al rațiunii. Se susține că numai rațiunea se bucură de demnitate umană.

Definiția persoanei, astfel cum este dată de Curte, nu mai este o definiție a personaliștilor. Este o definiție a materialismului și a ateismului, precum cea a lui Julian Huxley, care considera că singura caracteristică nobilă și distinctivă a animalului uman este rațiunea (mintea) acestuia. O ființă umană devine persoană ca urmare a faptului că este însuflețită de rațiune; fătul nu este încă o persoană, așa cum cineva aflat în comă nu mai este o persoană în adevăratul sens al cuvântului. De vreme ce nu are încă propria conștiință și voință, ființa care a fost concepută și care este purtată în pântecele mamei dobândește valoare numai în măsura voinței al cărei obiect, și apoi subiect, este. Astfel, existența sa are valoare în funcție de proiectul parental pe care adultul este capabil să îl elaboreze pentru ființa respectivă, apoi în funcție de nivelul propriei conștiințe, și anume în funcție de autonomia sa, potrivit unui proces de individualizare progresivă care se derulează o perioadă îndelungată după naștere.

Curtea Interamericană a Drepturilor Omului a confirmat în mod explicit această abordare atunci când a declarat că

„protecția dreptului la viață… nu este absolută, ci mai degrabă treptată și progresivă, în funcție de evoluția sa”. [29]

Astfel, se consideră că nu viața pe care oamenii o trăiesc alături de animale mai puțin evoluate are valoare, ci nivelul de conștiință individuală care decurge din viața organică și care se identifică cu rațiunea. Această concepție a vieții umane conduce la acceptarea infanticidului neonatal, care este tolerat în Europa într-un context medical [30] – dar și a așa-numitului avort post-natal. [31]

Această susținere poate părea excesivă, însă reflectă cu exactitate ceea ce rezultă, de exemplu, din opinia pronunțată de șase judecători într-o cauză importantă privind avortul. Judecătorii Rozakis, Tulkens, Fura, Hirvelä, Malinverni și Poalelungi, primii doi fiind o lungă perioadă de timp printre cei mai influenți judecători la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, au apărat inegalitatea ontologică și juridică a ființelor umane în funcție de capacitățile acestora. Judecătorii menționați au consemnat că

„Valorile protejate – drepturile fătului și drepturile unei persoane vii, sunt, prin natura lor, inegale: pe de o parte, avem drepturile unei persoane care participă deja în mod activ la interacțiunea socială, și, pe de altă parte, avem drepturile unui făt aflat în pântecele mamei, a cărui viață nu este stabilită în mod definitiv atât timp cât procesul care conduce la naștere nu este încă finalizat și a cărui participare la interacțiunea socială nu a început încă”. [32]

Este adevărat că valoarea inegală a vieții mamei și a vieții copilului nenăscut este general acceptată; însă judecătorii extind această inegalitate la toate persoanele născute atunci când adaugă, imediat după afirmația de mai sus, că

„Se poate susține, de asemenea, că drepturile consacrate în acest text sunt concepute în principal pentru a proteja persoanele împotriva acțiunii sau lipsei de acțiune din partea statului, în timp ce persoanele în cauză participă în mod activ la viața cotidiană normală a unei societăți democratice”.

Cu alte cuvinte, un subiect se bucură de drepturi nu în virtutea demnității sale ontologice egale, ci în virtutea participării sale la viața socială! O astfel de susținere este înfricoșătoare întrucât autorizează un grad mai mic de protecție pentru persoanele care nu pot sau nu doresc să participe la „viața cotidiană normală a unei societăți democratice”.

Dar ce anume vrea să însemne această expresie? Cine are căderea să se pronunțe în acest sens? Nu numai că cei mai slabi ar fi excluși de sub protecția conferită prin drepturile omului, ci, de asemenea, o astfel de excludere se aplică și în cazul celor care nu participă în mod activ la viața socială (persoanele singuratice, membrii comunităților religioase), non-democraților [33] și celor respinși de către societate. Astfel de susțineri sunt șocante întrucât sunt explicite; ele ne explică de ce jurisprudența Curții stabilește o distincție între voință (capacitatea de a acționa) și ființă, dând prioritate celei dintâi.

Același concept este cel pe baza căruia Curtea acceptă sinuciderea asistată și eutanasia atunci când rațiunea unei persoane este închisă într-un corp suferind, sau care pare a nu mai avea capacitatea de a funcționa. Tocmai prin deducții nelegitime făcute pe baza jurisprudenței în materie de avort, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acceptat că viața lui Vincent Lambert nu ar mai trebui protejată. [34] Avortul a deschis calea eutanasiei. În ambele cazuri, dezumanizarea este începutul distrugerii. Tocmai bazându-se pe avort, Curtea a impus legislație privind diagnosticul genetic de preimplantare. [35]

Avortul este, într-adevăr, matricea libertăților deformate.

 

Avortul: dominația voinței asupra ființei

De ce este practica avortului atât de sensibilă și atât de importantă din punct de vedere ideologic, încât a fost proclamată de către Adunarea Națională franceză ca fiind un „drept fundamental”, un „drept universal” și „condiția indispensabilă pentru realizarea unei egalități reale între bărbați și femei într-o societate progresistă”? [36]

Problemele pe care le ridică avortul depășesc problematica contracepției. Prin transformarea relației dintre societate și viața umană, această practică desacralizează viața umană și deformează procrearea. Se spune că avortul eliberează omul de respectul superstițios al acestuia față de natură. De aceea, avortul deschide calea către stăpânirea rațională a vieții umane, considerată a fi de natură materială; se spune că, astfel, umanitatea își sporește capacitatea de a se modela.

În consecință, umanitatea devine „stăpânul și proprietarul naturii” în procesul de elaborare a proiectului cartezian. Pierre Simon, principalul arhitect al liberalizării contracepției și al avortului în Franța, a declarat în 1979:

„Viața ca un concept material, acesta este principiul luptei noastre… Trebuie să o gestionăm… ca și când ar fi un bun”. [37]

Avortul distruge simbolul respectului pentru viață. Astfel, societatea dobândește noi „libertăți”: libertatea științifică ce conduce la stăpânirea procreării și a vieții, dar și libertatea sexuală care este facilitată prin contracepție și garantată prin avort. Nu există libertăți științifice și sexuale în lipsa avortului.

Prin frecvența utilizării avortului, acesta forțează societatea să fie materialistă. Ne împiedică să avem în vedere, sub pedeapsa autocondamnării, că ființa umană are individualitate și suflet înainte de naștere și în mod independent de starea de conștiință. Acest materialism forțat este perceput, de asemenea, ca o eliberare care nu va fi completă decât atunci când avortul va fi acceptat în totalitate: de aici refuzul de a auzi suferința femeilor care au trecut printr-un avort; și, tot ce aici, dorința de a transforma avortul într-un act cotidian.

Avortul a devenit o doctrină, deoarece, prin eliberarea sexualității femeilor și a procreării de așa-numita sclavie a maternității, se spune că această fărădelege duce la emanciparea umanității, aceasta fiind eliberată de instinctul sexual și reproductiv pentru a ajunge puțin peste ceea ce rămâne din natura sa animalică. Pe această cale, se spune că umanitatea este capabilă să parcurgă procesul evolutiv care face trecerea de la materie la rațiune.

Se spune, de asemenea, că avortul este necesar în măsura în care reduce în mod disproporționat numărul copiilor născuți din femeile cele mai sărace, și anume din persoane care fac parte din categoria de populație cel mai puțin „evoluată”. Astfel, avortul prezintă avantajul social de a reduce sărăcia la sursa acesteia.

Cu mult timp înainte de a fi devenit o cauză feministă, avortul a fost susținut de materialism, ateism [38], malthusianism și eugenism. Începând cu secolul al XVIII-lea, și mai ales la începutul secolului al XIX-lea și al XX-lea, militanții ideologiei avortului doreau schimbarea omului și a societății prin legalizarea avortului. [39] Astfel, adevăratul scop al avortului nu este axat atât de mult pe contracepție, ci mai degrabă pe controlul rațional al instinctului sexual, al procreerii și al vieții, ca vector al evoluției umanității. La polul opus, se spune că oponenții avortului sunt persoane care idolatrizează viața și care sunt inamici ai evoluției, întrucât refuză să accepte că viața este doar materie, în timp ce conștiința este rațiune, și anume caracteristica definitorie a omului și singurul său bun de preț.

Astfel, ideea că avortul este o libertate s-a afirmat odată cu erodarea înțelegerii valorii vieții umane înainte de naștere și cu afirmarea, în paralel, a valorii voinței individuale. În realitate, această dublă mișcare reprezintă unul și același lucru: este alegerea filozofică fundamentală a dominației crescânde a voinței asupra ființei, într-o cultură care își pierde sensul metafizic, și anume înțelegerea identității și a valorii sinelui. Această alegere este rezultatul abandonării a ceea ce mai rămăsese din acea înțelegere metafizică prin care încă se mai acorda o anumită demnitate vieții umane înainte de naștere.

Libertatea recurgerii la avort este de fapt o putere: viața este pusă sub semnul puterii voinței, respectiv, sub semnul rațiunii. În acest context, se spune că avortul exaltă umanitatea și dominația absolută a materiei asupra vieții. Cu cât avortul este mai liber, cu atât mai absolută va fi dominația asupra vieții și cu atât mai mult umanitatea se va auto-înălța. [40] Acesta este motivul pentru care Adunarea Națională franceză a descris avortul ca fiind „condiția indispensabilă pentru o societate progresistă”.

 

Avortul nu poate fi niciodată un „drept fundamental”

În multe țări, avortul este dezincriminat în anumite condiții, însă, exact din cauza acestor condiții, avortul rămâne o derogare de la principiul dreptului la viață. O persoană nu poate recurge la avort „în mod liber”, întrucât persoana respectivă ar exercita o libertate reală sau un drept real.

La nivel european, se poate observa adeseori o voință politică puternică în sensul facilitării accesului la avort, în special în țările în care avortul este interzis. Cu toate acestea, este important de subliniat faptul că există încă o logică a derogării: avortul nu este un drept, așa cum nu este un „lucru bun”, ci un lucru tolerat, un rău mai mic.

Există o motivație fundamentală în acest sens: avortul va fi întotdeauna altceva decât un drept. Într-adevăr, un drept vizează să garanteze capacitatea unei persoane de a acționa spre binele propriu în calitate de ființă umană. Tot ceea ce noi recunoaștem ca fiind drepturi fundamentale – cum ar fi dreptul de a gândi, de a se asocia, de a se ruga, de a vorbi, reprezintă capacități prin intermediul cărora fiecare persoană își manifestă umanitatea. Acestea sunt capacități pe care animalele nu le au și care sunt definitorii pentru drepturile „umane”. Drepturile fundamentale protejează exercitarea acestor capacități nobile, specifice rasei umane. Acestea protejează modul în care fiecare persoană își realizează umanitatea. Iar acest lucru înseamnă că omul, prin exercitarea acestor drepturi fundamentale, devine mai uman.

Însă se poate spune despre o femeie că este mai realizată și mai umană atunci când recurge la un avort, decât atunci când studiază, se căsătorește sau își exprimă sentimentele? Există o diferență evidentă între natura unui drept fundamental și natura unui avort. Astfel, avortul nu poate fi niciodată un drept fundamental. De asemenea, rezoluția adoptată de parlamentarii francezi pentru a sărbători cea de a 40-a aniversare a legalizării avortului este destul de frapantă. În timp ce în primul articol se prezintă avortul ca un drept universal, cel de al doilea articol recomandă prevenirea avortului. Dacă avortul ar fi cu adevărat un drept fundamental, ar fi absurd și nedrept să se prevină recurgerea la acesta. Tocmai pentru faptul că este tolerat ca fiind răul mai mic, trebuie să facă obiectul unei politici de prevenție.

 

Avortul nu este o libertate

Toată lumea cunoaște expresia „libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea alteia”. Libertatea nu are limite interne, nu este constrânsă de obiectul său, ci numai de împrejurări externe. De exemplu, gândul nu cunoaște limite – ceea ce îl limitează sunt împrejurările prin care ajunge să fie exteriorizat și exprimat. Libertatea reprezintă modul de exprimare a unei persoane, care poate fi limitat numai din exterior. În ceea ce privește avortul, recurgerea la acesta este, dimpotrivă, limitată dinspre interior: prima limită este constituită de subiectul său în sine, embrionul sau fătul. Pentru ca cineva să spună că avortul este o libertate ar însemna să se anihileze valoarea embrionului sau a fătului uman. Și anume, se poate exercita un drept la avort numai în cazul în care embrionul sau fătul nu ar reprezenta nimic. Și de aici dezbaterile cu privire la statutul embrionului. De îndată ce este recunoscută valoarea intrinsecă a embrionului, chiar și la un nivel scăzut, nu se mai poate spune că avortul este o libertate. Același lucru se aplică și în cazul unei alte limite interne în materie de avort: existența unui medic care să fie dispus să efectueze procedura.

Așadar, avortul nu poate fi niciodată un „drept fundamental” sau o „libertate”. Mai mult decât atât, suferința pe care o provoacă majorității femeilor care fac greșeala de a recurge la avort este suficientă pentru a arăta că avortul este ceva rău și că trebuie să fie prevenit. Nu are niciun rost să deghizăm avortul în „haina” unui beneficiu, a unui drept sau a unei libertăți.

 

Traducere și adaptare după ECLJ.org.

____

[1] Propunerea Grupului de lucru al Comisiei pentru Statutul Femeilor, Lucrări pregătitoare (Travaux préparatoires), E/CN.4/SR.35, p. 1266.

[2] Lucrări pregătitoare (Travaux préparatoires), E/CN.4/AC.1/SR.35, p. 1535. Federația Internațională a Sindicatelor Creștine a înaintat, de asemenea, o propunere similară.

[3] Lucrări pregătitoare (Travaux préparatoires), E/CN.6/SR.28, p. 1355.

[4] Lucrări pregătitoare (Travaux préparatoires), E/CN.4/AC.1/SR.35, p. 1535.

[5] Asociația Medicală Mondială este o confederație de organisme profesionale, înființată în 1947 în spiritul Cartei Națiunilor Unite și al proceselor de la Nuremberg, „pentru a asigura independența medicilor și pentru a face demersuri în sensul asigurării comportamentului etic și al îngrijirii la cele mai înalte standarde posibile din partea medicilor. Acest lucru a fost deosebit de important pentru medici după cel de al doilea război mondial…” „a asigura independența doctorilor și cele mai înalte standarde posibile de etică și îngrijire – ca măsuri deosebit de importante pentru doctori după cel de al doilea război mondial“. www.wma.net.

[6] Acest lucru este spus de Curtea Europeană pe site-ul său web unde publică lucrările pregătitoare (travaux préparatoires) articol cu articol.

[7] Recomandarea 874 (1979) adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (PACE) din 4 octombrie 1979 privind o Cartă Europeană a Drepturilor Copilului.

[8] PACE, Recomandarea 1046 (1986).

[9] CEDO, Silva Monteiro Martins Ribeiro c. Portugalia, cauza nr. 16471/02, 26 octombrie 2004.

[10] CEDO, Jean-Jacques Amy c. Belgia, cauza nr. 11684/85, 5 octombrie 1988.

[11] CEDO, Jerzy Tokarczyk c. Polonia, cauza nr. 51792/99, 31 ianuarie 2002.

[12] A se vedea îndeosebi cauza A, B & C c. Irlanda [GC], solicitanții A și B care au contestat fără a avea succes interzicerea avortului pe motive de sănătate și bunăstare.

[13] CEDO, A, B & C c. Irlanda [GC], 2010, op. cit., punctul 214 ; CEDO, P. & S. c. Polonia, cauza nr. 57375/08, 30 octombrie 2012, punctul 96.

[14] CEDO, A, B &  C c. Irlanda [GC], 2010, op. cit., punctul 222, confirmând hotărârea CEDO, Vo c. France [GC], cauza nr. 53924/008 iulie 2004.

[15] CEDO, Tysiac c. Polonia, cauza nr. 5410/03, 20 martie 2007, punctul 107.

[16] În cauzele Irlandei și  Poloniei, Curtea a statuat că accesul la avort în împrejurări excepționale este atât de anevoios încât supune femeile la o incertitudine agonizantă despre care se afirmă că reprezintă o încălcare a Convenției.

[17]CEDO, A, B & C c. Irlanda [GC], 2010, op. cit.; CEDO, R.R. c. Polonia, cauza nr. 27617/04, 26 mai 2011.

[18] CEDO, Parrillo c. Italy [GC], cauza nr. 46470/11, 27 august 2015, punctul 188.

[19] A se vedea proiectul de observație generală nr. 36 privind articolul 6 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, care vizează dreptul la viață, punctele 9 și 10.

[20] A se vedea, în special, observațiile finale ale Comitetului pentru drepturile copilului cu privire la respectarea Convenției cu privire la drepturile copilului, formulate de statele Palau (2001, CRC/C/15/Add.149), Kenya (2007, CRC/C/KEN/CO/219) sau de organizația Holy See (2014, CRC/C/VAT/CO/2).

[21] Raportul Comitetului pentru eliminarea discriminării împotriva femeilor (CEDAW), sesiunea 20 din 19 ianuarie – 5 februarie 1999sesiunea 21 din 7 – 25 iunie 1999, evidențele oficiale ale Adunării Generale, sesiunea 54, suplimentul nr. 38 (A/54/38/Rev.1), p. 7

[22] CEDO, Cauza VO c. Franța ,  2004, op. cit., punctul 85.

[23] Idem, punctul 84.

[24] Bernard SCHUMACHER, Tout être humain est-il une personne ? : Controverse autour de la définition de la personne dans la discussion éthique médicale contemporaine, Laval théologique et philosophique, vol. 61, nr. 1, februarie 2005, punctele 107-134.

[25] CEDO, Vo c. France, 2004, op. cit., punctul 82.

[26] CEDO, Mehmet Sentürk et Bekir Sentürk c. Turcia, cauza nr. 13423/099 aprilie 2013.

[27] CEDO, Parrillo c. Italy [GC], 2015, op. cit., punctul 180.

[28] CEDO,Vo c. France [GC], 2004, op. cit.punctul 84.

[29] Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, Artavia Murillo and Others c. Costa Rica. 28 noiembrie 2012. Seria C nr. 257, punctul 264.

[30] Claire DE LA HOUGUE & Grégor PUPPINCK, Enfants survivant à l’avortement et infanticides en Europe, Revue générale de droit médical, nr. 57, 2015, p. 111-134.

[31] A. GIUBILINI și  F. MINERVA, „After-birth abortion: why should the baby live?” (Avortul după naștere: de ce ar trebui să trăiască copilul?) Journal of Medical Ethics (Jurnalul de Etică Medicală), 2012.

[32] A, B și C c. Irlanda [GC], 2010, op. cit., Opinie contrară comună a judecătorilor Rozakis, Tulkens, Fura, Hirvelä, Malinverni și Poalelungi.

[33] Grégor PUPPINCK & Claire DE LA HOUGUE, Commentaire de l’arrêt S.H. c. Austria, 2012.

[34] Grégor PUPPINCK & Claire DE LA HOUGUE, L’”effrayant” arrêt Lambert – Commentaire de l’arrêt CEDO, Lambert and Others contra Franței, GC, nr. 46043/14, 5 iunie 2015, Revue générale de droit médical, nr. 56, 2015.

[35] Costa & Pavan c. Italia, 2012, op. cit..

[36] Rezoluția din 6 noiembrie 2014. Cu patruzeci de ani în urmă, Simone Veil declarase în cadrul aceleiași Adunări Generale că avortul „este și va fi întotdeauna o tragedie (o dramă)” și că oamenii trebuie să „evite cu orice preț” ca legea să creeze „un drept de a recurge la avort”.

[37] Pierre SIMON, De la vie avant toute chose, (Paris: Mazarine, 1979), pp. 84 – 85.

[38] Georges HARDY (Gabriel GIROUD)La question de population et le problème sexuel. L’avortement, sa nécessité, ses procédés, ses dangers (Paris: Librairie scientifique, 1919).

[39] Margaret SANGER, „The Pivot of Civilization” (Pivotul civilizației), (New York, 1922) introducere de H. G. Wells. Republicată de Humanity Books în seria „Classics in Women’s Studies”, 2003.

[40] Această putere se manifestă inclusiv în linia standard a avortului, care, de obicei, se rezumă la o afirmare unilaterală a voinței individuale cu efect asupra unei alte vieți, așa cum este demonstrat de sloganuri precum „un copil dacă îmi doresc, când îmi doresc”, „corpul meu îmi aparține”, „avortul: corpul meu, opțiunea mea, dreptul meu”, toate acestea putând fi rezumate în expresia „eu, eu, eu”.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

De ce parteneriatul civil nu este familie (de Corina Bistriceanu Pantelimon)

Parteneriatul civil nu numai că nu poate înlocui căsătoria, dar este un mod inutil și nedorit de desacralizare, desemnificare și trivializare a anagajamentului dintre doi oameni care doresc să întemeieze o familie.

În urmă cu doi ani (articolul datează din anul 2018, n.red.), un deputat, pledând pentru necesitatea și oportunitatea legalizării parteneriatului civil, și-a invitat iubita în Parlament și, în fața jurnaliștilor, a cerut-o de „parteneră civilă”.

Familia se susține prin descendență și căsătorie

Demonstrația era menită să arate, cu titlu de exemplu al unei persoane ce se revendică elitistă și avangardistă, că parteneriatul civil poate fi un bun înlocuitor al căsătoriei.

Cu toate acestea, întâmplarea a arătat contrariul: parteneriatul civil nu numai că nu poate înlocui căsătoria, dar este un mod inutil și nedorit de desacralizare, desemnificare și trivializare a anagajamentului dintre doi oameni care doresc să întemeieze o familie.

Familia are două axe, una longitudinală, genealogică, și alta transversală, cogenerațională.

Prima, cea verticală, este și cea mai importantă pentru supraviețuirea speciei și culturilor și constă în realizarea funcției elementare a familiei, cea de reproducere, prin care generațiile se succed în continuitate, pe baza a ceea ce se cheamă descendență sau filiație.

A doua axă este cea care generează solidaritatea sau continuitatea orizontală și are două componente de bază în orice societate: fraternitatea, sursa și modelul solidarității între cei asemănători, și căsătoria, sursa și modelul legăturii complementare, între cei deosebiți unul de celălalt, femeie și bărbat.

De altfel, puterea și exemplaritatea familiei că instituție generatoare și garant al sociabilității umane este tocmai capacitatea și necesitatea sa de a uni diferențele: de vârstă, în relația de descendență, părinți-copii, și de sex, în relația de căsătorie, femeie-bărbat.

Nicio altă instituie socială nu a dovedit, pe parcursul existenței speciei umane, o mai mare putere integratoare decât familia.

Întemeierea ei presupune, așadar, uniunea soților, femeie și bărbat, în scop asigurării continuității, a descendenței familiale legitime.

Așadar, scopul nu este – și istoria familiei o demonstrează deplin – satisfacerea compatibilității emoționale, sexuale, intelectuale sau de orice natură a celor doi soți, ci asigurarea solidarității lor în vederea îngrijirii urmașilor și onorării antecesorilor.

Dragostea dintre soți, compatibilitățile sunt legături suplimentare, care întăresc instituția familială, dar nu sunt scopuri și nici motive principale de întemeiere a familiei prin căsătorie. Finalitatea acestei instituții, motiv și scop totodată, este continuitate – culturală, morală, patrimonială, genetică etc. Prin familie se reproduce societatea, în întregimea ei.

Concubinaj legal – o contradicție în termeni

Finalitatea parteneriatului civil este aceea de a întemeia familii pe baze contractuale, care să presupună nu numai implicarea afectivă a „partenerilor”, ci și responsabilizarea lor pentru evenimentele de tip economic, legal, medical etc. care pot apărea în cadrul conviețuirii comune.

Pentru rezolvarea acestora, așa cum divorțul poate fi reglementat prin procedură notarială, pot fi reglementate – și există chiar – formule de responsabilizare reciprocă sau unilaterală a concubinilor.

O privire atentă și analiza sinceră arată totuși că uniunea consensuală (concubinajul), celibatul etc. sunt opțiuni în afara căsătoriei – unele care implică fundamental nu angajamentul familial și parental, ci tocmai și numai legătura afectivă și sexuală dintre parteneri.

Să ne reamintim că istoria a înregistrat, în Europa anilor ‘60-’70, tocmai o respingere a căsătoriei (ca instituție „burgheză”, excesiv formalizată) din perspectiva promovării acestor formule de conviețuire a persoanelor libere de apartenență familială sau de alt tip, bazate pe dragostea necontractuală, nesupusă imperativelor legale, patrimoniale etc., și liberă de scopul creării unei filiații.

Cu atât mai contradictorie este revendicarea actuală, de către cei care promovează acest tip de legături afective libere de constrângeri, a unei forme contractuale de reglementare a lor.

A legaliza o formă alternativă de căsătorie, departe de a promova non-discriminarea, presupune a legaliza contradicția sus-menționată și a discrimina căsătoria și persoanele care optează pentru aceasta, considerând-o insuficientă pentru satisfacerea trebuințelor umane, biologice, psihice sau sociale.

Înseamnă, de fapt, a încuraja relații temporare, provizorii, în detrimentul căsătoriei, a promova contestarea familiei și a crea antecedente pentru contestarea instituțiilor cu stabilitate și eficiență dovedite istoric.

Un experiment nociv sociologic și psihologic

Studierea datelor furnizate de ultimele recensăminte (2002, 2011) cu privire la căsătorie arată că populația căsătorită de vârstă tânără (20-30 de ani) reprezintă între 82-86% din totalul populației, în vreme ce la o categorie de vârstă mai înaintate, procentul crește la 93-95%.

Așadar, opțiunea pentru căsătorie este una aproape unanimă în societatea românească.

Nu există nicio indiciu sociologic al vreunei nevoi sociale căreia un proiect de legalizare a concubinajului să răspundă, acesta definindu-se tocmai ca nelegalizare a unei legături temporar informale.

Tot pentru precizarea perspectivei statistice, persoanele care au declarat că trăiesc în uniuni consensuale au fost în număr de 828.122 în 2002 (3.8% din populația totală) și 745.534 în 2011 (3.7% din populația totală).

În aceste cifre sunt incluse atât persoanele necăsătorite, despre care nu se poate afirma că optează definitiv pentru această formulă pseudofamilială, cât și persoane divorțate, văduve sau căsătorite, care, așadar, nu resping căsătoria ca instituție furnizoare de securitate emoțională, materială și statut.

Se remarcă, din evoluția statistică procentuală că proporția persoanelor care afirmă că trăiesc în uniune consensuală în momentul interviului și nu afirmă opțiunea pentru acest mod de viață, că nu s-a înregistrat nicio creștere a frecvenței acestui comportament în intervalul de referință, ba chiar un ușor regres.

Această stare de lucruri este un indicator al faptului că în România, în intervalul specificat, un număr de cupluri au adoptat (probabil) starea de concubinaj, în vreme ce un număr mai mare de cupluri au părăsit starea de concubinaj.

Fenomenul este cunoscut în sociologia familiei drept „căsătorie de probă”, formulă adoptată de majoritatea cuplurilor tinere, care nu locuiesc cu părinții, sunt angajați într-o carieră educațională de durată (facultate) și amână momentul căsătoriei până obțin garanția unui venit constant, capabil să le acopere cheltuielile zilnice. Nu este o opțiune definitivă coabitarea consensuală, ci una temporară, care premerge decizia căsătoriei.

Tocmai legalizarea, adică sugerarea, pe cale legală, persoanelor și societății, să adopte statutul de „concubin legal” sau „partener” ar avea ca efect destructurarea opțiunilor de viață mai ales în rândul tinerilor, creșterea numărului de copii născuți în afara căsătoriei, labilizarea legăturilor familiale, pe scurt, destabilizarea și slăbirea societății prin subminarea celei mai importante instituții care o susține, familia.

Un stat, un regim politic conștient nu își pot asuma o asemenea eroare.

În ceea ce privește registrul psihologic, experimentarea înlocuirii sugerate a căsătoriei cu concubinajul ar duce la slăbirea capacității de autoidentificare a indivizilor, la atenuarea individualității.

Statutul personal al fiecăruia dintre noi se înalță pe fundația statutului familial: suntem fii, părinți, soți sau frați înainte de orice afiliere profesională sau clasificare educațională, iar acest lucru este important în relația cu ceilalți și pentru stabilitatea personalității noastre.

Unele dintre cele mai importante statute, garantul maturității sociale și familiale, sunt cele de soți, respectiv părinți.

Așa se explică de ce anumite persoane, mai ales femei, preferă păstrarea unei legături conjugale care le amenință integritatea fizică, dar le oferă, în schimb, stabilitatea psihică asociată cu statutul social de soție.

Nu este un comportament aberant, ci unul care ierarhizează nevoile psihice în funcție de necesitățile reale de realizare umană, nu de ideologiile umanitariste. De altfel, acestea ideologii, inclusiv Declarația universală a drepturilor omului, încalcă sau ignoră practici culturale și realități sociale și psihologice ale multor societăți.

„Nu-mi fii soție, fii partenera mea… civilă!”

Dincolo de ridicolul importării în relații care se doresc familiale al unor terminologii sportive sau economice (ne-am obișnuit, deși târziu, cu parteneri de afaceri, de drum, de joc…), înlocuirea „femeii” și „bărbatului” – așa cum erau numite rolurile conjugale în tradiția familială românească – cu „parteneri” are consecința degradării familiale și sociale, a disoluției modului de identificare familială.

Acest lucru se va manifesta prin 1) slăbirea legăturii între persoană și familie și 2) destructurarea identității personale.

Slăbirea legăturii cu familia nu are ca efect, așa cum s-ar putea crede, la o judecată pripită, creșterea individualității, mai buna dezvoltare personală ca urmare a emancipării. Dimpotrivă!

Unul dintre cei mai mari autori de sociologie ai ultimului secol, Georg Simmel, a numit „paradoxul familiei” postulatul care contrazice această concluzie superficială.

Chiar dacă grupurile de care aparținem sunt din ce în ce mai mari, asigurându-ne libertate și anonimat în acțiune, oferind mult spațiu de dezvoltare personalităților, individualitatea noastră va fi din ce în ce mai mai ștearsă.

Spre deosebire de comunitățile mici (precum familia), marile ansambluri sociale tind să se diferențieze slab unele de alte și să anuleze diferențierile între indivizii care le compun, aceștia manifestând un tot mai pronunțat deficit de identitate socială. Conform sociologului german pomenit, singurul grup care poate favoriza tendința spre individualizare este familia, așezată în antinomie cu societatea extinsă, masificată.

Familia, grupul care îl integrează cel mai strâns pe individ, este totodată și adăpostul în care acesta își construiește și își afirmă cel mai puternic individualitatea.

În lipsa acestei capacități integratoare, manifestată în definirea indivizilor ca „soț”, „fiu”, „părinte” etc., personalitatea cunoaște un proces de destabilizare și dezintegrare indus de viața urbană modernă, aflată în deficit de solidaritate, socialitate şi spiritualitate.

Blazarea, agresivitatea controlată, tensiunea nervoasă și erodarea individualității sunt consecințe ale pierderii adăpostului familial.

Parteneriatul – mai ales cel civil! – nu furnizează, ci erodează capacitatea de identificare a persoanei.

Desigur, piața oferă instrumente de creare a identității ce pot „croi” un sine pentru fiecare: „putem învăța cum să apărem ca o femeie modernă, liberă și fără griji, ca o soție rezonabilă și plină de atenție, ca un magnat puternic, plin de încredere în sine, ca un amic plăcut, ca un macho bine făcut și sportiv, ca o făptură romantică, visătoare și însetată de iubire, sau orice amestec din toate astea la un loc!” (Zygmunt Bauman și Tim May, Gândirea sociologică [1990]).

Dar toate acestea sunt simulacre, iluzii care adâncesc criza umană, sufletească, morală în care sunt atrase populațiile societăților celor mai avansate.

În afara oricărei referiri la distribuirea proiectului de legalizare a parteneriatului civil în rol de cal troian prin care menajul homosexual să fie introdus ca formulă familială legală, în afara argumentelor istorice sau a celor care țin de tradiția culturală românească, în afara referențialului religios, din punct de vedere riguros sociologic, afirmăm că acest proiect este unul nociv pentru familie, pentru societate și pentru persoane.

Legitimarea lui politică în pofida acestor evidențe nu poate să vădească decât urmărirea unor interese în afara acestui orizont.

 

Despre autor
Corina Bistriceanu Pantelimon este lector universitar, doctor în sociologie. Republicare cu acordul autorului după Q Magazine

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Orientarea sexuală nu este ceea ce credeți că este (de Glenn Stanton)

Orientarea sexuală și semnificația acesteia nu mai reprezintă o chestiune privată, iar consecințele au un pronunțat caracter public. De altfel, fundamentul pe care se bazează întrebarea „ce este și ce nu este orientarea sexuală” s-a transformat într-o placă tectonică sub picioarele noastre pe parcursul ultimilor ani.

Atunci când vorbim despre protejarea oamenilor „indiferent de orientarea lor sexuală”, trebuie să conștientizăm că această expresie nu este atât de simplă precum am putea presupune.

Săptămâna trecută, cu ocazia audierilor din Senat (articolul datează din octombrie 2020 și se referă la audierile care au loc în Senat pentru confirmarea unui judecător la Curtea Supremă a SUA, n.tr.), judecătoarea Amy Coney Barrett a fost dojenită de senatoarea Mazie Hirono (D-HI) pentru că a folosit expresia „preferință sexuală” în locul celei de „orientare sexuală”. Hirono a declarat că Barrett, prin această alegere de cuvinte „a dezvăluit cu adevărat multe” cu privire la filosofia sa, deoarece, după cum a explicat senatorul „[termenul de] preferință sexuală este unul jignitor și învechit”. Hirono a mustrat-o pe Barrett fără menajamente, afirmând că „orientarea sexuală este o componentă esențială a identității unei persoane”, explicând în continuare „că orientarea sexuală este atât o exprimare firească a sexualității umane, cât și, totodată, în mod invariabil, un element esențial al opiniei exprimate majoritar în cauza Obergefell” (cauza în urma căreia Curtea Supremă a decretat căsătoria între persoane de același sex legală în SUA, n.tr.). 

Obergefell nu a fost singura cauză aflată de curând pe rolul Curții Supreme și care a vizat orientarea sexuală. Chiar în vara aceasta, Curtea a declarat în cauza Bostock că legea din 1964 privind drepturile civile, care interzice discriminarea pe criterii de sex, abordează, de asemenea, aspecte legate de „orientarea sexuală”. În mod similar, guvernele din întreaga lume au inclus problematica orientării sexuale într-o categorie protejată.

Astfel, orientarea sexuală a unei persoane și semnificația acesteia nu mai reprezintă o simplă chestiune privată. Consecințele au un pronunțat caracter public. În general, presupunem că expresia „orientare sexuală” se referă la o persoană homosexuală sau heterosexuală („gay” sau „straight”) și că aceste două culoare sunt fixate cu strictețe și inflexibile. Exact acest lucru l-a presupus Curtea Supremă. Însă oricine crede acest lucru, inclusiv senatoarea Hirono, nu conștientizează că temelia pe care se bazează întrebarea ce este și ce nu este orientarea sexuală, s-a transformat ca o placă tectonică, sub picioarele noastre, pe parcursul ultimilor câțiva ani.

Potrivit literaturii academice, fascinantă și în permanentă evoluție, orientarea sexuală nu mai este ceea ce oamenii cred că este. Și, după cum vom vedea, terminologia folosită de judecătoarea Barrett reflectă, mai degrabă, cel mai recent curent de gândire al cercetătorilor de frunte în materie de gen, unul dintre aceștia declarând, în lucrarea analizată mai jos, că „orientarea sexuală, ca noțiune, este percepută din ce în ce mai mult ca fiind regresivă” întrucât „aparține proiectului esențialismului biologic”.

Având în vedere consecințele vaste, de tip represiv, care decurg din cea mai mică prejudecată percepută cu privire la orientarea sexuală a unei alte persoane, trebuie să acordăm cu toții atenția cuvenită acestei evoluții ciudate. Se întâmplă simultan două lucruri. Savanții tot adaugă pe listă noi orientări sexuale, în timp ce experții își pun problema dacă… orientarea sexuală există cu adevărat.  

Orientarea sexuală în rândul femeilor

În primul rând, atunci când vorbim despre orientarea sexuală la bărbați și orientarea sexuală la femei, lucrurile sunt la fel de diferite ca atunci când vorbim despre diferențele dintre Mac și PC. Se pare că sistemele de operare folosite diferă în totalitate. De fapt, unii savanți se întreabă dacă se poate vorbi despre orientare sexuală la femei, în sensul tipic al chestiunii.

Această apreciere a început să fie prezentată în presă, la modul serios, în anul 2000. Doi savanți de la UCLA care scriau în publicația Journal of Social Issues (Jurnalul problemelor sociale) au afirmat că „Descoperirile științifice majore… pun bazele unei schimbări de paradigmă în conceptualizarea orientării sexuale în rândul femeilor”. „Sexualitatea și orientarea sexuală la femei, sunt”, conform explicațiilor savanților, „potențial fluide, schimbătoare de-a lungul timpului și variabile în funcție de contextul social”. Depinde de modul în care se îndrăgostesc. Fiind extrem de deosebite de bărbați „femeile au tendința de a avea o orientare relațională sau centrată pe partener față de sexualitate”, mai degrabă decât o orientare sexuală sau bazată pe structura genitală.

Roy Baumeister, savantul revoluționar care a inițiat această schimbare de înțelegere și ale cărui lucrări sunt folosite de acești autori pentru a se angaja în discuții, a descoperit că femeile posedă ceva ce el numea o „plasticitate erotică”. El a descris orientarea sexuală la femei ca fiind „flexibilă din punct de vedere social” și receptivă din punct de vedere relațional. Acest lucru a făcut ca două dintre cele mai importante figuri din domeniu să examineze subiectul în mai mare profunzime, pe baza următoarelor două întrebări: „Ce anume orientează orientarea sexuală?” (Lisa J. Diamond) și „Ce este orientarea sexuală și există o astfel de orientare în cazul femeilor?” (J. Michael Bailey). Aceste întrebări, alături de cele ale lui Baumeister, constituie scrieri cu adevărat fundamentale în domeniu.

Lisa Diamond era cercetător în devenire atunci când și-a scris lucrarea, fiind o protejată a unuia dintre giganții în domeniu – Ritch Savin-Williams, de la Universitatea Cornell. A continuat, impunându-se cu o reputație academică impresionantă pentru lucrările sale în domeniul sexualității feminine. La întrebarea „Orientarea sexuală se circumscrie în mod fundamental categoriei de persoane de care cineva se poate îndrăgosti?” din eseul său inițial, dă un răspuns  impasibil: „Confirm că răspunsul este NU”. Într-o sesiune TEDx Talk, Diamond a explicat că, deși se opune categoric tuturor formelor de terapie a schimbării, „Purul adevăr este că genul și dezvoltarea sexuală sunt caracterizate de o variabilitate mai mare decât crede majoritatea oamenilor, iar această variabilitate, adeseori, duce la schimbarea în timp a atracției sexuale… Atracțiile sexuale evidențiază un caracter fluid pronunțat”. Acest lucru ar putea fi denumit „preferință”.

Diamond susține că „femeile, în mod tipic, afirmă că trăirile lor emoționale neobișnuit de intense se răsfrâng în dorință sexuală… – chiar și atunci când dorințele vin în contradicție cu propriile orientări sexuale, ca rezultat al faptului că s-au îndrăgostit”.

Mai susține că „femeile sunt… mai predispuse decât bărbații să spună că sunt atrase, sau că se îndrăgostesc, de persoană, și nu de genul acesteia”. Prin urmare, „femeile, în mod tipic, afirmă că trăirile lor emoționale neobișnuit de intense se răsfrâng în dorință sexuală  – …chiar și atunci când  dorințele vin în contradicție cu propriile orientări sexuale, ca rezultat al faptului că s-au îndrăgostit”. Cea mai notabilă lucrare publicată de Diamond este cartea Sexual Fluidity: Understanding Women’s Love and Desire (Fluiditatea sexuală: înțelegerea iubirii și a dorințelor la femei), care a apărut la Harvard University Press.

J. Michael Bailey, absolvent al Universității Northwestern și un savant care s-a confruntat cu hărțuirea cu potențial de distrugere a carierei din motive de eterodoxie academică, a succedat-o pe Diamond, întrebând în mod infam dacă femeile au măcar orientare sexuală, în sensul în care definim în mod obișnuit acest concept.

La fel ca Diamond și Baumeister, el ne explică faptul că „Există un consens emergent în sensul că alegerile femeilor în materie de partener sexual sunt uneori făcute din motive diferite de cele ale bărbaților”. „Bărbații”, adaugă Bailey, „dar nu și femeile, au un model de excitare sexuală specific unei anumite categorii, iar acesta, de obicei, este direcționat în mod mai accentuat către membrii unui anumit sex mai degrabă decât către membrii celuilalt sex”. El a concluzionat că femeile nu au atât o orientare sexuală, cât, mai degrabă, o orientare romantică. S-a ajuns la un consens aproape universal cu privire la această înțelegere. Într-o lucrare publicată de Diamond în acest an în publicația Archives of Sexual Behavior (Arhivele comportamentului sexual), aceasta extinde sfera de cuprindere a înțelegerii mai sus menționate și identifică patru tipuri distincte de fluiditate sexuală în rândul femeilor.

Acesta este unul dintre motivele datorită căruia femeile își pot „găsi” așa numita latură lesbiană pentru o scurtă perioadă de timp, de obicei în jurul vârstei de douăzeci de ani sau mai târziu. Acestea nu descoperă o sexualitate nouă sau latentă în sine, ci, mai degrabă, descoperă oameni noi într-o nouă etapă a vieții. Și este mai posibil ca această legătură să devină erotică și sexualizată în cazul femeilor, indiferent de corpul partenerului lor. Și, după cum explică Diamond, acest lucru poate fi surprinzător, sau chiar deranjant pentru femeile în cauză, deoarece acestea au concepția învechită conform căreia orientarea sexuală este prestabilită. 

Este bisexualitatea o orientare?

Ar fi mai corect să se afirme că astfel de femei „lesbiene temporar” sunt de fapt bisexuale? Este bisexualitatea o orientare sexuală trainică și stabilă, sau este doar o dovadă în plus a fluidității dorinței sexuale? Manifestă și bărbații aceleași modele de atracție?

Acest aspect face obiectul unor dispute aprinse, în mod deosebit în comunitatea persoanelor cu gen fluid (comunitatea queer). Într-o lucrare care a apărut în 2016 în publicația Archives of Sexual Behavior (Arhivele comportamentului sexual), denumită „Defining Sexual Orientation(Definirea orientării sexuale), dr. Steven Moser de la Institutul de Studii Avansate în domeniul Sexualității Umane a declarat că „nu este clar dacă bisexualitatea este o orientare sexuală unică în sine”. Cu toate acestea, declarația de mai sus s-a schimbat pe parcursul acestei veri.

În august, publicația Proceedings of the National Academy of Sciences (Lucrările Academiei Naționale de Științe) a anunțat cu mare pompă identificarea unor „dovezi solide privind orientarea bisexuală în rândul bărbaților”. Acest articol a fost semnat de un număr impresionant de somități în domeniul sexualității umane, fiind redactat de nimeni altul decât Steven Pinker de la Harvard.

Concluziile acestora combat „scepticii [care] cred că orientarea sexuală la bărbați poate fi numai homosexuală sau heterosexuală și că identificarea bisexuală reflectă preocupări fără natură sexuală, cum ar fi o dorință de a nu pune accentul pe homosexualitate”. Astfel, aceștia concluzionează că „Orientarea sexuală la bărbați se exprimă în mod continuu mai degrabă decât în mod dihotomic”. Aceasta reprezintă o schimbare de paradigmă față de gândirea binară de tip „alb sau negru”, gay sau hetero, în rândul bărbaților, o gândire asumată de majoritatea oamenilor. 

Pot bărbații să fie „puțin gay”?

Cunoscutul serial de comedie 30 Rock a avut un episod în care Frank, unul dintre personajele principale ale lui Liz Lemon din serialul de comedie de la NBC, devine deodată „gay pentru Jamie”, tipul tânăr, arătos, care livrează cafeaua. Frank este fascinat. Liz îi spune „Nu există așa ceva! Nu poți fi gay pentru o singură persoană. Decât dacă ești femeie și o întâlnești pe Ellen”.

Ei bine, se pare că există cu adevărat așa ceva și, astfel, ajungem la cea mai recentă lucrare a lui Ritch Savin-Williams și la complexitatea din ce în ce mai mare a bisexualității la bărbați. Noua sa carte Mostly Straight (În mare parte hetero), apărută la editura Harvard University Press, lărgește terenul descoperit de Diamond și documentează apariția unei fluidități sexuale în rândul bărbaților.

Savin-Williams susține că „în mare parte hetero” reprezintă „o categorie distinctă de orientare sexuală” în rândul bărbaților care sunt în mare parte heterosexuali din punctul de vedere al atracției sexuale, însă sunt deschiși în mod expres la relații romantice cu o persoană de același sex, care se transformă în relații sexuale. Și această categorie nu reprezintă o simplă ciudățenie.

Savin-Williams spune că dovezile sugerează că bărbații mai tineri se identifică ca fiind mai degrabă „în mare parte hetero” decât ca fiind bisexuali sau gay, luate împreună. Savin-Williams explică faptul că aceste constatări ale sale „au implicații asupra conceptualizării orientării sexuale ca fiind un continuum”. El crede că noțiunea populară a orientării sexuale este total inadecvată pentru a explica ceea ce a descoperit el și colegii săi. „Sistemul bazat pe trei categorii (gay, straight și bi), explică Savin-Williams, „și-a depășit utilitatea și [este evident că] sunt necesare mai multe categorii”. 

Cum rămâne cu pedofilia?

Toate acestea conduc la o întrebare importantă: Trebuie ca sexualitatea să fie acceptată social pentru a fi considerată o orientare autentică? Presupunem că așa trebuie, pentru că noțiunea este de obicei adusă în discuție în domeniul a ceea ce  Mary Ann Glendon de la Harvard Law School numea „dezbaterea asupra drepturilor”. Astfel, simpatia publică și solidaritatea publicului cu respectiva orientare trebuie să fie stabilită cu mare grijă în sensul unor scopuri politice mai ample. Însă așa trebuie să fie neapărat? Există orientări sexuale stabilite științific cu bună credință cu privire la care toți oamenii cumsecade convin că sunt inacceptabile? Cum rămâne cu pedofilia?

Această întrebare nu este una prostească. Și nici o întrebare nouă: o lucrare importantă publicată în Archives of Sexual Behavior (Arhivele comportamentului sexual) a abordat această întrebare cu opt ani în urmă. Denumită fără menajamente „Is Pedophilia a Sexual Orientation?”  (Este pedofilia o orientare sexuală?), lucrarea concluzionează că pedofilia este, într-adevăr, o orientare sexuală. În publicație se explică faptul că „Prin definiția de mai sus a orientării sexuale și în lumina celor mai întâlnite definiții ale orientării sexuale, pedofilia poate fi privită ca o orientare sexuală pe criterii de vârstă”.

Redactorii publicației Harvard Mental Health Letter a Harvard Medical School au considerat, de asemenea, că această întrebare merită atenție. Încă din 2010, aceștia au afirmat în mod clar: „Există în prezent un consens că pedofilia este o orientare sexuală distinctă și nu ceva ce se dezvoltă la o persoană homosexuală sau heterosexuală”. Aceștia conchid că: „Pedofilia este o orientare sexuală și este puțin probabil ca acest lucru să se schimbe”.

Întrebarea a fost abordată și de publicația Scientific American, care s-a referit la pedofilie ca la o „orientare erotică pe criterii de vârstă” într-un articol din 2009, delimitând trei forme distincte de atracție sexuală față de copii. Există, de asemenea, o dezbatere TEDx Talk cu privire la acest subiect. Mirjam Heine de la Școala Medicală a Universității din Würzburg din Germania a explicat în 2018 că „precum orice altă orientare sexuală, pedofilia poate avea caracteristici diferite”. Scopul explicației dumneaei a fost acela de a face o diferențiere între legitimitatea pedofiliei ca orientare, demnitatea persoanei care o posedă și modul în care noi putem ajuta persoana respectivă să nu-și pună în aplicare respectiva orientare.

Așadar, nu! Un model de atracție nu trebuie să fie social acceptabil pentru a fi considerat orientare sexuală. Unele modele sunt detestabile și ilegale. 

Chiar există orientare sexuală?

Profesorul Sari van Anders de la Universitatea Queen din Canada mai face un pas înainte. Ea solicită retragerea întregului concept de orientare sexuală în favoarea propriei sale teorii, mai exacte din punct de vedere științific și al experienței, și anume „teoria configurației sexuale (SCT)”. Ea susține că „orientarea sexuală este o noțiune percepută din ce în ce mai mult ca fiind regresivă”, întrucât „aparține proiectului esențialismului biologic” care nu oferă unei persoane nicio șansă de a deveni sau de a experimenta „altceva” în condițiile aceleiași legitimități. SCT este, potrivit susținerilor sale, un mai bun „cadru de înțelegere a diverselor orientări sexuale care presupun un partener, distinct de orientările sexuale solitare”, adăugând că: „Teoriile orientării sexuale înrădăcinate exclusiv în rațiuni de sex sunt problematice din punct de vedere științific deoarece acestea nu „văd” diversele orientări sexuale care există din punct de vedere empiric”. Pe scurt, construcția orientării sexuale nu ia în calcul experiențele oamenilor din perspectiva fluidității sexuale. Apelul ei de a face trecerea „dincolo de orientarea sexuală” a fost salutat de o mare parte a colegilor săi.

Așadar, atunci când vorbim despre protejarea oamenilor „indiferent de orientarea lor sexuală”, trebuie să conștientizăm că această expresie nu este nici pe departe atât de simplă precum presupun cei mai mulți dintre noi. După cum am văzut, există orientări pe criterii de vârstă, ca în cazul pedofiliei. Există orientări bazate pe romantism. Există orientări bazate pe multitudinea partenerilor, cum ar fi poliamoria. Există orientări pe criterii de practică, cum ar fi BDSM. Există sexualitatea față de obiecte, o orientare sexuală documentată către obiecte neînsuflețite. Există chiar și abrosexualii, care par a-și schimba orientarea sexuală des și fără eforturi. Din fericire, aceștia au propriul steag astfel încât pot fi identificați cu ușurință în timpul unei parade.

Nobila moralitate morală care ne cere să respectăm toate orientările sexuale nu mai poate ține pasul cu propria-i evoluție. Întrebarea „La ce orientări sexuale vă referiți?”, adresată unui interlocutor, va suna ca o neghiobie, însă este exact întrebarea fundamentată. Acum apare mai clar că expresia aleasă de judecătoarea Barrett a fost, cu adevărat, exactă și bine ancorată științific.

 

Despre autor
Glenn Stanton este director pentru studii familiale la fundația americană Focus on the Family. Autor al 9 lucrări despre familie, sexualitate și gen. Traducere și adaptare după The Public Discourse.
Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

„Era drepturilor omului” a eșuat (de Roger Kiska)

La 70 de ani de la intrarea în era drepturilor omului, lumea nu este nici mai pașnică, nici mai tolerantă. Generoasele idei nu au rezolvat relele morale care afectează civilizația umană, cum ar fi sărăcia, violența, ura, crima și nedreptatea. Dimpotrivă, aceste probleme au fost exacerbate, iar familia pare mai disfuncțională ca niciodată.

Drepturi după tiranii, drepturi după războaie

În urma atrocităților celui de-al doilea război mondial, liderii și marii gânditori ai Europei au încercat să ia autoritatea din mâinile guvernelor, care tindeau de prea mult timp spre tiranie și să pună drepturile în mâinile individului. Zelul cu care filosofia dreptului a promovat ea însăși ideile iluministe, care au culminat cu vărsarea unor cantități imense de sânge în Franța în 1793, ar fi trebuit cel puțin să pună o pauză acestei mișcări. Însă, autonomia personală s-a îndumnezeit și legea naturală a făcut loc pozitivismului. În 1948, Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost proclamată la Paris și astfel a început, oficial, era drepturilor omului.

Pe parcurs, discursul despre drepturile omului a evoluat și a adoptat elemente nefaste din gramscianism, populism moral, secularism radical și utilitarismul benthamist. Revendicarea drepturilor, autonomia personală nelimitată și victimizarea au devenit noile „virtuți occidentale”. Drept urmare, dorința pentru binele comun, datorie și responsabilitate personală s-a diminuat.

Se spune că păcatul exercită o atracție de tip gravitațional. Filosoful Roman Cicero, care a trăit înainte de Hristos, a mărturisit faptul că unul dintre principalele defecte ale condiției umane este disponibilitatea omului de a-și ceda mântuirea pentru confort și distracție:

„Răul nu a fost în pâine și circ în sine, ci în dorința indivizilor de a-și vinde drepturile de oameni liberi pentru o burtă plină și pentru entuziasmul jocurilor care îi distrăgeau de la celelalte forme de foamete, pe care pâinea și circul nu le-ar putea liniști niciodată.”

După mai bine de 2000 de ani vedem că nu s-au schimbat prea multe. Istoria este plină de relatări despre mari culturi care au dispărut după ce au fost consumate de cultul auto-idolatriei și al libertinismului moral. Este o întrebare relevantă în acest moment turbulent din istorie dacă civilizația occidentală, așa cum o știm, va avea o soartă mai bună decât aceste civilizații premergătoare.

S-au schimbat multe ca urmare a revoluției sexuale. Lordul Denning, făcea în 1952, același an în care regina Elisabeta a II-a a fost încoronată, următoarea observație:

„Mi se pare semnificativ faptul că un judecător ar putea să găsească principiile nedreptății judecând după porunca creștină a iubirii. Nu știu unde altundeva ar putea să le găsească. Legea comună a Angliei a fost modelată de secole de judecători modelați în credința creștină.”

După 70 de ani

Aproape 70 de ani mai târziu, cultura morală a Regatului Unit a devenit în mare măsură de nerecunoscut față de ceea ce a fost odată. Unele statistici simple evidențiază schimbările radicale din societatea britanică.

În 1952, doar 4,8% dintre copii s-au născut în afara căsătoriei. Cifra este acum de 46,8%. În 1952 divorțul era rar, afectând doar 33.922 de cupluri. În 2019 au fost 107.599 divorțuri. Creșterea divorțurilor între 2018 și 2019 a fost cea mai mare creștere de acest fel din ultimii 50 de ani. Mai degrabă decât să încerce să recâștige o cultură a căsătoriei sănătoase, în timpul unei perioade de restricții provocate de coronavirus în care ceremoniile de căsătorie au fost interzise, Parlamentul a introdus legi pentru „divorțul fără culpă” ceea ce face ca pronunțarea divorțului să fie mai ușoară ca niciodată.

În 1967, anul când avortul a fost legalizat în Marea Britanie, au fost efectuate 21.400 avorturi. În 2016, în ciuda integrării culturale a contracepției, au fost făcute 208.553 de avorturi, de aproape 10 ori mai mult. Lucrurile se agravează și merg din rău în mai rău. În 2019 s-a înregistrat cel mai mare număr de avorturi efectuate vreodată în Anglia și Țara Galilor. De la dezincriminarea avortului, peste 9 milioane de copii au fost avortați, ceea ce face din uterul mamei cel mai periculos loc pentru copii din Regatul Unit.

Guvernul a mers atât de departe încât a introdus avorturile de tip „fă-o singur”, la domiciliu, avorturi care nu necesită intervenția profesioniștilor din domeniul medical. De asemenea, a forțat liberalizarea avortului în Irlanda de Nord.

Ne-am rătăcit

Nici stabilitatea familiei nu a mers mult mai bine. Potrivit Serviciului de Consiliere și Asistență pentru Copii și Familie din Regatul Unit, în Marea Britanie sunt 102.000 de copii în grija unor instituții, număr în creștere în fiecare an din 2010 și în creștere cu peste 10% anual în ultimii 5 ani.

Cazurile de confuzie de gen la copii au ajuns, de asemenea, la nivelul unei crize de sănătate publică. Potrivit statisticilor oficiale ale NHS (ministerul Sănătății din Marea Britanie, n.tr.), în 2009, cu un înainte de adoptarea Legii Egalității și a introducerii teoriei identității de gen în școli, erau doar 97 de copii consiliați în clinicile de identitate de gen. Numai anul trecut, acest număr a fost de 2.519 copii. Statistic, acești copii se automutilează și încearcă să se sinucidă la o rată exponențial mai mare decât ceilalți copii de vârsta lor.

Marea Britanie a experimentat, de asemenea, un număr surprinzător de cazuri de notorietate în care instanțele au dispus moartea prin înfometare și deshidratare a unor oameni în numele „compasiunii”. Lumea privea cu răsuflarea tăiată în primăvara anului 2018 cum părinții lui Alfie Evans au căutat să-și ducă copilul de 2 ani la un spital italian, după ce o instanță a dispus oprirea ventilației artificiale, a hidratării și hrănirii acestuia. În ciuda intervenției Papei și a guvernului italian care i-a acordat cetățenie copilului, poliția a păzit ușa spitalului pentru a se asigura că nimeni nu avea să ia măsuri pentru a-l salva.

Mai recent, de Crăciun, unui polonez care a suferit un atac de cord în timp ce trăia și lucra în Regatul Unit i s-a eliminat, de asemenea, nutriția și hidratarea până când a murit. În ciuda intervenției guvernului polonez, care i-a acordat inclusiv statut diplomatic în eforturile de a-l aduce acasă, guvernul Majestății Sale a refuzat să cedeze, iar bărbatul a murit, în cele din urmă.

Se schimbă cultura, se schimbă și drepturile omului

Din punct de vedere cultural, definim azi individul prin capacitatea sa de a obține plăcere, în locul utilizării oricărui barometru spiritual. Valoarea omului în spectrul valorii politice este definită de caracteristicile sale minoritare. Funcționalitatea filosofică a acestei noi stări de lucruri include intersecționalitatea, teoria queer, teoria critică a raselor, politicile identitare și socialismul democratic.

Apariția acestui fenomen în Europa de Vest a fost rapidă și agresivă. Aceste teorii, în esență, politizează și prioritizează anumite caracteristici „minoritare” precum rasa, clasa, orientarea sexuală și religia, transformându-le în arme împotriva normelor tradiționale.

Conceptul de contra-supremație este adânc înrădăcinat în toate aceste teorii diferite, care încearcă să demonteze hegemonia culturală existentă prin subversiune culturală și opoziție, contestând legitimitatea instituțiilor super-structurale existente, cum ar fi familia, religia și puterea politică. Ele încearcă să deconstruiască heteronormativitatea și sexul biologic, nu cu mai puțin efort decât oamenii care au încercat odată să construiască Turnul Babel.

O contra-hegemonie este o viziune etică alternativă asupra societății, care încearcă să conteste, să submineze și să înlocuiască structura de putere existentă. Antonio Gramsci, unul dintre strămoșii intersecționalității de astăzi, privea astfel acest țel:

„Socialismul este tocmai religia care trebuie să copleșească creștinismul… în noua ordine, socialismul va triumfa prin capturarea culturii, prin infiltrarea școlilor, universităților, bisericilor și a mass-media; prin transformarea conștiinței societății.”

În concluzie, antipatia expusă azi față de normele culturale creștine și iudeo-creștine din Europa de Vest se datorează funcționării acestor diferite mișcări ca o forță culturală înrădăcinată în rândul clasei politice și academice, forță care și-a croit drum în cultura de masă.

Aceste forțe sunt, de asemenea, la conducerea instituțiilor internaționale, printre care Uniunea Europeană și Organizația Națiunilor Unite, probabil cei mai aprigi agenți de subminare a suveranității naționale și ai reformării Europei după propria lor imagine. În mod ironic, niciuna dintre aceste instituții nu este deosebit de democratică și o mare parte din eforturile lor vin de la o clasă de funcționari publici și ideologi puternic înrădăcinați, care nu au fost niciodată aleși de oameni și nu acționează pentru folosul oamenilor.

Declinul culturii, declinul drepturilor omului

Statisticile citate la începutul acestui articol evidențiază o cultură aflată în declin rapid. Având în vedere că guvernele din multe națiuni occidentale fac acum educație ideologică obligatorie și într-un mod agresiv copiilor noștri, bombardându-i cu idei născute din diferitele filozofii discutate în acest articol, viitorul se prezintă ca unul sumbru.

Dacă dorim să recâștigam o cultură sănătoasă a familiei și a căsătoriei, să redăm sens termenului de demnitate umană și să punem din nou binele comun deasupra dorințelor personale, trebuie să recunoaștem că teoriile actuale care ghidează sistemul de drept ne-au condus la rătăcire. Suntem de peste 70 de ani în era drepturilor omului și nu putem spune că lumea este un loc mai pașnic sau mai tolerant. Aceste idei nu au rezolvat relele morale care afectează fiecare generație, cum ar fi sărăcia, violența, ura, crima și nedreptatea. Dimpotrivă, aceste probleme au fost exacerbate, iar familia pare mai disfuncțională ca niciodată.

Este timpul să reevaluăm serios calea pe care am urmat-o de când a început era drepturilor omului. Altfel, riscăm să ne îndepărtăm prea mult pentru a mai găsi drumul înapoi către casă. Dacă nu pentru propria noastră bunăstare, atunci pentru copiii noștri, să acționăm. Acum.

 

Despre autor
Roger Kiska este avocat, expert în drept european. A făcut parte din echipa de apărători ai familiei Marius și Ruth Bodnariu. Traducere și adaptare după The Critic.
Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Se strecoară antinatalismul în societate? (de Susan Ciancio)

Există oameni care cred că rasa umană ar trebui să dispară – că oamenii care trăiesc aici pe Pământ ar trebui să nu se mai înmulțească. Numită antinatalism, această filozofie a câștigat teren în ultimii ani.

Din perspectivă creștină este dificil să ne imaginăm scopul unei lumi fără oameni. Știm din Cartea Genezei că Dumnezeu nu s-a odihnit decât după ce a creat oamenii după chipul și asemănarea Sa. Apoi, ne-a făcut stăpâni peste întreaga lume și ne-a comandat să „fim rodnici și să ne înmulțim”.

Cu toate acestea, există oameni care cred că rasa umană ar trebui să dispară – că oamenii care trăiesc aici pe Pământ ar trebui să nu se mai înmulțească. Numită antinatalism, această filozofie a câștigat teren în ultimii ani.

Care este filozofia din spatele antinatalismului?

Antinataliștii nu percept viața ca fiind o binecuvântare sau un dar, ci ca o povară sau ca ceva negativ – la adresa oamenilor, a mediului sau a oamenilor înșiși. O parte dintre cei care aderă la această convingere susțin că suferința pe care oamenii o îndură este atât de teribilă încât ar fi mai bine ca oamenii să nu fi existat din capul locului. În plus, mulți antinataliști consideră că problemele de mediu sunt cauzate de existența unui număr prea mare de oameni și sunt de părere că aceste probleme ar dispărea cu totul dacă oamenii nu ar mai exista.

Deși rădăcinile antinatalismului pot fi regăsite în Grecia antică, acestea se regăsesc și în rândul unor secte creștine timpurii care, între timp, au fost declarate eretice. Mulți dintre acești oameni credeau în mod eronat într-un Dumnezeu rău căruia oamenii ar trebui să îi facă în ciudă prin lipsa procreării, sau credeau că viața nu duce la nimic altceva decât la rău și durere. Într-adevăr, regăsim filozofia antinatalismului în cuvintele unui erudit și scriitor din secolul XIX, care afirma următoarele despre învățăturile lui Buddha:

„Nevăzând suferința care apare în viață, omul naște copii și este, prin urmare, cauza bătrâneții și a morții lor. Dacă ar realiza suferința pe care o aduce prin acest act, el s-ar opri din procrearea copiilor și ar opri efectul de îmbătrânire și moarte”.

Deși antinataliștii nu cred în mod realist că toți oamenii ar trebui să se oprească din procreare, consideră totuși că fiecare persoană care ia decizia de a nu avea copii contribuie în mod pozitiv la societate. 

Antinatalismul și controlul populației 

Unii antinataliști cred că oprirea procreării va ajuta mediul. Vedem această teamă pentru mediu și pentru populația lumii în scrierile și învățăturile lui Thomas Malthus, economist și demograf al secolului XVIII, care avea convingerea că populația umană a lumii va crește atât de mult încât lumea va rămâne fără mâncare.

Biologul absolvent de Stanford Paul R. Ehrlich, care împărtășea aceleași idei, a publicat o carte intitulată The Population Bomb (Explozia demografică) în care susținea că „creșterea populație globale ar urma să conducă la foamete în masă, tulburări sociale și deteriorarea mediului”.

Din fericire, nu s-au adeverit nici predicțiile lui Malthus, nici predicțiile lui Ehrlich. Lumea nu a rămas fără mâncare, iar planeta poate susține oamenii care o populează. Și, deși vedem sărăcie, iar unii oameni mor, nu ne confruntăm cu foametea generalizată și cu penuria de alimente pe care aceștia le preziseseră. Și, adeseori, această sărăcie este rezultatul direct al problemelor legate de infrastructură și de administrația publică, mai degrabă decât al penuriei de alimente.

Într-un articol recent privind controlul populației, Brian Clowes, doctor, a scris că „ecologismul a stat la baza multor măsuri drastice în numele controlului populației”. Apoi a continuat:

„De exemplu, am fost martorii programelor de avort și de sterilizare forțată în China, Vietnam, Peru și în multe alte țări, aceste programe fiind derulate, în parte, pentru susținerea programelor de conservare a mediului. S-a înregistrat un număr mare de femei sterilizate sau cărora li s-au introdus dispozitive intrauterine cu scop contraceptiv, fără cunoștința sau consimțământul lor, din același motiv”.

La baza acestor fapte imorale și inconștinte, care au pus în pericol viața, a stat teama de explozie demografică. Adeseori, aceste temeri îndeamnă oamenii să fie de acord că antinatalismul ar putea fi o soluție potrivită.

„Mai bine să nu existăm deloc”

Iată-l pe David Benatar – filozof la Universitatea din Cape Town, Africa de Sud. În 2006, Benatar a scris o carte intitulată Better Never to Have Been (Mai bine să nu fi existat niciodată), în care susține următoarele:

„(1) Faptul că ne naștem este întotdeauna un rău semnificativ. (2) Procrearea este întotdeauna ceva greșit. (3) Este greșit să nu se avorteze fetușii într-un stadiu cât mai timpuriu al gestației. (4) Ar fi mai bine dacă, ca rezultat al inexistenței unor oameni noi, umanitatea ar dispărea”.

Benatar își descrie convingerile ateiste și motivația opiniilor sale antinataliste și le povestește ascultătorilor că, în opinia sa, oamenii nu ar trebui să procreeze deoarece suferința pe care o îndurăm depășește orice lucru pozitiv pe care l-am putea experimenta pe parcursul vieții. Potrivit lui Benatar, „nu avem nimic de câștigat din faptul că ne naștem”. Conform susținerilor sale, chiar și cele mai bune vieți umane, și anume acelea care se confruntă cu o suferință minimă, conțin un „rău considerabil”.

În 2019, un alt antinatalist, pe nume Raphael Samuel, a ajuns pe pagina de știri când și-a anunțat intenția de a-și da în judecată părinții pentru că l-au adus în această lume fără consimțământul său. Mulți au considerat ridicol motivul acțiunii pe care acesta dorea să o intenteze, deoarece, în mod evident, nu există niciun mod în care un copil care nu există înainte de a exista să-și dea vreodată consimțământul. Se pare că judecătorii din țara de origine a lui Samuel, India, au considerat la fel, întrucât i-au spus lui Samuel că acest proces ar fi o pierdere de timp. Deși nu și-a materializat intenția, ideile sale, cu siguranță au stârnit discuții în rândul oamenilor și i-a făcut să se gândească la antinatalism.

Astfel cum a afirmat Clowes în articolul său despre controlul populației:

„Primul pas către punerea în aplicare a unei idei, oricât de ridicolă ar putea părea acesta la momentul respectiv, este să discuți despre ea. Și să discuți mai mult despre ea. Și să discuți și mai mult despre ea. În primă instanță, acest lucru conduce la indignare în rândul oamenilor, apoi la iritare și în cele din urmă la indiferență pe măsură ce oamenii devin insensibili la mesaj.”

Nu așa s-a întâmplat cu broasca proverbială care a fiert până la moarte într-o oală? Când continuăm să acceptăm câte o mică schimbare a principiilor noastre morale – și anume când temperatura apei crește cu câte un grad – nu realizăm, decât atunci când este prea târziu, că permitem acest lucru în detrimentul familiilor, orașelor sau țărilor noastre.

Critici la adresa antinatalismului 

Așadar de ce să aducem oameni pe lume? Dacă nu am avea credință în Dumnezeu, am fi tentați să cădem în capcana de a fi de acord cu aceste argumente antinataliste. Ne putem gândi, poate, că lumea chiar are prea mulți oameni. Ne putem gândi, poate, că ideea suferinței potențiale ar trebui să împiedice oamenii să dea naștere unor noi oameni.

Ne putem gândi, poate, în calitate de abonați la Voluntary Human Extinction Movement (mișcarea extincției umane voluntare- VHEMT),

„de fiecare dată când unul dintre noi decide să nu adauge încă o persoană la miliardele de oameni care se adăpostesc deja pe această planetă răvășită, o nouă rază de soare răzbate din întuneric”.

Spre deosebire de David Benatar, acest grup nu dorește să oprească înmulțirea oamenilor din cauza suferinței umane, ci din cauza lucrurilor pe care oamenii le fac planetei. Potrivit paginii web:

„Atunci când fiecare om alege să nu se mai înmulțească, biosfera Pământului va putea să revină la gloria de odinioară, iar toate ființele rămase vor fi libere să trăiască, să moară și să evolueze (în cazul în care cred în evoluție), și, poate, vor trece în neființă, așa cum s-a întâmplat în cazul atâtor „experimente” ale naturii de-a lungul veacurilor…. Majoritatea voluntarilor subscriu la filozofia integrată în motto-ul „Fie ca noi să trăim o viață lungă și să trecem în neființă”, însă dacă cineva nu dorește să ducă o viață lungă, este strict alegerea respectivei persoane. De fapt, singura acțiune necesară pentru a deveni membru sau adept al mișcării VHEMT este neadăugarea unei alte ființe umane la populația lumii.”

Principala critică adusă acestui mod greșit de gândire este că acest grup de oameni nu vede valoarea ființei umane. Membrii grupului pun plantele și animalele înaintea oamenilor, ca și când aceste lucruri sunt cumva mai importante decât oamenii.

În plus, așa cum se întâmplă în cazul lui Benatar, remarcăm judecata pripită în sensul că oamenii nu dețin controlul asupra propriei fericiri și să suferința ar trebui să ne împiedice să dăm viață unor noi oameni.

Acest lucru contrazice orice credință creștină. Potrivit Baltimore Catechism (Catehismul de la Baltimore), oamenii au fost creați pentru a cunoaște, a iubi, a gândi și a-l servi pe Dumnezeu. Aceste adevăruri inerente sunt cele care compun marea parte a credinței noastre. Într-adevăr, Hristos a venit pe pământ, s-a născut dintr-o fecioară, a suferit și a murit pentru a ne răscumpăra păcatele. A făcut aceste lucruri pentru că ne iubește fără limite și dorește să ne petrecem eternitatea împreună cu El, în Rai.

În calitate de catolici, credem că am fost creați astfel încât să ne putem duce existența conform cuvintelor și învățăturilor lui Dumnezeu, pentru a putea trăi, în cele din urmă, alături de El, în Rai. La naștere, Hristos ne-a înzestrat cu inteligență și cu liberul arbitru. Cu aceste două lucruri, putem alege să facem bine sau să facem rău. Da, uneori ni se întâmplă lucruri rele fără ca noi să avem vreo vină, însă avem puterea de a alege cum să facem față acestor lucruri. Putem alege să ne înfuriem, să devenim oameni înrăiți care se dezlănțuie asupra celorlalți, sau putem alege să obținem ceva bun din aceste lucruri, să învățăm din ele și să ne ajutăm semenii. Credința noastră este cea care ne susține și ne îndeamnă să facem bine.

David Benatar, precum și cei care îmbrățișează aceleași convingeri, nu pot înțelege aceste concepte. Ei se întreabă de ce oamenii să aducă la viață o persoană care are potențialul de a face rău și de a ajunge, ulterior, în Iad. Ei nu pot înțelege că această creație este un act perfect de iubire din partea lui Dumnezeu și că, prin această creație, El ne dă darul de a-i fi alături la un moment dat, pentru totdeauna. Mai mult decât atât, Benatar nu poate înțelege de ce oamenii ar vrea să aducă pe lume un copil știind că, la un anumit moment al vieții sale, acesta va avea de suferit. El consideră că orice durere este rea în mod intrinsec și că oamenii care au o perspectivă pozitivă asupra durerii și suferinței pur și simplu se amăgesc singuri. 

Biserica și suferința

Fiind catolici, avem o percepție diferită asupra suferinței. Nu negăm că suferința este parte a vieții și că toți avem propria cruce de dus. Suferința poate fi dificilă și chiar istovitoare. Dar înțelegem, de asemenea, că suferința are și o caracteristică izbăvitoare.

Suferința noastră are valoare. Nu numai că are valoare pentru noi înșine, întrucât unește suferința noastră cu suferința lui Hristos pe cruce, dar are valoare și pentru ceilalți. Putem oferi această suferință pentru a ajuta un suflet neajutorat în Purgatoriu sau pentru a ajuta pe cineva care este bolnav sau se apropie de sfârșitul vieții. Atunci când permitem acest lucru, suferința noastră poate face bine celorlalți. Iar atunci când realizăm că putem face pentru ceilalți ceea ce a făcut Hristos pentru noi, bucuria noastră este fără margini. Hristos nu a promis niciodată o viață lipsită de suferință, însă ne-a promis, cu adevărat, că ne va însoți prin această suferință, dacă îi permitem.

Astfel cum se arată în Catehism:

„Boala devine un mod de transformare… Compasiunea lui Hristos față de cei bolnavi și vindecarea, de către El, a tuturor felurilor de infirmități, reprezintă un semn splendid al faptului că „Dumnezeu își vizitează oamenii” și că Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Hristos are puterea nu numai de a vindeca, ci și de a ierta păcatele; a ajuns să vindece omul întreg – trup și suflet; este vindecătorul de care au nevoie cei bolnavi.”

Sf. Vincent de Paul a spus:

„Dacă am cunoaște ce comori ascunse se ascund în infirmități, le-am primi cu aceeași bucurie cu care primim cele mai mari bucurii și le-am purta fără a ne plânge vreodată și fără a arăta semne de oboseală”.

Hristos este vindecătorul, izbăvitorul nostru. Deși este posibil să nu ne vindece întotdeauna infirmitățile fizice, ne va vindeca întotdeauna sufletul. 

Avort, eutanasie și antinatalism 

Benatar nu pledează pentru luarea vieții unei persoane împotriva voinței acesteia, doar de dragul depopulării lumii și al reducerii suferinței. El este pro mortalitate și spune că aceasta nu reprezintă același lucru cu antinatalismul. El susține că oamenii nu ar trebui pur și simplu să se înmulțească.

Cu toate acestea, Benatar a precizat să antinatalismul poate sau nu să conducă la avort sau eutanasie; depinde de punctul de vedere al antinatalistului. Conștiința de sine este o parte importantă a credinței sale. Conform credinței sale, copiii nenăscuți nu au conștiință de sine înainte de săptămâna 28-30, astfel încât nu consideră că ar exista vreo obligație morală de a ține în viață copii mai mici de atât. Cu toate acestea, întrebarea sa fundamentală este: Este sau nu ceva „bun” ca oamenii să fie creați? Și concluzionează că, în cea mai mare parte, nu este un lucru bun, deoarece multitudinea de lucruri rele depășește lucrurile bune.

În mod similar, Benatar nu pledează pentru eutanasie ca mijloc de depopulare a lumii, dar este de acord că o persoană are dreptul de a-și lua propria viață în cazul în care nu dorește să sufere. În consecință, credința sa eronată conform căreia nu toți oamenii au valoare, iar suferința ar trebui să fie evitată cu orice preț, reprezintă o pantă alunecoasă care poate conduce la moartea celor bolnavi, a celor în vârstă sau a celor nenăscuți. 

Gânduri de final

Deși antinatalismul poate părea a fi o idee exagerată, așa se întâmplă cu multe concepte la început. Cu cât discuțiile pe marginea acestor concepte este mai largă, cu atât mai normale devin conceptele respective. Cu cât oamenii pledează mai mult pentru antinatalism pe platformele de comunicare socială, la știri sau în presa scrisă, cu atât mai acceptabilă devine această convingere. În mod similar, cu cât noi, în calitate de catolici, ridicăm mai puțin vocea împotriva convingerilor greșite precum aceasta, cu atât mai mult va părea că suntem de acord cu astfel de convingeri – sau cel puțin va părea că nu suntem în dezacord cu ele. Acest lucru este periculos nu numai pentru noi înșine, dar și pentru copiii noștri și pentru națiunea din care facem parte.

Întrebarea la care antinatalismul nu dă un răspuns este următoarea: Care este rostul vieții unei ființe umane? Credința noastră catolică ne învață că oamenii există pentru a cunoaște, a iubi și a-l servi pe Dumnezeu, precum și pentru a trăi viața eternă în Rai alături de El. Suntem învățați că viețile noastre, dar și viețile fiecărei persoane de pe Pământ, reprezintă o imensă binecuvântare pe care niciodată nu ar trebui să o considerăm ca fiind ceva care ni se cuvine.

David Benatar întreabă: „Este bine că ai fost creat?” În calitate de catolici, răspundem: Da, absolut. Pentru că, în urma fiecărui act de creație, suntem puși pe un  drum. De-a lungul acelui drum, putem alege să facem bine sau să facem rău. Atunci când alegem să facem bine, îl alegem pe Dumnezeu și fericirea eternă. Iar această eternitate alături de Dumnezeu merită orice durere sau suferință pe care o putem îndura aici, pe Pământ.

 

Despre autor
Susan Ciancio este licențiată în psihologie și în sociologie la Universitatea Notre Dame (SUA), cu un masterat la Universitatea din Indiana. În ultimii 17 ani a lucrat ca editor și scriitor, inclusiv pentru organizații pro-viață. În prezent, Susan scrie săptămânal pentru blogul Human Life International, pentru American Life League și este redactorul revistei Celebrate Life (Sărbătorește viața). Traducere și adaptare după HLI.org.
Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Stânga are o problemă vizibilă: pedofilia (de Spencer Lindquist)

Stânga își continuă „tradiția” de a distruge morala sexuală a societății, militând acum pe mai multe fronturi pentru normalizarea pedofiliei.

La fel ca mulți alții, am amintiri plăcute din copilărie. Fie că mărșăluiam de Ziua Independenței, mă uitam la Power Rangers sau făceam oameni de turtă dulce de Crăciun, împreună cu familia, am avut șansa să mă bucur de o copilărie care mi-a păstrat inocența, o stare unică la copii și care, odată pierdută, nu se mai întoarce.

Unii copii care cresc astăzi, însă, își vor aminti anumite aspecte ale copilăriei într-un mod foarte diferit. Stânga s-a străduit, cu un grad uimitor de succes, să ne remodeleze societatea, încorporând ideile lor în experiența copilăriei, umbrind paradele de 4 iulie cu paradele Pride, inserând propagandă LGBT în spectacolele pentru copii și înlocuind oamenii din turtă dulce cu „persoane transgender”.

Privite izolat, oricare dintre aceste lucruri ar fi cel puțin problematice; dar, vizualizându-le într-un context larg, se ajunge la concluzia că sunt pe cât de iresposabile, pe atât de inevitabile. Nu numai că idei controversate poluează copilăria, dar curiozitatea naturală, deschiderea și naivitatea care sunt atributele inerente ale celor mici sunt azi deturnate, pentru a normaliza o etică sexuală divergentă.

Însă acest interes pe care activiștii Stângii îl manifestă pentru copii nu este unul pur ideologic. Tot mai des, evident și incontestabil, cei care au o obsesie teribilă cu implicarea copiilor în probleme sexuale și folosesc orice metodă pentru a face acest lucru fie au un interes sexual direct față de copii, fie doresc să îi acopere pe unii care manifestă asemenea preocupări. Stânga are o problemă numită pedofilia; și problema se agravează.

Am devenit dureros de conștient de asta când am participat la San Francisco Pride Parade în 2019, pentru a intervieva participanții, pentru canalul meu YouTube. Un participant, onest, mi-a spus că este „înnebunit după perversiuni cu copii”, menționând apoi că pentru el „vârsta este doar un concept”.

Un alt manifestant m-a informat că implicarea copiilor în travesti este „foarte cool” și că „ar trebui să fie mai mulți copii care se travestesc” și că afirmația „dragostea nu are vârstă” este „100% adevărată”, lăsând să îi scape așa, freudian, că un copil travestit – drag queen – care cânta într-un club de noapte gay a fost plătit l egalitate cu „stripperii”.

Aveți impresia că este un caz izolat? Aruncați o privire la acest amestec de titluri din Vice, care, în mai multe cazuri, încearcă să genereze simpatie pentru pedofili, mascând cumva definiția pedofiliei și conferind legitimitate pedofililor „care nu comit acte” sexuale. Printre ei, un individ cu pseudonimul Ian, a cărui slujbă  „implica în mod direct lucrurl cu copii” și un altul, Gary, un bărbat care făcuse o pasiune pentru o fată de trei ani, dar se autodefineste drept un pedofil „virtuos” care se presupune că nu acționează. Gary a fost, de asemenea, „părinte social” pentru trei copii, timp în care a fost acuzat că agresase sexual una dintre fetițele aflate în grija sa.

Aceste articole oferă un context destul de izbitor pentru alte articole Vice, cum ar fi unul în care se prezintă „Fotografiile fabuloșilor copii de la RuPaul Drag Convention”, pe care publicația îl descrie cu un emoji care desemnează un foc. Așa cum am menționat mai devreme, unul dintre acești copii a dansat pe scenă, pentru bani, într-un bar de homosexuali din New York, în fața unei mulțimi de bărbați adulți. Prestația lui a fost surprinsă într-un videoclip al carui link nu îl pot posta cu conștiința împăcată.

Pentru a nu crede că Vice este singura publicatie care încearcă să normalizeze pedofilia, vedeți și articolul din New York Times „Care este cel mai bun mod de a-i proteja lucrătorii sexuali? Depinde pe cine întrebi”. Articolul începe prin a prezenta pe „TS Candii” care „și-a comercializat sexul de la vârsta de 13 ani”. Nu, New York Times! Asta se numește pedofilie, nu comerț sexual.

Articolul relatează cu un ton glorios violul pedofil, în serie, asupa unui copil care a apelat la prostituție „după ce a fost dată afară din casă de familie” înainte de „a se refugia la un grup de femei transgender mai în vârstă, care au devenit mentorii ei” și „au învățat-o cum să se întrețină prin sex.” Oamenii normali interpretează asta ca pe un grup de perverși care codoșesc un copil fără adăpost. Trebuie să ne gândim de ce sunt folosite eufemisme pentru a încerca să ascundă realitatea? Poate pentru că Stânga are o problemă numită pedofilie!

Nici acest tip de perversiune nu este izolată în mass-media corporatistă. The Washington Post a publicat recent „Da, perversiunile își au locul la Pride. Și vreau să vadă asta și copiii mei”, articol tot atât de dezgustătoare pe cât pare din titlu. Profesor asociat la Universitatea Yale, Joe Fischel, a împărtașit și el acest sentiment în articolul său „Keep Pride Nude” („Pielea goală să rămână la Pride”), unde se întreabă „Care este prejudiciul presupus pe care un copil îl suferă… dacă vede fesele unui adult sau chiar organele genitale sau sânii unui adult?” Fischel continuă apoi să pledeze pentru ca copiii să fie expuși la o serie întreagă de alte perversiuni. Încearcă chiar să-și justifice perversitatea astfel: „copiilor s-ar putea să le placă”!

New York Times, Washington Post și Yale nu sunt singurii poli de influență care încearcă să normalizeze pedofilia. Flora Gill, care are o  cronică bisăptămânală despre „sex și relații” pentru GQ.co.uk, a cerut, de curând, să fie creată „pornografie pentru copii”, pe care ea o numește „pornografie de debut” – într-un tweet pe care ulterior l-a șters.

Cum am putea uita, de asemenea, infamul program „Drag Queen Story Hour” („Ora de povești citite de travestiți”), inițial susținut de persoane influente din San Francisco și a fost dat în vileag, în trei ocazii separate, că aducea în prezența copiilor infractori sexuali? Unul dintre evenimentele programului a fost găzduit chiar de un bărbat care avea șapte dosare de posesie de pornografie infantilă!

Mai este și Netflix cu filmul său „Cuties”, acuzat că promovează pornografia cu copii de un juriu din Texas.

Popularul stângist Vaush are, de asemenea, un istoric de apărare a pedofiliei, spunând că pedofilii care cumpără pornografie infantilă nu ar trebui să fie trași la răspundere. Personajul, zis „antifascist”, se interesează deasemenea de „dinamica sexuală a civilizației hawaiiene precoloniale”, civilizație în care adulții ar fi întreținut relații sexuale cu copii, explicația lui fiind că pedofilia nu pare a fi o formă de abuz asupra cestora.

Deschiderea Stângii în a recunoaște că țintesc copiii a devenit și mai limpede în ultima vreme, cu San Francisco Gay Men’s Chorus (Corul de bărbați gay din SF) interpretând o melodie care are versuri cam așa: „Crezi că îți vom corupe copiii dacă agenda noastră nu va fi șinută sub control. De data asta chiar ai nimerit-o”, și „Vă vom converti copiii, puțin câte puțin, în liniște și subtil și abia dacă veți observa” sau „veți fi dezgustați când vor începe să găsească singuri online lucruri pe care le-ați ținut departe de ei”, referindu-se, nu foarte subtil, la pornografie.

Deși grupul a spus ulterior într-o declarație că piesa era „o glumă” despre „cum să înveți tinerii să ia atitudine împotriva urii care vizează persoanele LGBTQ”, se pare că scepticismul este justificat, dacă nu de alta, măcar și pentru că Stânga are o problemă numită pedofilie. După cum se dovedește, un raport Western Journal a constatat că mai multe nume ale interpreților din numitul cor se regăsesc în registrul infractorilor sexuali din California, unii chiar pentru acte de pedofilie, deși este posibil ca aceste potriviri să fie doar… coincidențe. Iar autorii piesei muzicale, Charlie Sohne și Tim Rosser, au mai scris anterior și un musical despre practica pedofilă bacha bazi, pe care până și New York Times o consideră dezgustătoare.

Stânga are o problemă numită pedofilie și problema va continua să se înrăutățească, dacă nu ne vom împiedica, naiv, de apelurile neserioase la „toleranță”, de sloganurile fără sens precum „dragostea e dragoste” sau de insulte goale precum „ești un homofob”. Astfel de expresii nu sunt folosite cu bună-credință, ci sunt manevre bine gândite pentru a submina apărarea eticii sexuale în fața celor care urmpresc să distrugă inocența copilăriei.

 

Despre autor
Spencer Lindquist este stagiar la organizația americană The Federalist și student la Universitatea Pepperdine, unde studiază Științe Politice și Retorică și Leadership. Președinte al Partidului Republican, filiala Pepperdine. Îl puteți urmări pe Twitter @SpencerLndqst. Traducere și adaptare după The Federalist.
Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Dependența de pornografie la adolescenți (de Susan Ciancio)

Atunci când le permitem copiilor noștri să navigheze pe internet, le descuiem o ușă spre un tărâm necunoscut.

„Pornografia afectează adulții, copiii, cuplurile, familia și societatea. În rândul adolescenților, pornografia împiedică dezvoltarea unei sexualități sănătoase, iar în rândul adulților, denaturează atitudinile sexuale și realitățile sociale. Ca o consecință asupra echilibrului în familie, accesarea pornografiei duce la insatisfacție conjugală, infidelitate, separare și divorț.” (sursa)

Nu ne este ușor să abordăm asemenea subiect. Ne face să ne simțim inconfortabil. Ne vine greu să discutăm despre acest lucru, fiindcă este stânjenitor. E stânjenitor și pentru copiii noștri. Dar, având în vedere preponderența pornografiei și ușurința cu care copiii o pot accesa, va trebui până la urmă să avem aceste conversații cu ei pentru a-i putea proteja.

Statisticile sunt grăitoare. Iată câteva exemple:

  • Bark, un grup de monitorizare fondat pentru a ajuta copiii să navigheze în siguranță pe internet, a declarat într-un articol din ianuarie 2021, că în prezent există cel puțin 4,5 milioane de site-uri pornografice.
  • De asemenea, Bark susține că „70,7% dintre preadolescenți și 84,0% dintre adolescenți au fost expuși la nuditate sau la un conținut de natură sexuală online”.
  • În februarie 2021, două site-uri pornografice s-au plasat în top 10 site-uri de internet accesate în întreaga lume. Un al treilea (Pornhub) s-a clasat pe locul 13.
  • Potrivit proiectului Fight the New Drug (Să combatem Noul Drog), website creat pentru a ajuta oamenii să întrevadă pericolele pornografiei, Pornhub a înregistrat 5.824.699.200 de ore de pornografie vizionate de utilizatori în 2019.
  • Pornhub a avut mai mult de 42.000.000.000.000 de vizite pe site în 2019.
  • În ceea ce privește videoclipurile existente pe Pornhub în 2019, în fiecare minut s-au adăugat aproape 220.000 de vizualizări. Asta înseamnă 13.199.100 de vizualizări video la fiecare oră. Ceea ce înseamnă mai mult de 316.778.400 de videoclipuri pe
  • Fight the New Drug a constatat de asemenea, că, în fiecare minut, sunt vizionate 11.082 de ore de pornografie. Acest lucru echivalează cu 15.958.080 de ore de videoclipuri pornografice vizionate în fiecare zi.
  • În 2020, Pornhub a raportat o creștere de 24% a traficului. Probabil din cauza pandemiei, oamenii petrec mai mult timp acasă.
  • Deși bărbații sunt majoritari (70% bărbați), femeile se uită și ele la filme porno (30%).

Pornografia ne este la-ndemână și nu ne putem preface că nu este așa. Nu ne putem preface că oamenii nu se uită. Nu ne putem preface că acest lucru nu reprezintă un pericol.

Este evident cât de ușor se poate accesa pornografia în cazul copiilor și adolescenților. Chiar dacă nu o vor căuta copiii, de multe ori pornografia va fi cea care va veni la ei. Pop-up-urile de pe internet și e-mailurile spam sunt doar două modalități prin care copiii neștiutori pot da peste imagini pornografice. O greșeală de tastare în cazul unei căutări pe internet poate face diferența între un site nevinovat și unul încărcat de pornografie.

Pornografia afectează copiii de toate vârstele. Nici copiii mici nu sunt menajați. Statisticile din SUA arată că:

  • Vârsta medie a primei expuneri a unui copil la pornografie este mai mică de 11 ani.
  • Dintre copiii mai mici de 18 ani, cei sub 10 ani reprezintă 22% dintre cei care se uită la pornografie online.

Potrivit unui studiu realizat în 2020 de British Board of Film Classification, 51% dintre copiii cu vârste cuprinse între 11 și 13 ani din Regatul Unit au fost expuși la filme porno. Același lucru cu șaizeci și șase la sută dintre copiii cu vârste cuprinse între 14 și 15 ani și cu 79% dintre cei cu vârste cuprinse între 16 și 17 ani la fel.

Nu putem închide ochii la asemenea procente îngrijorătoare.

Neuroplasticitatea

Neuroplasticitatea este procesul prin care creierul creează rețele neuronale noi prin reorganizarea sa constantă.

Potrivit revistei Psychology Today:

„Între vârsta de 12 și 20 de ani, creierul uman trece printr-o perioadă de neuroplasticitate semnificativă, aflându-se într-o etapă de modelare, în timpul căreia vor fi înfăptuite miliarde de conexiuni sinaptice noi. Acest lucru ne poate face vulnerabili la influența mediului înconjurător și ne determină creierul să fie „conectat” la experiențele și informațiile pe care le primim în această perioadă.”

Creierul aflat în dezvoltare, în principiu cel al adolescentului, va încearca în mod constant să își îmbunătățească performanța. Orice experiență cu care se confruntă copiii noștri îi va modela și va contribui la dezvoltarea caracterului lor social și moral. Atunci când copiii se uită în mod repetat la filme porno, vor începe ca urmare să vadă lumea în mod diferit.

Ce face pornografia asupra unui creier în formare?

Potrivit unui ziar din Noua Zeelandă:

„Pentru tineri, oricare ar fi sexul sau orientarea lor sexuală, există legături evidente între accesarea sistematică a pornografiei și debutul sexual timpuriu. Alte consecințe reprezentând o probabilitate crescută de atitudini permisive față de activitatea sexuală, atitudini mai puțin avizate față de rolurile de gen, o creștere a preocupărilor sexuale, o satisfacție sexuală mai scăzută cu partenerii și o lipsă de conștientizare în ceea ce privește relația cu propriul corp.”

Cu alte cuvinte, pornografia lasă urme în ceea ce privește dezvoltarea creierului și a personalității. Afectează relațiile actuale și viitoare. Afectează imaginea corporală. Și distruge inocența unui copil.

În plus, pornografia prezintă o imagine nerealistă a sexualității. Vizionarea repetată a pornografiei îi va face pe copii (și pe adulți) să creadă că ceea ce văd la televizor sau pe internet este firesc. Ei vor ajunge să creadă că este acceptabil să facă sex oricând și cu oricine doresc. Vor tinde să se sustragă ideii de relație. Pornografia îi învață pe copii că sexul poate fi desprins de relație, lipsit de orice semnificație, de responsabilitate și de intimitate. Copiii vor învața că sexul reprezintă un act în care doi oameni se folosesc unul de celălalt, mai degrabă ca distracție decât ca o expresie a iubirii.

Și, deși bărbații și femeile folosiți în filmele pornografice etalează trăsături fizice îmbunătățite pe cale chirurgicală, mulți copii nu sunt conștienți de acest lucru. Pot crede că așa arată și așa se comportă oamenii.

Un sondaj realizat în 2016 în Marea Britanie a constatat că,

„în ciuda faptului că filmele pornografice pot fi extrem de nerealiste și adesea glorifică violența, sexismul sau rasismul… peste jumătate dintre băieți (53%) și peste o treime dintre fete (39%) au declarat că au crezut că pornografia este o reprezentare realistă a sexului”.

Copiii care se uită la filme porno ajung să creadă că ceea ce văd pe ecran corespunde cu realitatea. Ei cred că așa ar trebui să arate și restul oamenilor. Nu numai restul oamenilor, ci și ei înșiși. Vor începe să se simtă rușinați și jenați pentru orice cusur pe care-l au, pentru orice gram de grăsime în plus sau orice imperfecțiune al propriului corp.

Mai mult, pornografia înfățișează adesea femei care se bucură de acte sexuale înjositoare și degradante. Atunci când băieții se uită în mod repetat la acest lucru, pot deveni insensibili la violență. Pot ajunge să creadă că femeile chiar își doresc să fie violate și abuzate. Un studiu recent a constatat că

„expunerea la pornografie poate avea ca rezultat o viziune hipersexualizantă a lumii. Într-un procent semnificativ, subiecții au tins înspre devalorizarea căsătoriei; au fost de două ori mai predispuși să creadă că mariajul este lipsit de importanță”.

Pornografia folosindu-se de personaje reale nu reprezintă singurul tip de pornografie incitator la violență. Găsim pornografie și în desene animate. Un exemplu în acest sens este pornografia „hentai” (hentai înseamnă în japoneză dorință sexuală perversă). Acest desen animat de tip pornografic, prezintă insecte gigantice cu tentacule, monștrii și personaje feminine animate (un amestec de femei și fete tinere). Potrivit lui Fight the New Drug, „a devenit ceva firesc ca monștrii, animalele, insectele gigantice și plantele să violeze personajele feminine din desene animate”.

Cei care se uită la acest tip de pornografie își justifică alegerea scuzându-se că e vorba doar de o animație. Mulți chiar cred că este amuzant, susținând că nu e de loc același lucru cu vizionarea de filme porno cu personaje reale, deoarece animația este o închipuire. Noi știm însă că este o minciună.

Alte pericole ale pornografiei

Pe lângă această desensibilizare și viziune distorsionată asupra lumii, copiii se expun riscului de a fi solicitați și folosiți sexual în mod inconștient, atunci când vizitează site-uri care oferă pornografie. Potrivit lui Psych Central,

„Unul din 7 adolescenți a declarat că a fost supus unor provocări nedorite – majoritatea dintre acestea implicând invitații de a se întâlni în afara mediului online, solicitând adolescenților să vorbească despre sex, să răspundă la întrebări de natură sexuală, sau cerând adolescenților fotografii explicite din punct de vedere sexual”.

Sextingul este un alt pericol cu care se confruntă copiii noștri. Sexting-ul presupune trimiterea de fotografii explicite prin SMS. Copiii pot crede că acest lucru este distractiv. Poate că presiunea colegilor îi îndeamnă să încerce să facă acest lucru, uitând adesea că, odată ce trimit o fotografie, aceasta dispare pentru totdeauna. Oricine are acces la ea; oricine poate face o captură de ecran; oricine o poate păstra și o poate trimite mai departe. Acest lucru poate duce la situații cu adevărat jenante și la afectarea reputației. Poate avea chiar și consecințe de anvergură, deoarece poate afecta bursele și cererile de înscriere la facultate. Poate duce de asemenea la acuzații de pornografie infantilă.

Internet Safety 101, „principala organizație pentru siguranță pe internet” din SUA, raportează că, până la vârsta de 13 ani, 40% dintre copii au trimis sau au primit un sext. În plus, această organizație raportează:

„Un sondaj efectuat pe aproape 4.000 de copii cu vârste cuprinse între opt și treisprezece ani a constatat că: 43% dintre aceștia vorbesc cu necunoscuți online, o treime dintre ei vorbind cu necunoscuți în fiecare zi sau cel puțin o dată pe săptămână. O proporție mare de băieți, inclusiv 36% dintre băieții de 8 ani și 43% dintre băieții de 10 ani, joacă jocuri cu limită de peste 18 ani și sunt expuși la un conținut violent și sexual nepotrivit pentru vârsta lor.”

Aceste statistici sunt cu adevărat înfricoșătoare. Atunci când le permitem copiilor noștri să navigheze pe internet, le descuiem o ușă spre un tărâm necunoscut.

Semne care ne spun dacă adolescenții sau copiii noștri se uită la materiale pornografice

Așadar, cum putem să fim siguri de acest lucru? Există mai multe semnale de avertizare.

Este important să urmăriți schimbările din comportamentul copilului dumneavoastră. Și-a pierdut brusc interesul de a petrece timp cu prietenii? Petrece mai mult timp decât de obicei în camera sa? A devenit capricios sau deprimat?

Este posibil să observați că a devenit mai secretos decât de obicei, mai ales când vine vorba de utilizarea telefonului sau a computerului. Este posibil să petreacă mai mult timp în baie, unde se simte în siguranță și protejat în spatele unei uși încuiate. Este posibil să schimbe rapid paginile web atunci când vă găsiți în spatele lui.

În plus, este posibil să observați că mai nou, copilul dumneavoastră pare să știe mai multe despre sex. Este posibil să folosească termeni nepotriviți. Poate chiar să înceapă să se exprime prin imagini grafice.

Dacă bănuiți că adolescentul sau copilul dumneavoastră se uită la filme porno, verificați-i istoricul browserului. Deși majoritatea copiilor au învățat cum să-l șteargă, mulți dintre aceștia șterg istoriculul cu totul, nu doar site-ul porno. Vă puteți da seama dacă istoricul a fost șters recent. Dacă observați că istoricul e șters cam des, ar fi bine să stați de vorbă cu el.

Unele programe vă vor permite să recuperați istoricul de navigare șters recent. Există de asemenea filtre pe care le puteți instala și care vor bloca anumite site-uri.

Cum pot vorbi cu copilul meu?

Dacă într-adevăr copilul dvs. vizualizează materiale pornografice, discutați cu el calm. Nu îl atacați. Reamintiți-i că îl iubiți și că vreți ce este mai bine pentru el. Oferiți-i sprijinul și înțelegerea dumneavoastră. Încurajați-l să pună întrebări.

Adesea, copiii vor simți o mare ușurare să vorbească despre asta (după sentimentul de jenă avut la început). Dacă știu că vă aflați lângă ei pentru a-i ajuta și nu pentru a-i pedepsi, vor fi mai predispuși să se deschidă. Nu vă umiliți și nu vă ridiculizați copilul. Acest lucru nu va face decât să îl îndepărteze și mai mult. Dacă doriți să aibă încredere în dumneavoastră, va trebui să fiți primul care să contribuiți la această încredere.

Ajutați-vă copilul să exploreze modalități sănătoase de împlinire a oricăror nevoi emoționale. Explicați-i diferența dintre o relație sănătoasă și una nesănătoasă. Vorbiți-i despre corpul nostru și rolul său divin.

Dacă simțiți că problema este prea complexă pentru a-i putea face față, căutați ajutor profesional.

Gânduri de încheiere

Corpul noastru a fost creat în mod miraculos de Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa. El ne-a dăruit și sexualitatea. Acest lucru este un dar pe care nu ar trebui să îl oferim oricui. Dacă nu le explicăm acest lucru copiilor noștri, nimeni nu o va face în locul nostru. Vor fi înghițiți de o societate hedonistică, pentru care plăcerea valorează mai mult decât sufletele copiilor noștri.

Părintele Boquet (preot catolic, președintele organizației catolice HumanLife Internațional pe al cărei website apare și originalul acestui articol, n.tr.) ne-a chemat să luăm măsuri împotriva website-urilor porno:

„Închideți fiecare site care propune spre vânzare astfel de produse odioase și care profită de pe urma degradării femeilor (și bărbaților), a dependenței copiilor și a degradării discursului nostru public. Libertatea ne cere acest lucru”.

Într-adevăr. Adevărata libertate nu presupune să fii legat de un site porno. Adevărata libertate nu implică violența. Nu implică abuzul asupra corpului uman. Libertatea vine atunci când rupi lanțurile dependenței.

Site-urile porno nu fac nimic altceva decât să dăuneze și să rănească bărbații, femeile și copii care se uită. De aceea, în calitate de părinți, trebuie să dăm un exemplu bun. Trebuie să fim vigilenți. Și trebuie să le vorbim tot timpul copiilor despre pericolele cu care se confruntă în ziua de azi. Sufletele copiilor noștri sunt responsabilitatea noastră.

 

Despre autor
Susan Ciancio este licențiată în psihologie și în sociologie la Universitatea Notre Dame (SUA), cu un masterat la Universitatea din Indiana. În ultimii 17 ani a lucrat ca editor și scriitor, inclusiv pentru organizații pro-viață. În prezent, Susan scrie săptămânal pentru blogul Human Life International, pentru American Life League și este redactorul revistei Celebrate Life (Sărbătorește viața). Traducere și adaptare după HLI.org.
Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

„Pride” este acum o industrie care vizează copiii, chiar și de 3 ani (de Christopher Bedford)

Într-o zi, această țară se va uita înapoi cu groază la ceea ce le-a făcut copiilor influențabili în numele promovării „fluidității de gen”.

Probabil că nu ați mai citit o carte de benzi desenate de ani buni, dar dacă ați făcut-o, mai ales în ultimele săptămâni (articolul datează din 16.06.2021, n.tr.), este posibil să fi observat mult mai puțini Batman și Joker și mult mai multe curcubee și fluiditate de gen.

DC Comics, creatoarea lui Superman, face publicitate tricourilor LGBT Pride pentru Batman, Superman, Femeia Fantastică, Flash și chiar pentru iubita lui Joker. Tocmai au lansat antologia „DC Pride”, care îi sărbătorește pe toți L-G-B-T-Q-I-A-și-așa-mai-departe din Universul DC Comics.

Știai că Aqualad, colegul negru și mai tânăr al lui Aquaman despre care nu ai auzit până acum, este homosexual? Știați că, pe lângă faptul că le plac crimele în masă, lui Poison Ivy și Harley Quinn le plac și alte femei? Până acum superputerile uneau personajele de benzi desenate, de la cele mai obscure la cele mai de succes; acum, ceea ce unește toți acești eroi este, aparent, orientarea sexuală.

Pentru a nu fi lăsat la o parte, Loki, creație a studiourilor Marvel, este acum genderfluid. „Știu câți oameni se identifică cu Loki și sunt dornici de această reprezentare”, susține scenaristul, „mai ales la acest personaj. Am muncit foarte mult.”

Unii ar putea gândi astfel: „Ce ciudat. Benzile desenate îi enervează din nou pe adulți, la fel cum era în anii 1950”. Însă promovarea propagandei sexualizante în produsele destinate copiilor cu vârste cuprinse între 8 și 10 ani nu este progresistă, nici drăguță și nici o dovadă de curaj – este grețoasă și dacă nu vă dați seama de acest lucru uitându-vă la benzile desenate, aruncați o privire la comportamentul tuturor marilor corporații în timpul lunii Pride (Mândrie), cunoscută anterior ca „iunie”.

Volkswagen și Mercedes-Benz, BMW, Cisco Systems, Lenovo, Capital One, toate au un logo Pride personalizat. Sigur, acestea sunt firme pentru adulți, dar există și compania de jocuri video pentru copii Bethesda, și NFL, și clubul de fotbal D.C. United, și Coca-Cola, Twitter, Instagram, Facebook sau TikTok. E grozav să vezi atât de multe corporații multinaționale curajoase și îndrăznețe. În cazul în care vă întrebați dacă este vorba despre principii sau doar de a face pe plac cuiva, aflați că niciuna dintre acele companii nu a schimbat siglele filialelor lor din China sau Orientul Mijlociu.

Desigur, putem spune că se alătură și ei curentului cu scopul de a obține profit; numai că anul acesta, în special, vedem și o altă latură a lunii Pride: latura care nu se referă pur și simplu la bani sau la modă, ci una foarte, foarte interesată de copiii tăi.

Luna aceasta (iunie 2021, n.tr.) „Blue’s Clues” (serial de desene animate difuzat pe canalele pentru copii din SUA, n.tr.) a lansat un videoclip de trei minute și jumătate cu o paradă Pride animată. Sunt acolo doi delfini „non-binari”, animale asexuale, animale pansexuale și un castor transgender. Nu uitați: acest spectacol se adresează copiilor de trei până la cinci ani.

Captură de ecran din serialul animat „Blue’s Clues”, destinat copiilor mici.

Emisiunile TV pentru copii sunt, în linii mari, un deșert cultural; asta nu înseamnă că lectura in biblioteci publice este mai sigură, pentru că un mare număr de biblioteci publice locale sunt azi la fel decorecte politic ca o reuniune a redacției New York Times. Un grup numit „No Time For Flash Cards”, de exemplu, are o listă de cărți LGBT recomandate pentru copii mici și școlari. Ediția din 2020 a listei avea 72 de cărți. Printre ele „Rainbow: A First Book of Pride” (Curcubeul; Prima carte despre Mândrie), „My Two Dads Are Amazing” (Cei doi tați ai mei sunt uimitori) și „Phoenix Goes To School” (Phoenix se duce la școală) despre un copil transgender care merge la grădiniță!

Pe lângă toate cărțile Pride de pe rafturi, bibliotecile pot găzdui și o „Drag Queen Story Hour” (Ora de povești a unui travestit). Dacă sunteți în Texas, persoana care citește în public din carte ar putea fi chiar un infractor sexual condamnat pentru pedofilie, așa cum s-a întâmplat la Biblioteca Publică din Houston în 2019. Dacă vă aflați în Portland, Oregon, bibliotecarii ar putea lăsa copiii să-i atingă corpul travestitului – și să considere asta ceva cu care te poți lăuda pe Facebook.

Dar de școlile publice ce spuneți? Este suficient să spunem că, dacă școlilor noastre le-ar păsa de adevărata știință la fel de mult ca de propaganda sexuală, am și avut deja colonii pe Marte până acum. În New Jersey, începând cu clasa a V-a, școlile publice trebuie să încorporeze un curriculum incluziv LGBT în fiecare disciplină, de la istorie și matematică până la limba spaniolă. Istoria LGBT este obligatorie și în Colorado, Illinois și California. Dar nu vă lăsați păcăliți de „istorie” – agenda LGBT este interesată de mult mai mult decât să afle copiii dvs. cine a fost Harvey Milk (politician american homosexual, n.tr.). În Oregon, Washington și California, medicii și asistenții sociali îți pot lua copilul de acasă dacă consideră că nu li se acordă atenție pentru procesul de „afirmare a genului”.

Toamna trecută la Seattle, un imigrant musulman care lucra în sectorul tehnologiei era îngrijorat că fiul său de 16 ani, autist, suferea din cauza lockdownurilor interminabile provocate de sindicatele din învățământ (în SUA sindicatele, complet căzute în mâna activiștilor marxiști, au fost în prima linie a carantinei și blocajelor asupra economiei și vieții sociale, n.tr.). Îngrijorat că ar putea încerca să-și facă singur rău, tatăl și-a dus fiul la Spitalul de Copii din Seattle. Lui, tatălui, nu i s-a permis să rămână în spital „din cauza COVID”, așa că a trebuit să aibă încredere în medici. De fapt, nu ar fi trebuit. Când au terminat tratamentul, omului i s-a spus să vină și să-și ia de la spital… „fiica”. Medicii au s-au folosit de protocoalele COVID pentru a separa copilul de tată, l-au izolat pe copil (aflat deja într-o suferință emoțională severă și căruia în Seattle nu i s-a permis să meargă tot anul la școală) și „l-au convins” că problema lui era că… era de fapt fată! Dacă acesta nu este abuz de putere al autorității, atunci ce este? Din fericire pentru medici, legile au fost rescrise astfel încât acest tratament să îi poată fi administrat oricui din statul Washington, de la vârsta de 13 ani, fără a solicita permisiunea părinților.

Într-un studiu recent realizat în 13 licee din Pittsburgh, aproximativ 10% dintre elevi s-au declarat transgender sau „non-binari”. Chiar au fost acești copii născuți cu „genul greșit”? Anii ’60, ’70, ’80 și ’90 au fost marcate de numeroase rebeliuni ale tinerilor, dar nu își aduce cineva aminte ca 10% să fi fost confuzi dacă sunt băiat sau fată? Nu, desigur că nu. Astăzi, ceea ce vedem cu adevărat sunt adolescenți care trec prin provocările vârstei îmbrățișând o nouă ideologie care este le împinsă agresiv în brațe.

Ar fi o prosteală relativ inofensivă dacă ar fi doar un comportament social. Daar nu este. Sistemul nostru medical oferă tinerilor hormoni, sterilizare chirurgicală, duble mastectomii și organe sexuale false, toate în numele „afirmării genului”. Multe dintre aceste tratamente sunt ireversibile și pentru niciunul dintre ele consecințele pe termen lung nu sunt cunoscute.

Între timp, educatorii și bibliotecarii pregătesc copiii pentru a-i îndruma pe această cale; în gimnazii și în licee copiii sunt îndoctrinați cu aceste idei; în licee și în colegii, „tranziția de gen” în masă este celebrată ca fiind normală și nu o nebunie; în clinicile de specialitate, unii fac bani din asta.

În societatea americană, Mândria nu mai este un păcat capital și rădăcina tuturor păcatelor. În 2021, Mândria este o industrie. Parada gay e deja demodată: luna iunie este de acum luna sărbătoririi acestei noi ideologii.

Într-o zi, această țară se va uita înapoi cu groază la ceea ce le-a făcut copiilor influențabili în numele promovării „fluidității de gen”.

Încă mai există numeroși profesori, administratori și medici minunați, harnici, dar marginalizați, izolați și înstrăinați de domeniul lor și de copii de către un contingent puternic de activiști psihopați care cred că copiii altora sunt jucării pentru bolile lor și care sunt susținuți de politicieni lași și de părinți idioți. Oameni precum Tanner Cross, profesor de sport din nordul statului Virginia, unde inspectoratul școlar se luptă în instanță pentru a-l concedia pentru că este creștin și a refuzat „jocurile” lor de gen. Oamenii care înțeleg că, pentru a transmite o tradiție creștină, occidentală, unei generații care să merite această titulatură, trebuie mai întâi să fim noi demni de ea.

În ciuda a ceea ce pare a fi efortul suprem de a provoca sfârșitul lumii, observați că nu am fost încă aruncați în focul iadului, ceea ce înseamnă, cel puțin, că mai este încă timp să ne revenim. În toate statele există oameni dedicați educării copiilor și creșterii lor neatinși de planurile activiștilor de gen, de castorii transgender, de „matematica LGBT” și de oricare altă iterație bizară a acestei noi industrii.

Educația nu este despre a cocoloși sau de a proclama, ci despre a îndruma tinerii în lumea pe care o vor moșteni. Pornind de la rădăcina sa latină – „educare”, adică antrenare și „educere”, adică conducere – educația deține puterea de a ne scoate din criza în care ne-am afundat. Nu toată lumea a uitat acest lucru.

 

Despre autor
Christopher Bedford este editor senior la The Federalist și vicepreședinte al „Tinerilor Americani pentru Libertate” (Young Americans for Freedom). Traducere și adaptare după The Federalist.
Vă recomandăm
[adrotate group="2"]