Vacanță de vară (10 iunie – 1 septembrie 2022)

Vă dăm întâlnire din nou pe blogul nostru joi, 1 septembrie.

Redacția

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Este vremea să ne pregătim (text de Episcop Damaschin Tsedrik)

Episcopul Damaschin, cel care în lume a fost Dimitri Dimitrievici Tsedrik, s-a născut în Cherson în familia unui factor poștal sărac. Întreaga familie era pătrunsă de un înalt spirit creștin. Acest lucru este dovedit prin faptul că fratele Episcopului Damaschin, Nicholas, a devenit preot, iar la începuturile Revoluției din Octombrie 1917 a fost executat prin împușcare pentru curajoasa lui mărturie de credință și acuzele pe care le aducea bolșevicilor.

Episcopul Damaschin a urmat cursurile unui institut de studii agricole, în urma cărora a primit titlul de agronom. Mai târziu, în timpul exilului în regiunea Turukhan, pregătirea aceasta avea să-i fie de mare folos. După absolvire, Episcopul Damaschin a fost admis la Institutul de Limbi Orientale din Kazan. După absolvirea acestei facultăți, a îmbrățișat monahismul, lucrând apoi ca misionar în misiunea din Pekin. A fost arestat în repetate rânduri, la ultima sa arestare din 1935 (în Kazahstan) fiind deportat în Siberia, moment din care nu se mai știe nimic despre soarta lui.

Textul de mai jos este o scrisoare arhivată (datată 1929) scrisă de Sf. Damaschin Tsedrik și adresată turmei pe care o păstorea:

„Din mai multe părți ajung la mine vești despre închiderea sau confiscarea unor biserici ortodoxe, din care doar puține au mai rămas (majoritatea în Ucraina). Motivele acestor acte nu sunt de regulă comunicate imediat, ci sunt, după o vreme, născocite niște motive mărunte. Totuși, adevărata rațiune a acestor lucruri este limpede pentru toată lumea.

Confiscarea aceasta a Bisericilor Ortodoxe e o strălucită ilustrare a stării în care se află libertatea religioasă în patria sovietelor. Cazurile de confiscări de biserici (în cel de-al unsprezecelea an de stăpânire sovietică) continuă să se repete mult prea des, chiar și atunci când se vorbește atât de mult despre „legalizarea” Bisericii Ortodoxe”. Acest imperativ cere o serioasă reflecție, căci realitatea este că suntem în prezența unui plan de mare amploare, executat cu prudență și îndârjire, care țintește să priveze Biserica Ortodoxă de drepturile ei. Devine tot mai clar că în prezența acestui plan, nici un compromis și nici o „legalizare” nu ne mai pot garanta nimic. Acestea vor rămâne mai degrabă ca niște vorbe goale menite să chinuie sufletele credincioșilor.

Este timpul să ne dăm seama cu limpezime că dacă atenția pe care ne-o acordă puterea sovietică va continua astfel, atunci într-un viitor nu prea îndepărtat, toate lăcașele noastre sacre vor fi în mâinile apostaților Bisericii sau vor fi pângărite de păgâni, de atei și de toți cei care, de dragul păstrării acestor relicve, vor face multe concesii în ce privește structura Bisericii – adică în cele care au fost îngăduite de apostoli și de conciliile ecumenice! Asemenea compromisuri rușinoase, care sunt în detrimentul demnității și libertății Bisericii îi fac pe toți creștinii care le susțin să devină invizibili față de ei înșiși. Pentru că asta îi scoate în afara zidurilor Bisericii, stăpâni ai unei conștiințe reduse la tăcere și purtând veșminte pătate.

Așadar, este vremea să ne gândim cum să păstrăm esența drepturilor Bisericii ortodoxe – unitatea de credință și mărturia Numelui lui Hristos și cum să ne păstrăm izvorul harului mântuitor prin adevărata preoție și prin Taine, chiar dacă pentru aceasta va trebui să abandonăm toate celelalte lăcașuri bisericești – structura exterioară obișnuită a bisericii. În locul în care ne aflăm acum, cât de primejdios este să ne înșelăm pe noi înșine și să ne înmuiem starea de veghere pe care ne-a poruncit-o Hristos, acceptând compromisuri cu dușmanii credinței în Hristos și în Biserică. Toate aceste compromisuri vor face și mai mare dezbinare printre credincioși, vor atinge și mai mult demnitatea Bisericii și în cele din urmă vor distruge autoritatea reprezentaților Ei. Aceste lucruri au devenit acum tot mai limpezi înaintea noastră a tuturor.

Iată că, în organele lor de presă, sovieticii nu-și ascund planurile pe care le au cu Biserica, spunând că prin al cincisprezecelea an al existenței sale, Biserica va ajunge să fie complet lichidată. Noi am ajuns cu toții atât de miopi, atât de naivi și ușor de păcălit, încât nu am cunoscut pe dată acest grozav vrăjmaș (Apoc. 13:1). Nu am înțeles mânia lui disperată și ura pe care o au pentru tot ce poartă pecetea lui Hristos Domnul nostru, așa cum e Biserica noastră. Acum realitatea  pedepsește cugetele credincioșilor cu scorpioane pentru naivitatea lor din trecut. Ar fi mai bine pentru noi să ne dăm foc sfintelor noastre biserici cu mâinile noastre decât să le vedem transformate în locuri ale deșertăciunii, ateliere și depozite. Ar fi fost mai bine pentru noi să ne aruncăm scumpele veșminte de Biserică în sobă decât să le vedem acum batjocorite prin teatre…

Un număr înfricoșat de biserici ne-au fost luate cu forța de sovietici și date bisericii lui Iuda – renovaționiștii și comedianții care se fac pe ei sfinți. S-a făcut aceasta cu intenția clară de a-i muta pe credincioși în direcția acestor renegați. Fără îndoială că și ultimele biserici ne vor fi luate sub tot soiul de pretexte. Trebuie să fiți pregătiți bine pentru aceasta.

Porunca Domnului nostru – „Fiți blânzi precum porumbeii și înțelepți ca șerpii” –  trebuie să fie primită de noi toți ca o călăuză în împrejurările de față. Cu smerenie și răbdare vom întâmpina necazurile și încercările zilelor noastre, dar haideți să ne păzim cu înțelepciune capul, adică aceea ce este esența Bisericii lui Hristos, temelia mântuirii noastre. E nevoie să facem acest pas de pe-acum, fiind în cunoștință de atacul fără putință de ocolit pe care îl va face dușmanul, cu țintă precisă spre organizația internă a Sfintei Biserici.

Trebuie să recunoaștem și să nu închidem ochii asupra faptului că dușmanul a repurtat succese mari în distrugerea structurii exterioare a Bisericii noastre și se întărește pentru a o distruge în întregime. Capul Bisericii noastre, Sfântul Patriarh Tihon, după multe suferințe și chinuri – și în împrejurări misterioase – a trecut la odihna sa veșnică. Locțiitorul său legitim (Sf. Petru din Krutitsa) a fost dinadins dus în exil către unul din țărmurile cele mai spre nord ale Oceanului Arctic, unde se pare că-și trăiește ultimele zile. Toți păstorii mai cu autoritate sunt fie în închisori, fie într-un exil aspru și veșnic. Corpului superior al conducerii bisericești îi lipsește puterea de a se organiza la fel ca acelea ale conducerii diocezane locale. Se poate spune că în toată Biserica Ortodoxă Rusă nu mai este nici o singură mitropolie și nici măcar o parohie care să mai poată funcționa liber și corect.

Conducerea de fațadă organizată în mod artificial și necanonic la Moscova pe timpul mitropolitului Sergiu, care se pune pe sine în locul Sinodului Patriarhal, s-a depărtat într-un fel greu de înțeles de principiul ierarhic al Sfintei Biserici Universale și Apostolice și nu poate fi în nici un caz cinstită ca fiind adevărata Conștiință Ierarhică a Sinodului bisericesc.

Viața credincioșilor de rând a devenit cât se poate de grea în ultima vreme. Copiii lor nu mai pot merge nici măcar la școala gimnazială, pentru că și la cea mai mică manifestare de religiozitate, angajații sunt dați afară nu doar din instituții ale statului, ci chiar și de la instituțiile publice libere care sunt cooperativele; dascălii care  nu doresc să lucreze activ în „cercurile ateiste” sunt dați afară din slujbe fără nici un fel de condiții.

Ce putem face în fața unor asemenea grozave realități? În cel fel putem arăta înțelepciunea șarpelui? Mai întâi de toate, pentru noi credincioșii e important să păstrăm în toată întregimea și neprihănirea credința noastră în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Salvatorul lumii. Apoi, să păstrăm Sfânta, Universala și Apostolica Biserică pe care o compunem noi cu toții prin unitatea credinței, Duhului și Tainelor. Este tocmai această esență interioară a Bisericii lui Hristos pe care trebuie s-o aducem acum mai aproape de trezvia noastră. Trebuie s-o recunoaștem, s-o simțim. Nu clădirile sunt Biserica, ci noi, oamenii suntem Biserica! Noi suntem uniți duhovnicește prin iubirea în Hristos, avem unirea în credința în El, unirea în mărturisirea Numelui Său cel sfânt. A fost o vreme în care creștinii nu aveau deloc temple, ci se recunoșteau între ei doar prin semne convenționale. Se adunau ca să prăznuiască cea mai sfântă Taină în casele lor, în cimitire subterane, în catacombe, în sălbăticie. Era o vreme în care mii de creștini au trecut prin cele mai groaznice chinuri și au primit moartea pentru că au mărturisit Numele lui Hristos, dar chiar atunci s-a format însăși Biserica din credincioșii ei – Biserica, ea care nu doar că a refuzat să se închine înaintea păgânilor care au făcut război împotriva ei, nu doar că a refuzat să-și micșoreze demnitatea și mărimea, ci dimpotrivă, a devenit mai puternică în mărturisirea ei de credință. În sângele martirilor ei, ea a înecat toate farmecele păgânismului și a arătat lumina plină de har a Evangheliei în toată lumea.

Judecând după toate dovezile, în experiența noastră de azi ne apropiem de un timp aidoma (Matei 24:9, Apoc. 13: 7-16:17). În situația noastră, este nevoie să evităm cu stăruință a face o mare greșeală, anume să dăm voie amărăciunii să se instaleze printre credincioși din cauza răpirii bisericilor. Din contră, credincioșii trebuie să fie acum mai apropiați unii de alții. E nevoie să formăm alianțe cât mai strânse pe baza singurei credințe, a rugăciunii împreună și a susținerii reciproce acum în necazul care ne-a lovit. E nevoie să stăm uniți în jurul preoților pe care-i cunoaștem, pentru a primi prin ei harul lui Hristos în Sfintele Taine, care poate că vor fi celebrate în locuri ascunse. Desigur că va trebui să abandonăm serviciile ceremoniale, cântarea corală pretențioasă și glasurile răsunătoare ale protodiaconilor pentru a le înlocui cu rugăciunea pe tăcute, concentrată a micilor grupuri de acasă, în cea mai simplă atmosferă și în cele mai modeste veșminte. În asemenea condiții, li se cere credincioșilor să-și cunoască bine preoții, pentru că aceștia vor trebui să-și abandoneze semnele exterioare ale cinului lor pentru a comunica liber cu turma pe care o păstoresc. Episcopii  vor fi probabil cunoscuți doar de departe, identitatea lor fiind ținută în cea mai mare taină. Situații de felul acesta au mai existat în Biserică și se pare că vor fi foarte probabile în condițiile traiului nostru zilnic. Prudența ne spune că este timpul să ne pregătim pentru o asemenea situație.

Este mai cu seamă vremea ca preoții noștri să cugete asupra acestei chestiuni. Cu timpul, pe măsură ce-și vor continua podvigul, vor muri în închisori și exil, dar vor vorbi cu curaj spunând vorbe de reproș și mustrare înaintea ateilor și celor ce luptă împotriva lui Dumnezeu, ajungând chiar să-și verse sângele pentru slava Numelui lui Hristos. Alții, pentru a putea păstra și păstori turma lui Hristos, vor trebui să-și pregătească propriul exod înspre „catacombe”. Înțelepciunea și străduința întru mântuirea sufletelor noastre le va spune sub ce forme vor face acest „exod”. Cât despre autoritatea lumească, s-o lăsăm să-și aleagă singură drumul, să proclame orice principii de viață va dori, s-o lăsăm în mândria ei smintită să declare război împotriva Creatorului Universului – iar noi, noi vom merge pe drumul nostru „cu Hristos și spre Hristos”. Vom folosi din „afară” doar acele puține lucruri care ne sunt de trebuință pentru un trai modest și care nu sunt contrare conștiinței și spiritului creștin.

Să fim răbdători, să arătăm dragoste frățească celor care se află pe calea pierzării, să ascultăm de legile lor civile care nu se opun duhului lui Hristos; însă nu vom sacrifica înaintea „lumii”, înaintea puterii omului nici  una din rânduielile Bisericii, nici o iotă din dogmele credinței creștine; nu vom lăsa celor fără Dumnezeu să ne împiedice de la participarea la Sfintele Taine, nu vom lăsa influența lor corupătoare să pătrundă în relațiile noastre spirituale, în lumea dragostei noastre reciproce pentru Hristos, în credința și în Tainele noastre ori în Biserica noastră – Sfânta Sfintelor sufletului și vieții noastre.

Haideți ca, prin curățenia și sfințenia vieții noastre, să ne străduim a ne asemăna felului de trai al primilor creștini, așa încât chiar dușmanii lui Hristos să vadă superioritatea noastră asupra sumbrei lor vieți. Atunci și aceștia, văzând cum noi împlinim cu sârguință porunca iubirii potrivit cu Evanghelia, vor pierde încrederea în felul lor de viețuire, care se bazează pe principii brute, animalice și își vor întoarce inimile spre Hristos Domnul. Este timpul, Iubiții mei! A venit timpul pentru noi – credincioșii – să ne mărturisim cu claritate drumul pe care dorim a-l urma. Este timpul să luăm măsuri pentru a ne apăra pe noi și moștenirea sfântă (care ne-a fost încredințată) de dușmanii care s-au răsculat împotriva lui Hristos și a Bisericii sale. A venit vremea… poate că judecata „este aproape, este chiar la uși” (Matei 24:33). „Nu te teme, turmă mică! Tatăl vă dă cu plăcere Împărăția” (Luca 12:32).

„… deși ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu și nu ai tăgăduit Numele Meu. Iată, îți dau din sinagoga satanei, dintre cei care se zic pe sine că sunt iudei și nu sunt, ci mint; iată, îi voi face să se închine înaintea picioarelor tale și vor cunoaște că te-am iubit.” (Apocalipsa 3: 8-9).

„Vino, vino, Doamne Iisuse!”

Amin.

Traducere și adaptare după Death to the World

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Etică şi vulnerabilitate în reproducerea asistată. Studiu de caz (de Mihaela Frunză)

Tehnicile de reproducere asistată sunt folosite pe scară largă pentru rezolvarea diverselor probleme de infertilitate ale cuplurilor. Datorita situaţiei specifice în care se află cei care apelează la aceste practici, femeile ce se supun procedurilor de fertilizare in vitro, ca subgrup al femeilor gravide, sunt asimilate populaţiilor vulnerabile.

Această lucrare urmăreşte să analizeze modalităţile în care un concept etic „dens”2 de tipul vulnerabilităţii poate fi circumscris într-o analiză calitativă care să dea seama de complexitatea acestuia3. Conceptul de vulnerabilitate reprezintă unul din principiile fundamentale ale bioeticii europene4. Spre deosebire de alte concepte etice, cel de „vulnerabilitate” prezintă o anumită dualitate intrinsecă: pe de o parte, el exprimă susceptibilitatea fiinţei umane de a fi rănită, fragilitatea acesteia, pe de altă parte, acelaşi concept reclamă protejarea fiinţelor umane de ceea ce le poate răni:

„Vulnerabili sunt cei înzestraţi cu autonomie sau demnitate sau integritate şi care sunt susceptibili de a fi ameninţaţi. Toate fiinţele înzestrate cu demnitate sunt protejate de acest principiu. Însă acest principiu reclamă în mod specific nu doar non-interferenţa faţă de autonomie, demnitate sau integritate, ci şi ca fiinţele respective să primească asistenţa necesară în realizarea potenţialului propriu”5.

Tema vulnerabilităţii este dezvoltată în bioetica medicală în discuţia referitoare la populaţiile vulnerabile şi la felul în care se poate dispune protejarea lor prin măsuri speciale6. În general, în practica internaţională se admite faptul că există două tipuri de vulnerabilitate – „absolută”, respectiv „intrinsecă” sau „relativă” sau „situaţională”7. Aşa cum o va demonstra această lucrare, în anumite situaţii specifice, categoria populaţiilor vulnerabile poate cuprinde unele grupuri care sunt vulnerabile la modul „relativ” sau „situaţional”.

Contextul particular la care ne vom referi se leagă de folosirea problematică a tehnicilor de reproducere asistată în ceea ce mass-media naţională şi internaţională a denumit „scandalul clinicii Sabyc”8.

Tehnicile de reproducere asistată (TRA) sunt folosite pe scară largă pentru rezolvarea diverselor probleme de infertilitate ale cuplurilor. Datorita situaţiei specifice în care se află cei care apelează la aceste practici, femeile ce se supun procedurilor de fertilizare in vitro (FIV), ca subgrup al femeilor gravide, sunt în general asimilate populaţiilor vulnerabile.

Cazul Sabyc a mobilizat atenţia unei părţi semnificative a mass-media, atât a celei interne cât şi a celei internaţionale. Din acest motiv, temele etice în discuţie pot fi tratate într-o manieră interdisciplinară, mobilizând atât resursele eticii medicale, cât şi pe cele ale eticii juridice, eticii mass-media şi, într-o oarecare măsură, chiar ale eticii relaţiilor internaţionale. În această lucrare vom aborda cazul

cu precădere din perspectiva eticii medicale, cu toate că în mod secundar vom atinge şi alte tipuri ale eticii aplicate.

Cazul Sabyc a monopolizat atenţia mediatică în iulie 2009, când la clinică au fost făcute mai multe descinderi ale procurorilor ce au condus la punerea sub acuzare a unei părţi a personalului medical şi auxiliar pentru trafic de ovule. Dat fiind că procesul nu este încă finalizat, cele mai multe dintre acuze rămân încă să fie dovedite, de aceea referinţa la ele este făcută la modul ipotetic.

Pentru a înţelege mai bine complexitatea situaţiei din cazul pe care l-am avut în vedere în această lucrare, trebuie precizată o particularitate a legislaţiei române referitoare la TRA. Datorită faptului că deocamdată nu există o lege specială referitoare la reproducerea asistată9, utilizarea celulelor reproductive, folosite în procedurile de tip FIV, este reglementată în cadrul legislaţiei referitoare la transplant. Astfel, unităţile ce pot oferi în mod legal proceduri tip FIV se supun aceloraşi rigori ca şi unităţile ce pot realiza transplanturi, fiind controlate şi acreditate prin ordin de guvern. Teoretic, asta ar trebui să ducă la o selecţie riguroasă a centrelor unde pot fi practicate aceste terapii. Practic, asta a condus la cazuri în care clinicile ce ofereau astfel de servicii în absenţa autorizării s-au situat în afara legii, supunându-şi pacienţii unor riscuri suplimentare (pe lângă riscurile medicale, la cele de încălcare a legislaţiei referitoare la transplant).

Pe parcursul desfăşurării cazului, au fost implicate diverse categorii socio- profesionale sau de altă natură, însă doar unele pot clama statutul de participant vulnerabil. Astfel, dintre cei implicaţi direct amintim: personalul medical al clinicii (medicii români şi cei străini care facilitau procedurile de recoltare de ovule, FIV şi inseminare a pacientelor); personalul auxiliar al clinicii (care se ocupa de găsirea donatoarelor, teoretic în funcţie de solicitările cuplurilor ce apelau la terapie); cuplurile ce apelau la clinică (în principal cupluri străine infertile); donatoarele de ovule (asimilate, datorită particularităţii legislaţiei române, donatorilor vii de organe altruişti) plus, desigur, Agenţia Naţională de Transplant (care a acordat o autorizare tardivă, cel puţin discutabilă, date fiind condiţiile în care se desfăşurau activităţile în acea clinică); ulterior, se poate vorbi de implicarea poliţiei, procuraturii, Colegiului Medicilor, respectiv mass-media, care a preluat adesea caracterul senzaţional al afacerii, neglijând sau minimizând problemele etice.

Din punct de vedere etic este important de a stabili care sunt categoriile de participanţi vulnerabili, deoarece vulnerabilitatea condiţionează în bună măsură gradul de informare al respectivilor participanţi cu privire la întregul proces şi eventuala lor responsabilizare.

În cele ce urmează vom oferi o scurtă prezentare a categoriilor de participanţi /actori vulnerabili, analizând implicaţiile etice şi juridice multiple puse în joc. Pentru a putea analiza în mod uniform aceste categorii, în conformitate cu literatura de specialitate, am propus două criterii: criteriul posibilităţii exercitării

consimţământului informat şi criteriul existenţei unor alternative de acţiune/tratament. Au rezultat astfel diverse grade de vulnerabilitate, mai mare sau mai redusă, după care aceşti participanţi pot fi ordonaţi şi respectiv responsabilizaţi.

Prima şi cea mai vizibilă categorie de participanţi vulnerabili o reprezintă donatoarele de ovule. În cea mai mare parte a lor de condiţie socială precară, fără prea multă educaţie, femeile respective s-au supus unor riscuri medicale sporite, pe care nu este clar dacă le-au înţeles, atunci când au semnat să îşi ofere ovulele. Aceste riscuri includ, între altele, hiperstimularea ovariană sau diverse riscuri asociate prelevării ovulelor (infecţii, sângerări, etc.). În plus, dacă femeile au fost şi plătite (sumele declarate variind între 800 şi 1000 de lei), faptul este de două ori grav. În primul rând pentru că aceste femei, legal vorbind, pot fi asimilate donatorilor vii de celule. Or, legea transplantului este clară şi sancţionează orice formă de plată ce transformă actul altruist al donării în trafic de celule. Nu este clar dacă aceste femei au înţeles că prin acceptarea sumei ele încalcă legea, care prevede sancţiuni destul de serioase pentru vinderea unei părţi a corpului, fie aceea o celulă. Cu siguranţă însă că personalul clinicii poartă măcar o parte a răspunderii pentru oferirea sumelor respective. În al doilea rând, acceptarea plăţii ridică dubii serioase asupra consimţământului voluntar al acelor femei. Dacă ne gândim la faptul că multe din ele nu aveau ocupaţie şi suma respectivă reprezenta o sumă destul de consistentă (aproape dublul ajutorului de şomaj) avem de răspuns la chestiunea dacă această sumă nu cumva trecea peste limita acceptabilă a unei compensaţii pentru disconfort, în categoria unei promisiuni prea tentante pentru un venit altfel inaccesibil. În acest fel însă, exprimarea consimţământului nu mai are nicio valoare. Situaţia vulnerabilităţii acestor donatoare a fost recunoscută şi de Colegiul Medicilor, care, într-un comunicat de presă, a condamnat ca „neetică şi ilegală” activitatea de prelevare a ovulelor de la acea clinică10.

În privinţa cuplurilor de pacienţi care au apelat la serviciile clinicii, aici situaţia este ceva mai complicată. Despre aceştia nu se poate spune că ar fi fost lipsiţi de educaţie sau de resurse materiale – dimpotrivă, accesarea unor programe de FIV presupune mobilizarea unor resurse materiale destul de semnificative. Totuşi, situaţia medicală particulară – infertilitatea, cumulată cu dorinţa de a avea copii, eventual în combinaţie cu găsirea unor condiţii legale laxe referitoare la reproducerea asistată – le-a îngustat opţiunile. Mai departe, este dificil de apreciat cât de multe informaţii au deţinut şi cât de credibile au fost acele informaţii cu referire la clinica Sabyc, dat fiind că legislaţia referitoare la FIV variază de la o ţară la alta (în SUA fiind de exemplu legală cumpărarea ovulelor). În plus, este greu de verificat informaţia de natură strict medicală privitoare de exemplu la procentul de

sarcini reuşite în urma unui ciclu de FIV, care era de 33% pe site-ul clinicii. Oricum, în ceea ce îi priveşte, principalele dimensiuni etice în care au fost prejudiciaţi pacienţii sunt: în privinţa caracteristicilor fizice ale donatoarelor (acuzele procurorilor menţionează că personalul clinicii ar fi minţit pacienţii în privinţa caracteristicilor fizice ale femeilor care au donat ovule); în privinţa caracterului

„unicat” al ovulelor (dat fiind că de la donatoare s-au prelevat şi folosit mai multe ovule, teoretic copiii rezultaţi din combinarea ovulelor de la aceeaşi donatoare erau fraţi după mamă); în privinţa modului în care au fost recoltate respectivele ovule (de două ori ilegal: contra cost şi într-o clinică ce nu avea de fapt autorizaţia de a face respectiva procedură); (unii dintre ei) în privinţa depozitării şi folosirii ulterioare a embrionilor (dat fiind că închiderea clinicii şi sechestrarea tuturor probelor biologice disponibile a dus la imposibilitatea finalizării procedurilor FIV antamate de respectivii clienţi). Din aceste motive, am inclus în categoria participanţilor vulnerabili, într-o oarecare măsură, şi pe clienţii/pacienţii acestei clinici.

În fine, în discuţiile referitoare la TRA, unii autori includ o altă categorie de „participanţi” vulnerabili: embrionii neimplantaţi, produşi prin tehnicile FIV la clinică. În cazul de faţă, respectivii embrioni au fost confiscaţi de DIICOT şi, pe durata procesului, constituie probe biologice supuse sechestrului. Tema statutului embrionului este o temă de discuţie în sine şi nu vreau să intru aici în subtilităţile filosofice, religioase11 sau legale interminabile12. Cu siguranţă, dat fiind că au fost produşi în urma unor activităţi ilegale, şi au un statut incert, ei vor fi distruşi13. Embrionii respectivi erau extrem de „preţioşi” pentru cuplurile infertile care au apelat la tratament la clinica Sabyc şi, în virtutea potenţialului lor de a deveni copii, în urma unor proceduri reuşite de implantare, ei au o anumită valoare în general. Merită discutat dacă, dintr-un punct de vedere filosofic, respectiva categorie de participanţi poate fi sau nu inclusă în grupul populaţiilor vulnerabile. Potrivit criteriilor mai sus pomenite, embrionii neimplantaţi corespund formal acestei categorii, dat fiind că au fost implicaţi în caz absolut fără vreo intenţionalitate

proprie şi fără posibilitatea de a acţiona în continuare. Cu toate acestea, este discutabil dacă atributul vulnerabilităţii poate fi într-adevăr aplicat embrionilor. Există cel puţin două contra-argumente serioase la această poziţie:

  1. Definiţiile europene ale vulnerabilităţii asumă implicit autonomia, demnitatea şi integritatea ca premise ale atribuirii acesteia. Or, dacă există discuţii despre „demnitatea embrionilor”, este dificil de acceptat că embrionii neimplantaţi reprezintă creaturi autonome care îşi pot exercita voinţa proprie.
  1. Statutul embrionilor neimplantaţi este problematic datorită stadiului elementar de dezvoltare în care aceştia se află – motiv pentru care unii autori introduc o distincţie suplimentară între pre-embrion (embrionul în primele stadii de dezvoltare) şi embrionul propriu-zis. Diferenţa fundamentală dintre cei doi constă în caracterul potenţial indeterminat al primului (dacă este divizat, pre-embrionul poate produce doi embrioni care, lăsaţi să se dezvolte în continuare, vor da naştere la doi gemeni monozigoţi) în timp ce al doilea, lăsat să se dezvolte, conduce la un singur individ. Altfel spus, pre-embrionul reprezintă „viaţă umană asamblată în mod contingent” şi de-abia în stadiul embrionar propriu-zis se poate vorbi de „viaţă individualizată”14. Astfel, chiar dacă este tentantă discuţia despre „vulnerabilitatea embrionilor”, din punct de vedere conceptual expresia respectivă nu se justifică.

Pentru a sumariza şi a avea o perspectivă de ansamblu, am întocmit următorul tabel:

Categorie de participanţi Dispunea de posibilitatea oferirii

consimţământului voluntar?

Avea alternative de acţiune/tratament? Grad de vulnerabilitate
Donatoarele de

ovule

Parţial Parţial Mare
Pacienţii/clienţii Da – limitat Da – limitate Redus
Embrionii

neimplantaţi

Nu se aplică Nu se aplică Nu se aplică

Cât priveşte concluziile care se pot desprinde din această analiză: pe de o parte, se poate observa că prejudiciile cele mai mari au fost suportate de categoriile cele mai vulnerabile de participanţi; pe de altă parte, ar trebui îmbunătăţit cadrul legislativ, pentru că legea transplantului nu este cea mai adecvată pentru a acoperi chestiunile complicate legate de reproducerea asistată.

 

Despre autor
Lector univ. dr., Facultatea de Istorie şi Filozofie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.

NOTE

1 Această lucrare a fost prezentată într-o versiune preliminară la a VI-a Conferinţa Naţională de Bioetică, 17-19 iunie 2010, Iaşi, cu titlul: „Etică şi legislaţie în reproducerea asistată. Studiu de caz”. Lucrarea a fost elaborată cu suport parţial din grantul CNCSIS-UEFISCSU nr. ID_2265/2009, „Expertiză etică şi acţiune socială. O perspectivă interdisciplinară asupra eticii aplicate” (coordonator: Mihaela Frunză). Autoarea doreşte să mulţumească organizatorilor Conferinţei de Bioetică pentru oportunitatea prezentării lucrării, ca şi participanţilor la conferinţă pentru interesul arătat faţă de lucrare. Întrebările şi comentariile adresate în timpul conferinţei de Cristina Gavrilovici şi Silviu Morar au fost foarte utile şi au condus la regândirea şi re-elaborarea unor pasaje din lucrare.

2 Folosim aici terminologia lui Goran Lantz, care opune eticilor aplicate „reducţioniste”, ce operează cu concepte

„înguste” şi „subţiri” eticile aplicate „holistice” ce privilegiază viziunile „largi, de adâncime şi dense”. Conceptul de „vulnerabilitate” este un astfel de concept etic dens, ce nu se lasă epuizat într-o schemă tip A/non- A ci admite diverse grade intermediare. Goran LANTZ, „Applied Ethics: What Kind of Ethics and What Kind of Ethicist?”. Journal of Applied Philosophy. Volume 17, Issue 1, pages 21–28, 2000

3 Dorim să menţionăm aici că nu dorim să asociem termenul de vulnerabilitate cu conotaţiile sale emoţionale frecvente (pentru care a fi vulnerabil înseamnă a fi atacabil, slab, neconvingător). Aceste asocieri emoţionale constituie, în viziunea unor sociologi, semnul unei „culturi terapeutice” ce privilegiază explicaţiile psihologizante pentru orice tip de fenomen, care necesită suportul tehnic al unui specialist. Vezi Frank FUREDI, Therapeutic Culture. Cultivating Vulnerability in an Uncertain Age. London: Routledge, 2004.

4 Jacob Dahl RENDTORFF, „Basic ethical principles in European bioethics and biolaw: Autonomy, dignity, integrity and vulnerability – Towards a foundation of bioethics and biolaw”. Medicine, Health Care and Philosophy 5: 235–244, 2002. Peter KEMP, Jacob Dahl Rendtorff. „The Barcelona Declaration”. Towards an Integrated Approach to „Basic Ethical Principles”. „Synthesis Philosophica” 46 (2/2008), pp. 239-251.

5 Jacob Dahl RENTDORFF, op. cit., p. 235.

6 Vezi prezentarea făcută de Cristina GAVRILOVICI, „Populaţii vulnerabile şi protecţii speciale”. În Vasile ASTĂRĂSTOAE, Sana Loue, Beatrice-Gabriela Ioan (eds.). Etica cercetării pe subiecţii umani. Iaşi: Ed. „Gr. T. Popa”, UMF Iaşi, 2009, 69-82.

7 Cristina GAVRILOVICI, op. cit., p. 70.

8 Pentru a contura imaginea acestui caz aşa cum a fost prezentat în mass-media, vezi: ***, „DIICOT cere dizolvarea clinicii Sabyc”. Cotidianul, 24 februarie 2010; ***, „Yair Miron a dispus ca donatoarele de la Sabyc să nu fie văzute de pacientele VIP, din cauza etniei”, Cotidianul, 12 august 2009; George LĂCĂTUŞ „Fostul şef al Agenţiei de Transplant, urmărit penal în dosarul „Sabyc“, Cotidianul, 10 august 2009; *** „Medicii israelieni Natan Lewit şi Genia Zisking rămân în libertate, dar nu pot părăsi ţara”, Cotidianul, 6 august 2010.

9 Au existat mai multe iniţiative de realizare a unui astfel de proiect legislativ, însă ele nu s-au concretizat.

10 Mai mult de atât, Colegiul Medicilor a susţinut că activitatea clinicii Sabyc a făcut obiectul unei anchete în interiorul Colegiului, deoarece aceasta funcţiona în baza unui act ilegal, fapt care a i condus la solicitarea închiderii respectivei clinici. Ionel DANCU, Mihaela STOICA, VIDEO UPDATE Trafic cu ovule: trei persoane au fost arestate, Adevărul, 20 iulie 2009, http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment /UPDATE-VIDEO- Trafic-arestate-ersoane_0_82791861.html

11 Deşi perspectiva religioasă este importantă, ea nu face obiectul lucrării de faţă. Pentru cititorii interesaţi de o perspectivă bioetică ortodoxă mai generală, nu doar asupra tehnologiilor reproducerii asistate, dar şi altor provocări ale tehnologiilor contemporane, vezi Ştefan ILOAIE, Biotechnology and Faith. Relativism in the Postmodern Moral. A Christian-Orthodox Approach, Journal for the Study of Religions and Ideologies, 8, 22 (Spring 2009): 38-52; vezi şi capitolul „Asumarea de responsabilităţi personale şi comunitare, astăzi” în Ştefan ILOAIE, Responsabilitatea morală, personală şi comunitară. Cluj-Napoca, Ed. Renaşterea, 2009, 341-364

12 O caracterizare interesantă a stării embrionilor este următoarea: „în consonanţă cu starea lor de animare suspendată, embrionii îngheţaţi se găsesc într-un spaţiu al uitării caracterizat de dispute interne şi referinţe normative incipiente cu privire la modul în care ar trebui ierarhizate argumentele şi criteriile actorilor ce sunt preocupaţi de viitorul şi de soarta embrionilor”. Simone Bateman NOVAES, Tania SALEM. „Embedding the Embryo” In John HARRIS, Soren HOLM, The Future of Human Reproduction. Ethics, Choice, and Regulation. Oxford: Clarendon Press, 2000, p. 126.

13 Nu toţi pacienţii clinicii au acceptat acest deznodământ pentru embrionii produşi prin fertilizare şi stocaţi în clinică. Astfel, o pacientă a dat în judecată statul român la CEDO pentru a-şi recupera materialul genetic. Vezi

***, „Recuperarea unor embrioni confiscaţi din clinica Sabyc”, Bună ziua Iaşi, 25 februarie 2010, http://www.bzi.ro/recuperarea-unor-embrioni-confiscati-din-clinica-sabyc-159645

14 Maurizio MORI, „On the Concept of Pre-embryo: The Basis for a New „Copernican Revolution” in the Current View about Human Reproduction”. In John HARRIS, Soren HOLM, The Future of Human Reproduction. Ethics, Choice, and Regulation. Oxford: Clarendon Press, 2000, p. 54.

 

BIBLIOGRAFIE

Simone Bateman Novaes, Tania Salem. „Embedding the Embryo” In John Harris, Soren Holm, The Future of Human Reproduction. Ethics, Choice, and Regulation. Oxford: Clarendon Press, 2000, p. 101-126.

Ionel Dancu, Mihaela Stoica, VIDEO UPDATE Trafic cu ovule: trei persoane au fost arestate, Adevărul, 20 iulie 2009, http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/ UPDATE-VIDEO-Trafic-arestate-ersoane_0_82791861.html

Frank Furedi, Therapeutic Culture. Cultivating Vulnerability in an Uncertain Age. London: Routledge, 2004.

Cristina Gavrilovici, „Populaţii vulnerabile şi protecţii speciale”. În Vasile Astărăstoae, Sana Loue, Beatrice-Gabriela Ioan (eds.). Etica cercetării pe subiecţii umani. Iaşi: Ed. „Gr. T. Popa”, UMF Iaşi, 2009, 69-82.

Ştefan Iloaie, Biotechnology and Faith. Relativism in the Postmodern Moral. A Christian-Orthodox Approach, Journal for the Study of Religions and Ideologies, 8, 22 (Spring 2009): 38-52;

Ştefan Iloaie, Responsabilitatea morală, personală şi comunitară. Cluj-Napoca, Ed. Renaşterea, „2009”

Peter Kemp, Jacob Dahl Rendtorff. The Barcelona Declaration. Towards an Integrated Approach to Basic Ethical Principles. Synthesis Philosophica 46 (2/2008), pp. 239–251.

Goran Lantz, „Applied Ethics: What Kind of Ethics and What Kind of Ethicist?”. Journal of Applied Philosophy. Volume 17, Issue 1, pages 21–28, 2000

George Lăcătuş „Fostul şef al Agenţiei de Transplant, urmărit penal în dosarul „Sabyc”, Cotidianul, 10 august 2009;

Murizio Mori, „On the Concept of Pre-embryo: The Basis for a New „Copernican Revolution” in the Current View about Human Reproduction”. In John Harris, Soren Holm, The Future of Human Reproduction. Ethics, Choice, and Regulation. Oxford: Clarendon Press, 2000, p. 38-54.

Jacob Dahl Rendtorff, „Basic ethical principles in European bioethics and biolaw: Autonomy, dignity, integrity and vulnerability – Towards a foundation of bioethics and biolaw”. Medicine, Health Care and Philosophy 5: 235–244, „2002”.

Deborah Zion, Lynn Gillam, Bebe Loff. „The Declaration of Helsinki, CIOMS and the ethics of research on vulnerable populations”. Nature Medicine, vol. 6, no. 6, June 2000. 615-617.

***, „Recuperarea unor embrioni confiscaţi din clinica Sabyc”, Bună ziua Iaşi, 25 februarie 2010, http://www.bzi.ro/recuperarea-unor-embrioni-confiscati-din-clinica- sabyc-159645

***, „DIICOT cere dizolvarea clinicii Sabyc”. Cotidianul, 24 februarie 2010;

***, „Yair Miron a dispus ca donatoarele de la Sabyc să nu fie văzute de pacientele VIP, din cauza etniei”, Cotidianul, 12 august 2009;

*** „Medicii israelieni Natan Lewit şi Genia Zisking rămân în libertate, dar nu pot părăsi ţara”, Cotidianul, 6 august 2010.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Bioetica socială şi bioetica creştină (de Constantine Skouteris)

Bioetica a apărut relativ recent în domeniul studiilor etice, undeva pe la sfârşitul anilor ‘60. Obiectivul Bioeticii este acela de a studia viaţa omului şi, mai exact, problemele create de noile descoperiri în domeniul Biotehnologiei, precum şi metodele din procesul naşterii şi dezvoltării vieţii umane. Aşadar, Bioetica a fost consecinţa normală a cercetării biomedicale şi este o dezvoltare ulterioară a eticii medicale.

O descriere a ceea ce este cunoscut ca fiind „Bioetica Socială”

Bioetica a apărut relativ recent în domeniul studiilor etice, undeva pe la sfârşitul anilor ‘60. Obiectivul Bioeticii este acela de a studia viaţa omului şi, mai exact, problemele create de noile descoperiri în domeniul Biotehnologiei, precum şi metodele din procesul naşterii şi dezvoltării vieţii umane. Aşadar, Bioetica a fost consecinţa normală a cercetării biomedicale şi este o dezvoltare ulterioară a eticii medicale. Ceea ce noi cunoaştem ca Bioetică socială este mai mult o perspectivă nouă asupra fiinţei umane decât o ştiinţă. De multe ori, aceasta pare să dea prioritate mai degrabă progresului decât fiinţei umane. Această bioetică socială are de obicei o oarecare elasticitate şi în cea mai mare parte ocoleşte principiile religioase şi de etică ce apar din puncte de vedere metafizice divergente. În schimb, îşi bazează propunerile pe principiul drepturilor şi autonomiei individului, pe binefacere, pe evitarea răului şi a durerii şi pe dreptate [1].

Această etică nouă, ce se naşte din progresul biotehnologiei, se străduieşte să obţină acceptul disciplinelor implicate, astfel încât să existe o repartizare a responsabilităţii şi să facă mai uşoară acceptarea consecinţelor progresului. Această etică nouă a vieţii umane adeseori îşi modifică poziţiile şi criteriile, atunci când acest lucru este impus de realizările progresului biomedical. În timp ce subiectivitatea adesea o influenţează, lipsa unei baze pentru un consens şi un punct comun de plecare este mai mult decât evident.

Un lucru este sigur despre Bioetica socială, anume acela că priveşte fiinţa umană doar ca pe o existenţă biologică şi se consumă pe capacitatea omului de a supravieţui. Este evident faptul că face abstracţie de motivul mai profund pentru existenţa biologică a fiinţei umane, conştiinţa de sine şi capacitatea nelimitată a lui sau a ei de a crea o istorie personală. Rezultatul acestei indiferenţe este limitarea unei persoane la o lume închisă, formată din celule şi gene. Pe de altă parte, însăşi Bioetica se află în incapacitatea de a influenţa dezvoltarea, deoarece îi lipseşte o bază autentică – aşa cum am mai menţionat până acum – şi încearcă mai degrabă să facă faţă problemelor pe măsură ce ele apar. Astfel, Bioetica socială este guvernată de instabilitate, de multe ori susţine argumente fără rezerve, atunci când servesc existenţa biologică.

Un astfel de sistem de etică poate accepta avortul ca un mijloc de tratament, dar, de asemenea, ca dreptul unei femei de a-şi folosi trupul după bunul său plac. Poate susţine forme extreme de reproducere asistată şi tratamente pentru fertilitate prin donatori, având convingerea că acestea contribuie la naşterea unei fiinţe umane. Ar putea susţine modificarea funcţiilor moştenite şi să adopte selectarea de organe şi ţesuturi de la un „surplus” de embrioni, oferind justificarea că îmbunătăţeşte sănătatea umană şi condiţiile vieţii umane. Ar putea lua o atitudine pozitivă faţă de eugenie, ignorând faptul că ar putea fi o formă ascunsă de rasism şi discriminare. Ar putea accepta fără efort atât eutanasia pasivă, cât şi eutanasia non-pasivă ca un mijloc de eliberare de durere şi, ca necesitate, inevitabilă impusă de presupusul avantaj al societăţii. Acest fel de Bioetică sau Bioetica socială cum mai este numită, de obicei se risipeşte pe luarea unei poziţii în faţa realizărilor revoluţionare ale cercetării. Această poziţie poate fi modificată în mod tolerabil atunci când circumstanţele sau descoperirile mai noi cer acest lucru, ignorând astfel în esenţă referinţele psihologice, sociale şi legale ale argumentului ştiinţific.

Faptul că Bioetica socială se preocupă exclusiv de partea biologică a fiinţei umane este indicat şi de faptul că acceptă fără rezerve practica experimentării, fără a ţine cont de faptul că uneori desacralizează şi micşorează persoana umană, transformând-o într-un obiect de experimentare. Experimentul este o încercare cu şanse egale de succes sau de eşec. Dezbaterea cauzată de experimentarea în cercetare este evidentă mai ales atunci când este legată de cercetarea pe embrioni. Oricine este de acord să facă cercetare pe un embrion îşi fundamentează acţiunile sale pe părerea conform căreia embrionul nu este o fiinţă umană completă, deoarece îi lipseşte conştiinţa de sine. Astfel embrionul este transformat dintr-o persoană potenţială într-o unitate biologică şi un obiect pentru experimentare.

Eu cred că este oarecum clar, din ce am observat până acum, că Bioetica socială înţelege persoana umană ca pe o entitate a cărei existenţă este rezultatul prelucrării genelor umane. Aici, demnitatea persoanei este în mod clar umană şi unicitatea ei este măsurată doar în cifre. Tocmai din acest motiv, o fiinţă umană poate deveni un obiect folositor pentru cercetare. Astfel, ceea ce este cunoscut sub numele de Bioetică socială pare să înlocuiască etica clasică, care consideră fiinţa umană ca fiind o persoană unică şi fără pereche a cărei viaţă este înţeleasă în relaţie cu viaţa altor fiinţe umane. Într-adevăr, Bioetica contemporană aspiră să înlocuiască orice formă de etică şi să devină acceptată ca etică a omenirii moderne. Nu ar fi o exagerare să subliniez faptul că are un caracter în principal pragmatic şi eudemonist.

Herbert Doucet, referindu-se la principiile acestei etici moderne, şi într- adevăr la forma sa americană, îi conferă patru trăsături caracteristice: (a) Caracteristica autonomiei, ceea ce înseamnă libertatea absolută şi independenţa faţă de precedentele date, care nu sunt întotdeauna fără presupuneri; (b) Caracteristica binefacerii, în sensul de a da pacientului mai mult decât este obligatoriu, inclusiv ceea ce este o expresie a compasiunii; (c) Caracteristica de a nu provoca vătămare sau rău, ceea ce înseamnă că toate eforturile ar trebui să fie efectuate astfel încât posibilitatea de a vătăma pacientului să fie redusă la minim. Şi în sfârşit, (d) Caracteristica dreptăţii, adică respect pentru individ şi drepturile sociale [2].

S-a spus cu exactitate că acest tip de Bioetică este „deontologia globalizării” şi nu este total irelevantă pentru istoria şi tradiţia creştinismului secularizat [3]. Este o etică atentă la reglementările legale, punând probleme individuale, sociale şi chiar financiare, precum şi dilemele lor în ordine.

Este o etică, care este în primul rând în slujba umanităţii, a drepturilor şi cerinţelor sale. Este o chestiune de onestitate să mărturisim faptul că o astfel de Bioetică este acceptată astăzi de către un număr mare de creştini, care îngrădesc mesajul creştin în limitele înguste ale unei eticii sociale. Măsura şi baza Bioeticii sociale este fiinţa umană („omul este măsura tuturor lucrurilor”), în existenţa sa biologică efemeră, a lui sau a ei. Este acceptată în mod absolut şi necondiţionat în măsura în care ştiinţa ajută această fiinţă umană. Prin urmare, cercetarea nu are frâne şi este suficient că progresul ştiinţific aduce beneficii fiinţei umane, pentru a servi nevoile sale naturale şi materiale, pentru a reduce posibilitatea apariţiei bolii şi pentru a întârzia moartea. În cele din urmă, aceasta este o etică ce are atât ca punct de plecare, dar şi ca punct final fiinţa umană.

Reflecţii asupra recunoaşterii Bioeticii Creştine

În ciuda rezervelor serioase şi a întrebărilor ridicate de cercetătorul imparţial al Bioeticii sociale, şi în primul rând faptul că este fondată, aproape în întregime, pe o bază fără chip, eu cred că putem vorbi despre un alt fel de Bioetică. Putem vorbi de Bioetica creştină, care va fi bazată pe antropologia creştină, adică va recunoaşte unicitatea, importanţa şi sfinţenia fiecărei persoane umane, independent de înţelegerea culturală, convingerile religioase şi prejudecăţile sociale. Această Bioetică nu este centrată pe om, ci pe Dumnezeu şi om. Punctul ei de plecare va fi principiul că fiecare fiinţă umană nu este doar un mecanism biologic, ci o persoană unică, a cărei valoare şi sfinţenie se regăseşte în faptul că a fost creată după chipul lui Dumnezeu şi prin abilitatea Sa unică de a crea o istorie spirituală personală.

Pe baza antropologiei creştine, persoana umană ca o imagine divină şi ca „om perfect” în Hristos, îşi continuă extensia istorică într-un mod care nu este limitat exclusiv de legile existenţei biologice. În timp ce el sau ea trăieşte în lume ca o entitate biologică individuală, ei au capacitatea de a depăşi relaţiile impuse de existenţa lor biologică. Această depăşire este exprimată în Noul Testament într-un mod deosebit de puternic. „Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Vă spun că nu, ci mai degrabă dezbinare! De acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Vor fi dezbinaţi: tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei” (Lc. 12, 51-53).

Astfel, relaţiile impuse de viaţa biologică sunt literalmente întoarse cu susul în jos, şi, absolut fiecare persoană umană îl are acum pe Dumnezeu Tatăl ca tată al său şi pe Fiul lui Dumnezeu ca fratele al lui sau a ei, care cu întruparea Sa a fondat o relaţie de fraternitate pentru toate persoanele umane. Această relaţie cu siguranţă îşi găseşte forma sa perfectă în viaţa Bisericii şi în comuniune. În plus, conceptul creştin de fraternitate are o amploare astfel încât nici o persoană nu poate fi exclusă din ea.

În cazul în care această analiză antropologică creştină este concludentă, atunci este evident că fiecare persoană umană, independent de coincidenţele istorice personale şi crezul său religios şi metafizic, are în sine un element de sfinţenie şi, prin urmare, orice fel de cercetare ştiinţifică ce reduce omul la un obiect de experimentare nu este permisă. Aceasta nu înseamnă deloc respingerea cercetării ştiinţifice, care din punct de vedere creştin este inclusă în darul divin al creativităţii; acest dar se împleteşte cu însăşi natura persoanei umane ca şi chip al lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă doar că cercetarea ştiinţifică nu poate rămâne neverificată şi fără critici, deoarece atunci nu numai că desacralizează persoana umană, ci, de fapt, îşi pierde şi propria autenticitate, prin despărţirea de fundamentul ei divin. Persoana umană nu este un mecanism autonom şi auto-determinat, ci un co-lucrător al lui Dumnezeu. Adică, el sau ea sunt în măsură să cerceteze tocmai pentru că el sau ea au capacitatea de a crea, fiind o imagine vie a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, persoana umană ca şi chip al lui Dumnezeu a fost înzestrată, odată cu darul creativităţii şi cu darul la fel de important de a „deosebi duhurile” (1 Cor. 12, 10) care îi dau posibilitatea de a funcţiona într-o manieră decisivă şi de a verifica dacă rezultatele cercetării într-adevăr servesc ceea ce este cu adevărat bun şi nu un bun necesitat, care vine ca rezultat al unui rău necesar [4].

Bioetica creştină în primul rând vrea sa ofere soluţii nu pentru fiinţa umană efemeră şi trecătoare, ci pentru fiinţa care este destinată să trăiască şi să nu moară. Abordarea eshatologică a vieţii umane luminează criteriile Bioeticii; îi furnizează un alt înţeles, având ca efect faptul că stabileşte rezultatele progresului în mod realist şi discerne dacă acestea servesc beneficiul real al umanităţii şi dacă păstrează integritatea persoanei umane. Propunerea Bioeticii creştine cu siguranţă nu desconsideră ceea ce este o fiinţă umană, şi în acelaşi timp recunoaşte importanţa inestimabilă a scopului la care a fost chemată fiinţa umană. „Deoarece ştim că, dacă acest cort pământesc în care trăim se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri. Căci de aceea şi suspinăm în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră din cer” (2 Cor. 5, 1-2).

În cazul în care viaţa umană este luată în considerare prin prisma sfârşitului său biologic, va fi recunoscut faptul că acesta are o valoare unică nu pentru că este limitată, ci pentru că este o posibilitate pentru nemurire. Abordarea eshatologică a vieţii nu înseamnă degradarea istoricităţii ei, ci aceasta înseamnă pur şi simplu, că dimensiunea umană nu poate fi limitată sau consumată pe impermeabilitatea realităţii materiale lumeşti. Bioetica creştină nu poate face altceva decât să dea o replică fermă şi responsabilă Bioeticii seculare, care doreşte să servească nevoile existente sau presupuse ale umanităţii secularizate. Bioetica creştină nu poate fi o slugă pentru prosperitatea unui om muritor, ci mai degrabă o reamintire a faptului că în existenţa fiecărei persoane, „ceea ce este muritor poate fi înghiţit de viaţă” (2 Cor. 5, 4). Bioetica creştină este obligată să aibă grijă de edificarea şi sprijinul „omului nou”. Aceasta este la dispoziţia persoanei umane şi vine nu pentru a servi nevoile perisabile, ci pentru a servi întregul chip, întreaga prezenţă a lui sau a ei în lume.

Bioetica creştină nu trebuie să vadă persoana umană doar în dimensiunea sa biologică, ci într-un mod combinat sau compus, ca pe o persoană în care converg identitatea biologică şi cea eshatologică. Această convergenţă ne ajută să vedem persoana umană nu în termenii exclusivi ai existenţei sale biologice prezente, ci pentru a-l vedea pe el sau pe ea într-o măsură care transcende, şi cu siguranţă fără a eradica, istoria lor biologică. Poate că aceasta este cea mai mare contribuţie pe care Bioetica creştină o poate oferi umanităţii, care creează dar şi suferă în acelaşi timp, în însăşi existenţa sa, efectele progresului său. Memento-ul că fiinţa umană biologică ar trebui să fie considerată din punct de vedere al finalităţii ei este un factor care cu siguranţă pune probleme pentru cercetare şi luminează dilemele bioetice într-un mod diferit.

Dacă ar trebui să fac o observaţie în încheiere, aş spune că obligaţia de azi a teologiei creştine în general, şi mai precis a teologiei ortodoxe, în primul şi-n primul rând, este să nu fie impasibilă în faţa provocărilor prezentate de tehnologia biomedicală. Mai degrabă, ar trebui să sublinieze statornic sfinţenia fenomenului extraordinar al vieţii şi respectul pentru fiecare persoană umană. Noi trebuie, în calitate de experţi legitimi şi ca teologi, să fim conştienţi că persoana umană nu este o entitate auto-suficientă şi autonomă, ci este o creaţie care există ca un microcosmos şi circulă într-o reţea complexă, care îşi are începutul în creaţia din nimic. În cadrul acestei dimensiuni, cercetătorul uman are desigur, locul său în calitate de preot al vieţii, din care, de asemenea, face parte. Cu toate acestea, este o chestiune pentru Teologie de a da un memento că limitele persoanei umane nu sunt consumate de supravieţuirea corporală, ci sunt cufundate în viaţa lui Dumnezeu însuşi. Cuvintele lui Pavel au întotdeauna valabilitate, mai ales astăzi când explozia realizărilor ştiinţifice pare să dea prioritate identităţii trecătoare şi să ignore total sfinţenia şi eternitatea persoanei umane. „Drept aceea fraţilor, nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup – căci dacă vieţuiţi după trup veţi muri; dar dacă ucideţi cu Duhul faptele trupului, veţi fi vii. Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Rm. 8, 12-14).

 

Despre autor
Constantine B. Scouteris (1939–2009) a fost un teolog grec, profesor emeritus al Universității din Atena. Traducerea din limba engleză a materialului de prof. Călin Merca.

NOTE

[1] Vezi G. I. MANTZARIDES, “Bioethics, the ethics of globalisation”, în Globalisation and globalism. Chimera and Truth (in Greek),Tesalonic, 2001, p. 159.
[2] H. DOUCET, Au pays de la bioéthique. L’éthique biomédicale aux Etats-Unis, Geneva, 1996, p. 63.
[3] G. I. MANTZARIDES, op. cit., p. 164.
[4] C. B. SCOUTERIS, “Bioethics and the ethos of Orthodoxy”, în Episkepsis, anul 30, nr. 575.

BIBLIOGRAFIE 

Association Orthodoxe d’Etudes Bio-Ethique, Bioethique Orthodoxe 1, Paris, 1998. BERNARD, J., Bioethics (Greek translation Eleni Spanou), Atena, 1996.

BRECK, J., “Bioethical dilemmas and Orthodoxy”, în Sourozh, nr. 71, Londra, 1998. VLACHOU, I. S, The Person in the Orthodox Tradition, Leivadhia 1999.

DOUCET, H., Au pays de la bioéthique. L’éthique biomédicale aux Etats-Unis, Geneva, 1996.

GOROVITZ, S., “Baiting Bioethics”, în Ethics, 96 (1986), pp. 356-374. JONSEN, Albert R., The Birth of Bioethics, New York – Oxford, 1998.

SCOUTERIS, C., “Bioethics and the Ethos of Orthodoxy”, în Annals, 2-3, St. John of Damascus Institute of Theology, University of Balamand, Academic Years 1999-2000, 2000-2001.

HADJINICOLAOU, N., Freedom from genes. Approaches towards Orthodox Bioethics, Atena (f.a.).

ZIZIOULAS, I. D., “From the mask to the person. The contribution of Patristic Theology to the concept of the Person”, în Offerings in honour of Geron Metropolitan of Chalcedon Meliton, Tesalonic, 1977, pp. 287-323.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Abordarea holistică în medicină

Răspunsul global la pandemia de COVID-19 a mobilizat un nivel fără precedent de resurse pentru cercetare și combaterea răspândirii virusului. Cu toate acestea, succesul a fost limitat, iar masurile medicale și nemedicale au distrus viața economică și socială. De aceea, astăzi, mai mult decât oricând, este timpul să adoptăm o abordare holistică pentru a controla o viitoare pandemie, abordare care să acopere problemele biologice, clinice, de mediu, sociale și spirituale și să fie definite strategii de combatere a amenințărilor pentru sănătatea globală.
The Doctor exhibited (1891) by Sir Luke Fildes (1843-1927)

În noiembrie 2021, Profesorul Levycunoscut expert în climă și sănătate, spunea „Dacă vrem să prevenim pandemiile și să fim mai bine pregătiți să le facem față, nu ne putem gândi în continuare exclusiv la sănătatea umană. Avem nevoie de o abordare holistică (…). Ne-a lipsit o abordare holistică în sănătatea publică, în sisteme de vigilență epidemiologică” (Proceedings – International Conference CaixaResearch „Overcoming Covid-19 and Preparing for the Future”, 16 -17 nov.2021).

Răspunsul global la pandemia de COVID-19 a mobilizat un nivel fără precedent de resurse pentru cercetare și combaterea răspândirii virusului. Cu toate acestea, succesul a fost limitat, deoarece nicio terapie nu s-a dovedit eficientă împotriva noului virus, iar masurile medicale și nemedicale nu au jugulat pandemia. În schimb, au distrus viața economică și socială. De aceea, astăzi, mai mult decât oricând, este timpul să adoptăm o abordare holistică pentru a controla o viitoare pandemie, abordare care să acopere problemele biologice, clinice, de mediu, sociale și spirituale și să fie definite strategii de combatere a amenințărilor pentru sănătatea globală.

O astfel de perspectivă a fost enunțată de mulți cercetători cu mult înaintea acestei pandemii, dar a fost ignorată de decidenții politici și de experții limitați și aroganți.

În 1996Bruce S. Levy arăta că „Supravegherea epidemiologică este o funcție esențială a sănătății publice…; este necesară o abordare holistică a supravegherii.” (BS Levy, Toward a Holistic Approach to Public Health Surveillance. American Journal of Public Health, 86(5), 1996). Morwen J. în Why a holistic approach to public health and social care needs a wider evidence base… and how Social Policy and Practice can help (The knowledge exchange, September 16, 2016) dezvolta această temă pentru ca în 2019Valerie Michaelson și colab. să scrie „Holismul este un concept de temă străvechi, care a reapărut în literatura recentă și care necesită o utilizare informată și intenționată pentru a-și păstra utilitatea” și despre „o reintroducere istorică și conceptuală a noțiunii de holism în legătură cu sănătatea, cu speranța de a informa utilizarea termenului în discursul de sănătate publică.” (Michaelson et all. The history and promise of holism in health promotion, Health Promotion International, vol.34, nr. 4, 2019).

Lipsa de claritate conceptuală despre sănătate impune discuții privind sănătatea publică și promovarea sănătății.

Ce este Holismul?

Termenul provine din greaca veche ὅλος („tot, întreg”) și exprimă ideea că diverse sisteme (de exemplu, fizice, biologice, sociale) ar trebui privite ca întregi, nu doar ca o colecție de părți. Este un neologism introdus de Jan Christian Smuts – un general, om de stat și filozof sud-african – în tratatul său din 1926Holism and Evolution. Smuts a definit holismul ca „factorul fundamental operativ către crearea întregilor în univers” (Jan Christian SmutsHolism and Evolution Gestalt Journal Press, 2013)

În zilele noastre, holismul este un termen aplicat pe scară largă în filozofie și știință dar cu sensuri diferite ceea ce crează frecvent confuzii. Nedefinirea și delimitarea cu acuratețe a domeniului de aplicare a holismului riscă să-i dilueze utilitatea pentru viitoarele aplicații de promovare a sănătății.

Potrivit Dexonlineholísmul este: concepție metafizică, idealist de la începutul sec. XX, care interpretează mistic teza ireductibilității întregului la suma părților sale, socotind drept „factor integrator” al lumii un principiu imaterial și incognoscibil.

Dictionary Merriam Webster definește holismul ca: 1. o teorie conform căreia universul și, în special, natura vie sunt privite corect în termeni de întregi care interacționează (ca și a organismelor vii), care sunt mai mult decât simpla sumă de particule elementare; 2un studiu sau o metodă de tratament care se referă la întregi sau la sisteme complete.

Collins English Dictionary –holism1. orice doctrină conform căreia un sistem poate avea proprietăți peste cele ale părților sale și ale organizării lor; 2. tratarea oricărui subiect ca un întreg sistem integrat, mai ales în medicină, luarea în considerare a persoanei complete, fizic și psihologic, în tratamentul unei boli; 3. Filozofie – una dintre numeroasele teze metodologice care susțin că semnificația părților poate fi înțeleasă doar în ceea ce privește contribuția lor la semnificația întregului și că acesta din urmă trebuie, prin urmare, să fie anterioară epistemologic.

Rezumând:

În filozofie, holismul este teoria conform căreia părțile unui întreg sunt în interconexiune intimă, astfel încât ele nu pot exista independent de întreg sau nu pot fi înțelese fără referire la întreg, care este astfel considerat ca fiind mai mare decât suma părților sale.

În medicină, holismul înseamnă tratarea întregii persoane, luând în considerare factorii biologici, mentali, sociali și spirituali mai degrabă decât doar simptomele unei boli.Înțelegerea holismului, în îngrijirea sănătății, poate fi o provocare, deoarece conceptul și definiția holismului are semnificații diferite pentru diferiți oameni.

Repere istorice

Chiar dacă termenul de holism este de dată recentă abordarea holistică în medicină are o istorie milenară. Acum peste 2500 de ani, în jurul anului 300 î.Hr., pe insula Cos din vechea Grecie, ucenicii lui Hipocrate (460-377 î.Hr.) ajutau pacienții nu numai să învingă boala, dar și să obțină direcția în viață, să-și folosescă capacitățile umane în beneficiul lumii înconjurătoare. Azi știm că această abordare a fost extrem de eficientă, a ajutat pacienții să-și recupereze sănătatea, calitatea vieții și capacitatea, iar Hipocrate a câștigat o mare faimă. Practicarea medicinei de preoții lui Zamolxe, de șamanii samici din nordul Europei, de nativii americani, de vindecătorii aborigenii australieni, de medicii ayurvedici din India, de acupunctorii din China și de vindecatorii din Tibet, toate par a fi fundamentat o medicină holistică. Multe dintre vechile sisteme medicale reapar în timpul modern. O abordare holistică a îngrijirii pacientului a fost sugerată și de Thomas Percival (1740-1804) în cartea sa Medical ethics; or a Code of institutes and precepts, adapted to the professional interests of physicians and surgeons – primul manual de etică medicală; publicată pentru prima dată în 1803Percival a afirmat: „Sentimentul și emoțiile pacienților necesită a fi cunoscute și îngrijite, nu mai puțin. decât simptomele bolilor lor”. John Macleod, în cartea sa „ Clinical examination”, publicată prima dată în 1964, a susținut, de asemenea, că „ar trebui să ne propunem să fim holistici în îngrijirea noastra”Michael Balint, în „ The doctor, the patient and his illness” (1957), afirmă că un reper important este a vedea pacientul ca un întreg, mai degrabă decât ca o patologie izolată. (surse: Søren Ventegodt et allA brief history of holistic clinical medicine, TheScientificWorld Journal, 2007, 7; Turner P. A Theoretical Framework of Holism in Healthcare. Perspective în Biomed., 2017, 2:1).

Ce este o abordare holistică în medicină?

Potrivit NSW Health „o abordare holistică înseamnă a oferi sprijin, care privește întreaga persoană, nu doar nevoile sale de sănătate. Sprijinul ar trebui să ia în considerare și bunăstarea lor fizică, emoțională, socială și spirituală”.

Fiecare persoană va avea o experiență diferită a bolii și o cale de recuperare care este influențată de vârsta, sexul, cultura, moștenirea, limba, credința, statutul relațional, experiența de viață și credințele sale. O abordare holistică se concentrează pe bunăstarea unei persoane și nu doar pe boala sau starea acesteia.

O abordare holistică a medicinei înseamnă a trata întreaga persoană,nu numai fizic, ci și mental, emoțional și spiritual” (Taylor Mallory Holland, What Is Holistic Health Care, Anyway?, Dignity Health, jan. 2019)

Într-o abordare holistică, se caută să se descopere cauza de bază a unei probleme sau afecțiunii și nu se rezumă numai la a trata simptomele de suprafață ale bolii. Deși sunt cunoscuți factorii determinanți ai stării de sănătate, medicina convențională se concentrează mai ales pe tratarea și ameliorarea simptomelor, iar adesea trece cu vederea identificarea cauzei principale a afecțiunii. Vede corpul ca un set de sisteme independente, medicii concentrând tratamentele pe un singur sistem, mai degrabă decât să vadă toate sistemele ca fiind interconectate. Din acest motiv se caută o abordare holistică a asistenței medicale.

În abordarea holistică, medicii tratează întreaga persoană – minte, corp, spirit și emoții. Ei caută să dezvolte cu adevărat un parteneriat cu pacientii, făcându-și timp să-i asculte și să învețe despre ce factori din viața lor le pot afecta sanatatea. Când medicii  tratează pacienții, ei nu se uită doar la ce fel de boală are un pacient; se întreabă și ce fel de pacient are boala? „Medicii abordează o mare varietate de preocupări de bunăstare și folosesc o mare varietate de terapii dovedite clinic – de la intervenții chirurgicale și farmaceutice, la modificări ale dietei și planuri de exerciții, la consiliere psihologică și spirituală. Ei ar putea recomanda, de asemenea, terapii alternative, bazate pe dovezi, pentru îngrijire de susținere” (Taylor Mallory HollandWhat Is Holistic Health Care, Anyway?, Dignity Health, jan.2019).

Atunci când medicii au o abordare holistică în practica lor zilnică, există o serie de beneficii atât pentru pacienți, cât și pentru medici care constau în:

  • îngrijire personalizată;
  • relație pacient-medic bazată pe încredere;
  • autonomie crescută a pacientului (dă pacienților putere să preia controlul asupra propriei lor sănătate și bunăstare);
  • respectarea credințelor religioase ale pacientului și integrarea lor în planul terapeutic.

În concluzie, într-o abordare holistică a medicinei, există convingerea că bunăstarea  se bazează nu doar pe ceea ce se întâmplă în corpul fizic – în termeni de boală, ci și pe strânsă interrelație a acestuia cu starea psihologică, emoțională, socială, spirituală și de mediu.

P.S.1: Pentru sănătatea publică abordarea holistică este vitală. Dar despre asta într-o postare viitoare.

P.S.2: „Holistic” nu înseamnă „misticism” și „anti-știință”. „Holistic” înseamnă medicina integrativă, științifică, valorificarea spiritualității în îngrijirile medicale și „anti-scienticism”.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Ce are de spus feminismul împotriva avortului, sau când va considera societatea că mamele sunt persoane? (de Mary Harrington)

Societatea americană trece printr-o perioadă plină de dezbateri aprinse cu privire la moralitatea, legalitatea și implicațiile sociale mai largi când vine vorba de a permite femeilor să facă întrerupere de sarcină.

Anul acesta, Erika Bachiochi a obținut privilegiul îndoielnic de a fi probabil prima feministă amenințată de o asociație conservatoare că nu va mai fi prezentă pe scena publică – pentru că este prea conservatoare. La sfârșitul lunii noiembrie, femeile din consiliul de administrație al asociației conservatoare privind problemele din domeniul dreptului de la Universitatea din New York, Federalist Society, au demisionat din cauza deciziei asociației de a o invita pe cercetătoarea feministă din domeniul dreptului să ia cuvântul. În opinia lor, campania dusă de Bachiochi împotriva avortului a întrecut orice limită.

Dezbaterea din societatea americană privind avortul a fost întotdeauna una tensionată, dar anul trecut a fost deosebit de plină de evenimente. Fie că a fost vorba de introducerea restricțiilor „regulii bătăilor inimii“ în Texas, de o contestare a acestor restricții de către Templul Satanic sau de recenta Cauză Dobbs vs. Jackson Women’s Health, care contestă constituționalitatea unei legi din Mississippi care interzice avortul după 15 săptămâni, societatea americană a trecut printr-o perioadă plină de dezbateri aprinse cu privire la moralitatea, legalitatea și implicațiile sociale mai largi când vine vorba de a permite femeilor să facă întrerupere de sarcină.

Bachiochi și adversarii ei se situează de o parte și de alta a baricadei în ceea ce este, probabil, întrebarea centrală a feminismului: cum să găsim un echilibru între libertatea individuală și obligația noastră umană față de persoanele dependente. Este o dezbatere pe care Bachiochi o urmărește încă din zorii modernității în cartea ei, The Rights of Woman: Reclaiming A Lost Vision. Titlul cărții este un omagiu adus subiectului, cu referire de Mary Wollstonecraft, a cărei carte, A Vindication of the Rights of Women (1792), este considerată de mulți drept primul text (proto)feminist al epocii moderne.

Istoria „populară“ a feminismului liberal tinde să înceapă cu campania în favoarea sufragiului și spune povestea cursivă a progresului spre autonomie atât pentru bărbați, cât și pentru femei, în exact aceleași condiții. Wollstonecraft este considerată constant o reprezentantă a acestei tabere, adică o înaintașă a feminismului modern. Dar Bachiochi, în cartea sa, își propune să o considere pe Wollstonecraft înaintașa progresiștilor.

Lumea din secolul al XVIII-lea proprie lui Wollstonecraft a vibrat odată cu apariția unei noi concepții despre rațiune și libertate individuală, care a fost fermentul revoluționar din Franța și America. Dar, subliniază Bachiochi, aceste dezbateri au avut de înfruntat, de asemenea, un fapt dificil de rezolvat: autonomia reprezintă un fapt mai ușor de obținut pentru bărbați decât pentru femei. În vremea lui Wollstonecraft, femeile aveau puțin control asupra fertilității lor, cu excepția practicării abstinenței sexuale. Nou-născuții și copiii necesită întotdeauna multă grijă și atenție. Cum trebuiau, așadar, să se echilibreze idealurile de libertate individuală cu sarcinile evident asimetrice ale reproducerii umane?

Părintele liberalismului modern, Jean-Jaques Rousseau, a rezolvat problema asimetriei sexuale, în Emile (1762), prin excluderea femeilor. Numai bărbații erau eligibili pentru statutul de subiect liberal autonom, în timp ce femeile trebuiau să fie educate în calitate de persoane menite să servească, ca ființe plăcute, supuse și fertile.

Wollstonecraft a obiectat, așa cum și trebuia. Dar nu a făcut acest lucru susținând ideea că bărbații și femeile erau imposibil de distins. Pentru că, dacă această idee rămâne controversată și astăzi, pe fondul unor dispute politice acerbe pe tema atleților transsexuali cu corp masculin din sportul feminin, ea era evident absurdă într-o epocă fără un control al nașterilor fiabil și puternic alimentată de munca manuală. Mai degrabă, ea recunoștea asimetria în privința fiziologiei la bărbați și femei, mai ales în ceea ce privește reproducerea.

Pentru majoritatea femeilor, a susținut ea, maternitatea și viața de familie sunt și valoroase în sine, dar și compatibile cu alte activități din lumea largă. Wollstonecraft a dat vina pe libidoul masculin neînfrânat pentru multe necazuri, afirmând că „marea sursă a multora dintre relele care chinuie omenirea, precum și a viciilor și nebuniilor care degradează și distrug femeile“ constă în „lipsa castității masculine“.

Dar, deși Wollstonecraft afirma că sexele sunt diferite din punct de vedere fiziologic, considera că avem o demnitate și o personalitate comună. De asemenea, ambele sexe au în comun capacitatea de a raționa, de a fi virtuoși și de a excela. Prin urmare, limitarea femeilor la rolul secundar propus de Rousseau era atât nedreaptă, cât și nebunească.

În schimb, a susținut ea, fetele ar trebui să fie educate alături de băieți și la același standard riguros. Ambele sexe ar trebui să trateze viața de familie ca pe un teren comun pentru cultivarea virtuții. Aceasta a generat „îndatoriri ce dau naștere la sentimente care sunt cele mai sigure elemente conservatoare împotriva viciului“, îndatoriri care cereau „efort și abnegație“. Astfel, susține ea, cultivarea virtuții este deosebit de benefică pentru bărbați, reducând impulsurile libertine sau egoiste în favoarea „unei gândiri bărbătești sobre și a unui comportament ordonat“.

În cartea lui Bachiochi, vedem cum moștenirea lăsată de Wollstonecraft se infiltrează în mișcarea femeilor americane din secolul al XIX-lea, în care freamătă tensiunea dintre individualism și viața comunitară. Pe de o parte, voci liberale, precum Elizabeth Cady Stanton, au susținut că mariajul ar trebui reformulat ca un contract, pentru a le permite femeilor abuzate să scape mai ușor de soții opresivi. Alții, mai dedicați noțiunii de căsătorie ca legământ, au susținut că, în practică, acest lucru i-ar face în principal pe bărbați să își abandoneze soțiile și copiii.

Soluția, sugerau aceștia din urmă, nu era mai mult individualism, ci bărbați mai bine educați. Pornind de la apelul lui Wollstonecraft pentru un standard sexual comun, aplicabil atât bărbaților, cât și femeilor, feministele din secolul al XIX-lea au propus rezolvarea asimetriei dintre sexe prin intermediul „maternității voluntare“. Chiar și în cadrul unei căsnicii, a declarat acest grup, bărbații ar trebui să rămână cumpătați din punct de vedere sexual, cu excepția cazului în care o femeie era dispusă să rămână însărcinată. Iar această disciplină, credeau ele, ar fi deosebit de benefică pentru cultivarea virtuții masculine, precum și pentru respectul conjugal reciproc și exercitarea responsabilă a autorității patriarhale.

Ei au insistat că a cere mai mult de la bărbați reprezintă un mijloc mult mai sigur de a îmbunătăți soarta femeilor decât tehnologia de gestionare a fertilității. Susținătorii „maternității voluntare“ erau îngrijorați de faptul că, departe de a proteja femeile, tehnologia contraceptivă le-ar face pe femei să refuze mai greu contactul sexual nedorit, permițându-le bărbaților să le exploateze și chiar să le violeze fără teamă de consecințe practice.

Aceste îndoieli sumbre s-au dovedit a fi premonitorii. Așa cum scriitoarea Virginia Ironside a scris recent despre propria tinerețe din anii ’60: „Eram înarmată cu pilula contraceptivă, și bărbații știind asta, sarcina nu mai era un motiv de refuz al sexului. Iar bărbații au exploatat acest lucru fără milă“. Și, susține Bachiochi, consimțământul femeilor la sexul nedorit nu a fost singurul dezavantaj al pilulei.

Este posibil ca contracepția să fi redus rata sarcinilor accidentale rezultate din partidele de sex ocazional, dar existența contracepției a schimbat atât de radical normele sociale încât bărbații și femeile au făcut mult mai mult sex ocazional. Iar contracepția a fost doar în mare parte eficientă, astfel încât numărul absolut de sarcini accidentale a crescut. Acest lucru, la rândul său, a condus la cererile feministe pentru avort legal, o practică pe care Wollstonecraft, și majoritatea feministelor din secolul al XIX-lea, o considerau detestabilă și imposibil de separat de infanticid.

Pe măsură ce campaniile feministe pentru legalizarea avortului au luat amploare, argumentele susținătoarelor s-au axat în principal pe autonomia personală. Betty Friedan a susținut în 1967 că „dreptul femeii de a-și controla procesul de reproducere“ era esențial pentru „femeia ca persoană și demnitatea ei“. Jurista feministă Ruth Bader Ginsburg a mers mai departe, afirmând că dreptul de a întrerupe o sarcină este esențial pentru că oferă femeilor „un statut de cetățeni egali“.

Dar acest lucru a avut repercusiuni asupra modului în care societățile noastre conferă sens maternității. De fapt, susține Bachiochi, condiționarea „statutului de cetățean egal“ de puterea de a întrerupe o sarcină a înrădăcinat în lege o viziune hobbesiană a „stării naturale“: o viziune a „indivizilor de sex masculin și feminin complet autonomi și interesați de sine“. Într-adevăr, am scris în mai multe rânduri despre controversele în privința asumării maternității, stării de dependență și grijii din lumea liberală. Dar în ceea ce privește avortul, am fost întotdeauna în tabăra „e sigur, legal, dar trebuie practicat rar“. Așa că această carte mi s-a părut o provocare, deoarece Bachiochi afirmă în mod convingător că, atât timp cât susținem dreptul femeilor de a întrerupe o sarcină, favorizăm în mod cert viziunea hobbesiană a personalității autonome în detrimentul celei care lasă loc asumării dependenței și acordării de grijă.

După cum spunea feminista pro-viață Clair de Jong în 1978, „a accepta «necesitatea» avortului înseamnă a accepta faptul că femeile însărcinate și mamele sunt incapabile să funcționeze ca persoane în această societate“. Recenta descriere făcută de președintele american Joe Biden a mamelor ca fiind persoane „excluse din câmpul muncii“, din cauza responsabilităților ce țin de acordarea îngrijirii, este tipică. Mamele nu se califică, de fapt, pentru a se plia pe concepția dominantă a persoanei umane, care se bazează pe participarea la piață, cu excepția cazului în care ne detașăm de îngrijirea copiilor, care este văzută în mare parte ca un obstacol în calea acestei participări și, prin urmare, a realizării de sine.

Un copil nenăscut este absolut dependent de mama sa, iar aceasta nu poate fi înlocuită. În cadrul unei înțelegeri atomizate a ceea ce sunt oamenii, nu avem nicio cale de a cântări interesele concurente într-un astfel de context. Și dacă calitatea de persoană se bazează pe faptul că avem autonomie absolută asupra corpului nostru, trebuie să ne îngăduim orice pretenție, oricât de mică, a unui copil dependent, încă conținut în acel corp, dacă natura sa purtătoare de drepturi nu intră în conflict cu a noastră.

Sondajele de opinie ne arată în mod constant că suntem ambivalenți în această privință, la ambele sexe. Mai multe femei decât bărbați cred că viața începe la concepție, în timp ce într-un sondaj din 2017, 41% dintre femeile din Regatul Unit au susținut reducerea limitei de la care fătul e considerat copil la 12 săptămâni sau mai puțin, față de 24% dintre bărbați.

Nu putem rezolva această problemă decât prin intermediul unor poziții pe care majoritatea oamenilor le consideră intuitiv respingătoare, cum ar fi afirmația că semnele prin care se încearcă evitarea durerii nu sunt o dovadă de viață. Sau că, așa cum susține filosoful Peter Singer, laureat al Premiului Nobel, în Practical Ethics, întrucât „bebelușii nu se nasc conștienți de sine sau capabili să înțeleagă că există în timp“, prin urmare „nu sunt persoane“. Dacă cineva mi-ar fi spus, atunci când eram îndurerată de pierderea unei sarcini, că plângeam după „puțin mai mult decât niște celule și o oarecare activitate electrică“, l-aș fi luat la bătaie. Și totuși, încuviințăm în fața acestei idei în alte contexte, unde prin ea se susține autonomia corporală a femeilor.

Viziunea atomizată a personalității este aproape de necontestat astăzi. Așadar, după multe decenii de victorie a autonomiei asupra dependenței, în numele feminismului, este mai ușor de înțeles de ce chiar și tinerele femei de dreapta nu au vrut să asculte argumentele lui Bachiochi. Dreapta poate că vorbește cu mai multă căldură decât stânga despre viața de familie, dar întrucât acordăm calitatea de persoană și de ființă vie pe baza autonomiei corporale, ce femeie sănătoasă ar căuta să refuze propriului sex aceste calități?

Cu toate acestea, dreptul la avort se află în centrul unor probleme și mai controversate în cazul stângii feministe. Aici, dezbateri aprige au loc între cei care denunță comercializarea trupurilor femeii, de exemplu, în cazul mamelor surogat sau al industriei sexului, și cei care apără astfel de practici ca fiind potențial generatoare de putere și limitate doar de nevoia de consimțământ individual. Însă majoritatea feministelor, chiar și de o parte ori de alta a baricadei, sunt de acord în ceea ce privește necesitatea de a proteja dreptul femeii de a alege dacă să continue sau nu o sarcină.

Bachiochi însă aduce un argument incomod care trece peste aceste două poziții. Ea sugerează că nimic nu ar putea reprezenta în mod mai profund conflictul dintre logica individualistă a pieței și o logică mai comunitară care valorizează și pune accentul pe dependență și grijă decât problema avortului. O mișcare a femeilor care „consideră dreptul la avort ca fiind drepturi cetățenești egale“, sugerează Bachiochi, a cedat deja aproape întreaga bătălie privind valorizarea dependenței: „s-a predat, o dată pentru totdeauna, logicii pieței“.

Iar acest lucru înseamnă, de fapt, că cerința politică centrală a feminismului este ca drepturile femeilor să intre pe o „piață“ a indivizilor teoretic liberi, fără obligații, în aceleași condiții ca și bărbații. Să concureze la locul de muncă fără handicapuri reproductive asimetrice; să trăiască fără obligații. Cu alte cuvinte, să fie imposibil de distins din punct de vedere funcțional de cea mai hobbesiană viziune asupra bărbaților văzuți în cea mai dezrădăcinată imagine a lor.

Și, din acest punct de vedere, chiar și acele feministe care se opun afirmației că „o femeie este oricine se identifică ca femeie“ își văd propunerea subminată serios dacă susțin avortul. Pentru că, dacă Bachiochi are dreptate, atunci ele apără distincția dintre sexe în timp ce se angajează cu înverșunare în favoarea intervenției medicale celei mai critice care duce la anularea deosebirii dintre sexe. Putem protesta cu adevărat împotriva degradării feminismului printr-o campanie ce se eliberează de propria biologie, în timp ce ne plasăm vehement în apărarea unei viziuni a personalității care se bazează exact pe asta? Pentru feminismul secolului XXI, chestiunea alegerii ne pune în fața unor alegeri dificile.

 

Traducere și adaptare după UnHerd.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Viitorul demografic al umanității (III). Schimbări sociale (de Jesús Fernández-Villaverde)

Tocmai pentru că viitorul nostru demografic este incert ar trebui să fim mai atenți și să luăm în considerare toate scenariile. Mulți copii cresc înconjurați de adulți, dar cu foarte puțini alți copii în mediul lor familial. Multe regiuni, în special cele rurale, vor începe să întâmpine probleme în furnizarea de bunuri publice de bază, precum educație sau sănătate, care necesită o anumită dimensionare pentru a funcționa cu eficiență rezonabilă.

În primul eseu din această serie despre viitorul demografic al umanității am explicat că există o mare probabilitate ca populația umană să culmineze între 2050 și 2060. De atunci s-au petrecut două fapte noi, care mi-au întărit predicția.

Mai întâi, autoritățile chineze au anunțat 10,6 milioane de nașteri în China continentală în 2021 (față de 12 milioane în 2020). Având în vedere că au existat 10,1 milioane de decese, populația Chinei continentale a crescut cu 480.000 de locuitori. Și, deoarece nașterile au scăzut la o rată aproximativ constantă în timpul anului 2021, cel mai probabil populația Chinei a atins deja un vârf la începutul verii anului 2021, la puțin peste 1,4 miliarde, iar de atunci a intrat deja în scădere.

În al doilea rând, India estimează acum că rata sa de fertilitate este de 2,0 (1,6 în zonele urbane și 2,1 în zonele rurale), adică sub rata de înlocuire. Estimările actualizate prevăd că populația Indiei va atinge vârful în jurul anului 2050, la 1,6 miliarde (prognoza mea personală este că va atinge vârful mai devreme și la un nivel mai scăzut). În al doilea eseu am discutat despre modul în care scăderea populației va aduce unele provocări economice majore care vor pune în pericol menținerea statului bunăstării și creșterea productivității economice.

În acest eseu de final voi schița câteva consecințe previzibile ale tendințelor care privesc chestiuni fundamentale pentru societate, cum ar fi familia sau locuința.

Sarcina, însă, este una delicată. Societatea se aventurează pe un teritoriu neexplorat, iar ceea ce se va întâmpla ne va surprinde, probabil; prin urmare, următoarele paragrafe ar trebui înțelese mai mult ca speculații decât ca predicții detaliate.

Fertilitatea scăzută și îmbătrânirea populației

Dar înainte de a începe astfel de speculații, este important să subliniem că scăderea populației va fi însoțită de îmbătrânirea acesteia, din cauza creșterii speranței de viață. Deși scăderea fertilității și îmbătrânirea populației sunt adesea combinate ca un fenomen comun, sunt două probleme separate. O societate poate suferi o scădere demografică fără îmbătrânire (cum s-a întâmplat în timpul antichității târzii în Occident), în timp ce, dimpotrivă, putem avea o populație îmbătrânită dar cu o fertilitate stabilă. Cu toate acestea, scăderea fertilității și îmbătrânirea se consolidează, adesea, reciproc.

Dați-mi voie să vă explic.

La cursurile de Economie Politică a Americii timpurii pe care le predau la facultate, subliniez întotdeauna că bunicii au fost „inventați” la sfârșitul secolului al XVIII-lea în Noua Anglie. Am pus cuvântul „inventat” între ghilimele pentru că nu mă refer la bunici ca la un concept biologic (încă din zorii omenirii am avut, cu toții, bunici), ci ca la o categorie socială-cheie în relațiile de familie. Motivul e simplu: combinația între un venit ridicat pe cap de locuitor (Noua Anglie la sfârșitul secolului al XVIII-lea era cea mai bogată regiune de pe planetă și, de asemenea, avea o distribuție relativ egală a veniturilor) cu un climat nefavorabil celor mai frecvente boli infecțioase ale epocii (frig, dar nu excesiv, iarna, plus căldură moderată vara) a făcut ca, pentru prima dată în istorie, un procent mare de oameni să supraviețuiască suficient de mult pentru a fi implicați în viața nepoților lor. Ideea despre ce este un „bunic” și cum ar trebui să interacționeze bunicul cu nepoții lor s-a răspândit în restul SUA și în Europa de-a lungul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, deoarece speranța de viață a crescut și în acele regiuni.

O modalitate simplă de a arăta cum speranța de viață scăzută în vremurile anterioare a împiedicat „apariția bunicilor” este să ne uităm la vârsta decesului monarhilor europeni. Fiind în vârful piramidei sociale, regii au avut întotdeauna acces la cei mai buni medici, la hrană și condiții de viață optime. Și, cu câteva excepții, monarhii europeni din ultimele cinci secole nu au fost „împovărați” cu un volum excesiv de muncă sau cu o viață stresantă.

Deoarece sunt originar din Spania, voi alege monarhii spanioli, de la regii catolici care au creat Spania modernă până la Alfonso XIII – ultimul rege care a decedat. În plus, spre deosebire de alte case dinastice europene, niciun monarh spaniol nu a fost vreodată asasinat, așa că avem o evaluare corectă a speranței de viață „normale”, fără violență. Dacă i-am elimina pe regii altor țări, care au fost uciși (de exemplu, Carol I al Angliei sau Henric al IV-lea al Franței), rezultatele pentru Spania și alte monarhii europene ar fi aproximativ aceleași.

Deoarece bărbații și femeile au speranțe de viață diferite, să ne concentrăm asupra vârstei regilor spanioli la moartea lor. Ferdinand Catolicul: 63 de ani; Filip I: 28 ani; Carol I: 58 de ani; Filip al II-lea: 71 de ani; Filip al III-lea: 42 de ani; Filip al IV-lea: 60 de ani; Carol al II-lea: 38 de ani; Filip al V-lea: 62 de ani; Ludovic I: 17 ani; Ferdinand al VI-lea: 46 ani; Carol al III-lea: 72 de ani; Carol al IV-lea: 70 de ani; Ferdinand al VII-lea: 48 de ani; Amadeo I: 44 ani; Alfonso XII: 27 de ani; și Alfonso XIII: 54 de ani. Vârstele reginelor la moartea lor au fost: Isabella Catolica, 53 de ani; Ioana I, 75 de ani; Isabela a II-a, 73 de ani. Prin comparație, Juan Carlos I, care s-a bucurat deja de avantajele medicinei moderne, are 84 de ani, o vârstă înaintată, dar deloc excepțională în țările avansate azi.

Să punem problema astfel: dacă ai 76 de ani, au trăit deja mai mult decât oricare dintre monarhii spanioli de la monarhii catolici până la Alfonso al XIII-lea…

Cu alte cuvinte, să ajungi la 60 de ani era deja o realizare pentru marea majoritate a populației (speranța de viață era mult mai redusă, în jur de 40 de ani, dar era trasă în jos de mortalitatea infantilă extrem de ridicată). Ar trebui să adăugăm că, în Europa de Vest, vârsta medie la căsătorie (dincolo de cea a elitelor aristocratice) era relativ ridicată începând cu Evul Mediu târziu, cu miri în jurul vârstei de 25 sau 26 de ani și mirese între 23 și 24 de ani (modelul european de căsătorie).

Adică dacă un bărbat se căsătorea la 25 de ani și primul copil i se năștea la 26 de ani (procentul copiilor născuți înainte de căsătorie sau la mai puțin de nouă luni după căsătorie era mic), primul nepot putea apărea doar atunci când bărbatul avea aproape în medie 52 de ani (presupunând că primul născut ar fi supraviețuit suficient pentru a avea un copil, ceea ce de obicei nu se întâmpla). Pentru marea majoritate a oamenilor, viața nu era suficient de lungă pentru a-și vedea mai mult decât prima pereche de nepoți și asta doar pentru câțiva ani. Bunicii erau figuri îndepărtate, cu care oamenii abia dacă interacționau, asta dacă ajungeau să-i cunoască.

Un copil, mulți adulți

Astăzi, când este ceva obișnuit să ajungi la vârsta de 90 de ani, poți avea un copil la 30 de ani, un nepot la 60 de ani și chiar poți trăi pentru a-ți vedea primii strănepoți. Consecințele acestei schimbări în relațiile intergeneraționale, în special într-un mediu cu fertilitate scăzută, sunt extraordinare. Mulți copii cresc înconjurați de un număr mare de adulți, dar cu foarte puțini alți copii în mediul lor familial. În China, de exemplu, este un clișeu să vorbim despre „micii împărați”: patru bunici, doi părinți, un copil. Copiii se bucură de o viață confortabilă, cu șase adulți în jurul lor și fără „concurenți”. Li se acordă monopol asupra atenției emoționale datorată urmașilor. Îmi amintesc încă întrebarea pe care mi-a pus-o un coleg de doctorat din Statele Unite, care a crescut în China în timpul politicii copilului unic. După ce a aflat că provin dintr-o familie numeroasă, a întrebat: „Cum este să ai un frate?”

Ideea de a avea mai mulți frați părea atât de diferită de experiența lui de viață (și de toți oamenii din generația lui, pe care îi cunoscuse în China), încât fotografia fraților mei, pe care a văzut-o în apartamentul meu, l-a fascinat. Este de mirare că adolescenții de astăzi se confruntă cu mai multe probleme de socializare decât adolescenții din trecut, mai ales când pleacă de acasă? Sau ar trebui să fim surprinși de dificultatea de a crea rețele de sprijin intrageneraționale?

Să ne gândim la câteva consecințe mai concrete ale acestei piramide inversate a relațiilor sociale.

În multe familii, a avea patru bunici înseamnă și moștenirea a două locuințe, iar doi părinți înseamnă o locuință suplimentară. Cu alte cuvinte, există o așteptare clară a unui transfer mare de bogăție în viitor. Dar, în același timp, o astfel de moștenire poate fi amânată cu multe decenii. Ce efecte vor avea aceste moșteniri mari, dar târzii, asupra ofertei de muncă, economiilor și investițiilor tinerilor de astăzi? O combinație periculoasă de lăcomie și așteptare pe care o putem numi „sindromul Charles, Prinț de Wales”.

În același timp, tinerii îmi vor spune, pe bună dreptate, că nu sunt prea consolați de a fi primit această atenție de la adulți sau în gândul la moșteniri viitoare, atunci când toate treptele ierarhiei sociale sunt „ocupate” de generațiile precedente, acum longevive.

Din nou, este cel mai ușor să luăm un exemplu. Gândiți-vă la firmele de profesioniști independenți (firme de avocatură, firme de consultanță, firme de audit) sau la carierele universitare – care au oferit, din punct de vedere istoric, oportunitatea (nu perfectă, dar semnificativă) de avansare pe scara socială. Când avocații sau profesorii se pensionau sau mureau la vârsta de 60 de ani și ceva, sed eschideau uși pentru promovarea celor care veneau în spatele lor pe scara carierei. Astăzi, se văd constant avocați sau profesori la vârsta de 75 de ani (în special în țări precum Statele Unite, unde pensionarea nu este obligatorie) care sunt încă în plină carieră. Și, în timp ce societatea în ansamblu și acești profesioniști în vârstă în particular au de câștigat din mulții ani suplimentari în care sunt productivi, este de netăgăduit că acest lucru provoacă, de asemenea, „blocaje” ale celor care ar trebui să vină după ei.

Dacă adăugăm la această longevitate și faptul că posturile în profesiile independente și în mediul universitar vor fi reduse pe măsură ce populația scade — avem nevoie de mult mai puțini profesori într-o țară în care se nasc un milion de copii în fiecare an decât într-o țară în care sunt două milioane de născuți, oricât de mult am crește procentul de studenți din fiecare cohortă — putem înțelege mai bine anxietatea acelor tineri care se întreabă când vor avea oportunitățile pe care le-au avut părinții și bunicii lor.

Este de mirare, așadar, că mulți dintre acești tineri răspund incertitudinilor cu privire la viitorul lor amânând formarea familiei și având mult mai puțini copii?

Viața la țară

Toate se complică atunci când, în plus, ne dăm seama că aceste schimbări nu vor fi distribuite uniform pe întreg teritoriul, chiar dacă ne concentrăm pe o singură țară.

Având în vedere fertilitatea actuală și ipotezele rezonabile privind imigrația, este foarte probabil ca China să piardă în jur de 600 de milioane de locuitori în următoarele decenii. Politica internă chineză nu va permite sosirea a 600 de milioane de imigranți, mai ales că singurele „surse” posibile de imigranți sunt fie India, fie Africa, iar majoritatea chinezii nu vor accepta cu ușurință acești imigranți (această predicție nu este o reflectare a preferințelor mele cu privire la nivelul optim de imigrație între țări). Problema este că cei 600 de milioane de locuitori nu numai că vor dispărea din Beijing sau Shanghai, ci vor dispărea și din zonele rurale și depărtate ale țării.

Orașele mari se vor bucura în continuare de două avantaje. Primul este cel al vieții urbane, care generează surplus de productivitate a muncii mult mai mare decât în ​​deceniile trecute: un fenomen pe care economiștii încă nu îl înțeleg foarte bine, dar care este extrem de bine documentat.

Al doilea motiv este că marile orașe au o aprovizionare abundentă cu bunuri de agrement (restaurante, baruri, teatre, evenimente sportive), care sunt la mare căutare în rândul generațiilor tinere. Nu există înlocuitori adecvati pe internet pentru acestea: puteți lucra de la distanță, dar o „discotecă virtuală” nu prea e atractivă. Mai mult, aceste servicii de agrement merg mână în mână cu o fertilitate coborâtă: este mult mai ușor să mergi la un restaurant când nu ai patru băieți de îngrijit acasă. Mulți dintre studenții mei îmi spun că visul lor este să locuiască în Brooklyn sau San Francisco; încă nu am întâlnit vreun student care să-mi spună că visul lui e să trăiască în Pennsylvania rurală (o regiune minunată din punct de vedere al frumuseții naturale).

De asemenea, în țări precum Statele Unite, sudul și sud-vestul vor atrage din ce în ce mai mulți oameni, deoarece, pe măsură ce se îmbogățesc sau îmbătrânesc, oamenii tind să prefere climatul mai cald. Din nou, mulți finanțiști sau avocați de succes pe care îi cunosc mi-au spus că economisesc pentru a cumpăra o casă în Santa Barbara, dar încă nu am întâlnit pe nimeni care să facă economii pentru a se muta în Dakota de Nord (stat cu niște parcuri naționale spectaculoase, pe care toată lumea ar trebui să le viziteze)! Poate că există câțiva care visează și la Dakota de Nord, dar nu este o normă.

Consecințele acestei depopulări accelerate a multor regiuni vor fi resimțite, în primul rând și imediat, în arena politică.

Consecințele fertilității reduse

Să ne concentrăm pe SUA. Numărul de voturi ale statului New York în colegiul electoral (o măsură a ponderii populației dintr-un stat față de totalul populației cu drept de vot din Statele Unite, n.tr.) au atins un vârf, 47, în 1932. În 2024, același colegiu va avea 28 de voturi. În Florida, în aceeași perioadă, electorii colegiului s-au înmulțit de la 7 în 1932 la 30 în 2024. Deci, ponderea electorală a statului New York era de aproape șapte ori mai mare decât cea a Floridei, acum aproape un secol. În 2024, ea va fi mai mică. Președintele SUA ales în 2024, sau mai precis, în 2040, va fi foarte diferit de președintele ales după harta electorală din 1932.

A doua consecință este că multe regiuni vor începe să întâmpine probleme în furnizarea de bunuri și servicii publice de bază, precum școli sau spitale, care necesită anumite dimensiuni minime pentru a funcționa cu o eficiență rezonabilă. În Maine s-au născut 11.537 de copii, în 2020. Să ne imaginăm că 60% dintre ei vor merge la facultate în 2038 și că numărul studenților care părăsesc statul Maine pentru a studia în alte state sau în străinătate este egal cu numărul de studenți sosiți în Maine (ambele ipoteze sunt optimiste). Acest lucru indică faptul că, în 2038, vor fi în jur de 6.900 de studenți în Maine. Câte dintre colegiile și universitățile locale pot supraviețui cu acest număr de studenți? Nu îi invidiez pe administratorii campusurilor din Maine în 2038.

Dar acest fenomen se va întâmpla în toată țara. Nașterile s-au prăbușit începând din 2008, punând învățământul superior într-o poziție delicată. Criza nu va afecta atât de mult Harvard, Princeton sau Penn; cu o populație totală oricum relativ redusă, universitățile de top vor trebui doar să fie mai puțin riguroase în selectarea candidaților. De exemplu, în loc să accepte doar 4% din cereri, vor accepta 8%, dar dintr-un grup mai mic de tineri. Criza nu va afecta atât de mult nici Penn State sau UC Santa Barbara (universități de dimensiune medie, n .tr).

Această scalare în jos în ierarhia selectivității și competitivității va continua până când vom ajunge la nivelul cel mai mic, unde o mulțime de instituții vor trebui să se închidă sau să se restructureze fundamental. Și nu, aducerea de studenți străini nu va rezolva problema. Amintiți-vă paragraful meu de deschidere, despre China și India: din cauza scăderii rapide a fertilității, va fi mult mai ușor pentru un student chinez să intre la Universitatea din Beijing în 2038 decât a fost în ​​2020. Astfel, de ce s-ar deranja să vină la o instituție de mâna a doua din SUA?

În cele din urmă, vom vedea o schimbare radicală a prețurilor locuințelor. Să revenim la cazul Maine sau la nordul statului New York. Cine va cumpăra casele goale, efecte ale reducerii populației? Unele locuințe vor dispărea (vor fi demolate sau vor deveni ruină, în orașele mai mici, iar apartamentele de joasă calitate construite în timpul boom-ului urbanistic din anii 1950 și 1960 din orașele mari vor fi abandonate); altele vor fi transformate în locuințe secundare; în sfârșit, din cauza familiilor mai mici, numărul mediu de persoane per locuință va scădea. Dar, chiar și ținând cont de aceste efecte, în 2040 sau 2050 mii de locuințe pe care nimeni nu și le va dori vor inunda piața, ceea ce va împinge prețurile lor în jos.

Din nou, cel mai mare „stres” va veni nu atât de la scăderea prețurilor la locuințe, cât din diferențele foarte mari între acestea. Casele din Manhattan și din Santa Barbara nu vor scădea la preț, decât dacă se va produce o schimbare dramatică a tiparelor de muncă și petrecere a timpului liber, ceea ce nu poate fi exclus, dar eu cred că este puțin probabil.

Dacă tendințele actuale continuă, în 2040 un apartament în Manhattan va fi mai atractiv decât în 2021. Însă o casă în mijlocul statului New York va fi semnificativ mai ieftină. Familiile cu active imobiliare în mai scumpe se vor bucura de câștiguri de capital semnificative, iar familiile care dețin proprietăți în al doilea set de locații vor avea de suferit.

Dacă acest scenariu îngrijorează și vrem să propunem vreo soluție, să ne întrebăm dacă soluția aceea ar funcționa cu o populație care scade rapid (China) sau stagnează (Statele Unite) și dacă ar fi compatibilă cu preferințele de stil de viață ale tinerilor din acei ani…

Voi încheia aici aceste trei eseuri despre viitorul demografic al umanității. A explica în detaliu toate ideile cuprinse în ele, sau a încărca textele cu cifre și a justifica dovezile empirice mi-ar ocupa cel puțin un volum de 250 de pagini. Voi lăsa sarcina aceasta pentru viitor.

Totodată, am încercat în repetate rânduri să subliniez că societatea este un sistem complex, care se schimbă neașteptat. S-ar putea foarte bine ca tot ce am afirmat și propus să devină neant în doar un deceniu. Dar ar fi, cred, eronat să argumentez că, dacă viitorul este incert, nu trebuie să ne preocupăm de modul în care actualitatea îl anticipează, ori să acționăm în privința problemelor cu care ne confruntăm astăzi. Tocmai pentru că viitorul e atât de incert, să fim încă și mai atenți și să luăm în considerare toate scenariile posibile.

 

Despre autor
Jesús Fernández-Villaverde este profesor de Economie la Universitatea Pennsylvania, unde lucrează că director al secției doctorale din cadrul Catedrei de Economie, profesor invitat al Universității Oxford, profesor asociat la Nuffield College (Oxford), profesor invitat al Băncilor Rezervei Federale din Chicago, New York și Philadelphia și la Banca Spaniei, consilier al Hoover Institution la Regulation and Rule of Law Initiative de la Universitatea Stanford și membru al Biroului Național de Cercetare în Economie și al Centrului de Cercetare pentru Politici Economice. În trecut, a fost profesor la – printre altele – Harvard, Princeton, Yale, Duke și New York, a fost profesor invitat la Băncile Rezervei Federale din St. Louis, Minneapolis, Cleveland și Atlanta, profesor-cercetător la FEDEA (Spania), asociat al Hoover Institution de la Universitatea Stanford, profesor invitat la Institutul Becker-Friedman al Universității din Chicago, profesor invitat la INTE de la Universitatea Cambridge, profesor invitat la Universitatea Melbourne (Australia), și a fost directorul Penn Institute pentru Cercetare în Economie. Traducere și adaptare după The Public Discourse.
Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Viitorul demografic al umanității (II). Provocări de ordin economic (de Jesús Fernández-Villaverde)

De trei secole, umanitatea este prinsă într-o competiție în care, de o parte, este din ce în ce mai dificil să se dezvolte idei noi, dar, de cealaltă parte, există un număr din ce în ce mai mare de persoane implicate în activități de cercetare. Până acum, aceste două forțe s-au contracarat reciproc, conducând la creștere economică. Cu toate acestea, din cauza scăderii demografice, începem să devenim perdanți în această competiție.

În ultimul meu articol am evidențiat viitorul demografic neobișnuit al umanității: este foarte probabil ca specia umană să atingă un vârf de creștere demografică de aproximativ 9,5 miliarde între 2050 și 2060, pentru ca apoi să înceapă să se manifeste scăderea demografică. Am evidențiat, de asemenea, o parte dintre mecanismele care ar putea să invalideze această predicție, printre care se numără: creșterea valorii medii a speranței de viață, modificări legate de proporțiile relative ale grupurilor sociale, politicile guvernamentale etc. Ca din întâmplare, China tocmai a anunțat reguli noi și extrem de restrictive în materie de avort, al căror scop este acela de a crește rata de fertilitate.

Cu toate acestea, să presupunem că viitorul se aseamănă, mai mult sau mai puțin, cu cel schițat de tendințele demografice pe care le observăm, din punctul nostru de vedere, în 2021. Merită să ne aplecăm asupra consecințelor acestei schimbări demografice. Așa cum se întâmplă aproape întotdeauna, consecințele vor fi atât pozitive, cât și negative, iar stabilirea tendințelor predominante va depinde, parțial, de capacitatea noastră de a gestiona în mod adecvat procesul de tranziție aferent schimbării.

În acest articol mă voi concentra asupra consecințelor economice imediate. În cel de al treilea și ultim articol al acestei serii (care va apărea în câteva săptămâni), voi analiza consecințele de ordin social ale acestei schimbări demografice  asupra structurii familiei, precum și asupra distribuției demografice din perspectiva terenurilor și a locuințelor.

Consecințele pozitive ale declinului demografic

Principala consecință pozitivă  care îmi vine în minte este reprezentată de reducerea presiunii asupra resurselor naturale. Existența unei populații mai reduse sau cu o creștere mai lentă facilitează decarbonizarea economiei mondiale și conservarea zonelor bogate în resurse biologice naturale, prevenind deteriorarea acestora ca urmare a activității umane. Această consecință consolidează o altă transformare esențială a economiei mondiale: produsul intern brut al economiilor avansate devine din ce în ce mai „lipsit de greutate și, drept urmare, pentru obținerea acestuia sunt necesare din ce în ce mai puține resurse naturale.

Să luăm un exemplu simplu. În prezent, am 1.833 de cărți pe dispozitivul Kindle. Pe fiecare raft din biroul meu pot așeza, în medie, aproximativ patruzeci de cărți (unele mai mari, altele mai mici). Cu alte cuvinte, pentru a stoca în format fizic cărțile aflate pe dispozitivul meu Kindle, aș avea nevoie de aproximativ patruzeci și șase de rafturi. Asta ar însemna să ocup tot spațiul din birou, dar și o parte din alt birou. De copil, de când am început să citesc și să cumpăr cărți și până în 2010, când am făcut trecerea la cărți electronice, am acumulat treptat „greutate” pe suport de hârtie. Din 2010 până în prezent, „greutatea” mea pe suport de hârtie mai întâi s-a stabilizat, pentru ca ulterior să înceapă să scadă. În 2020, am cumpărat numai paisprezece cărți pe suport de hârtie, însă am renunțat la mai mult de paisprezece dintre cărțile în format fizic pe care le aveam deja. Pentru a avea întotdeauna cărțile la îndemână, am reachiziționat versiunea electronică a multor cărți pe care le aveam pe suport de hârtie, așa că am dat studenților mei cărțile în format fizic. Cu alte cuvinte, deși colecția mea de cărți era mult mai mare la 1 ianuarie 2021 față de 1 ianuarie 2020, aceasta avea totuși o „greutate” mult mai mică. Această observație se aplică cu privire la aproape toate bunurile pe care de dețin: nici măcar nu îmi mai amintesc când am achiziționat ultima dată un CD sau un DVD. Toate bunurile pe care le dețin, împreună, au o „greutate” mai mică astăzi decât în urmă cu cinci ani.

Produsul intern brut al economiilor avansate  devine din ce în ce mai „lipsit de greutate” și, drept urmare, pentru obținerea acestuia sunt necesare din ce în ce mai puține resurse naturale.

De regulă, creșterea economică modernă nu presupune utilizarea mai multor resurse pe cap de locuitor. Ne perfecționăm din ce în ce mai mult în ceea ce privește recombinarea ideilor în modalități incredibil de creative, pentru a genera o valoare adăugată mult mai mare. Acesta este motivul pentru care Regatul Unit a reușit să aibă emisii mai scăzute de dioxid de carbon în 2019 (înainte de pandemia de COVID-19) comparativ cu anul 1890, în pofida faptului că produsul intern brut, la valoare reală, a fost de treisprezece ori mai mare. La rândul lor, Statele Unite ale Americii au consumat cu 2 la sută mai puțin petrol în 2019 comparativ cu 1978, deși produsul intern brut, la valoare reală, a fost de trei ori mai mare (în condițiile în care Statele Unite ale Americii nu s-au preocupat în mod deosebit de economisirea energiei).

Punctul slab al argumentului de mai sus este acela că se concentrează asupra economiilor mai avansate. Economiile mai puțin dezvoltate au în continuare nevoie de mai multe resurse pentru a crește și pentru a ajunge la nivelul de bogăție al țărilor importante. Însă pe măsură ce aceste economii se stabilizează ca dimensiune totală ca rezultat al declinului demografic, o utilizare și mai mare de resurse pe cap de locuitor va fi compatibilă cu menținerea sau scăderea consumului de resurse la nivel mondial.

Consecințele negative

Consecințele negative ale scăderii demografice la nivel mondial sunt mult mai complexe. Cel mai important, trebuie să ne obișnuim cu faptul că produsul intern brut crește într-un ritm mai scăzut, iar acest lucru înseamnă că trebuie să ne adaptăm în mod corespunzător la nivel de societate. Din punct de vedere istoric, productivitatea muncii  a crescut în medie cu 2 la sută pe an. În cazul unui ciclu economic normal, dacă populația în vârstă de muncă  crește cu 1 la sută pe an  (așa cum s-a întâmplat în anii 1960 în cazul multor economii avansate), economia va crește cu 3 la sută (2 la sută productivitatea plus 1 la sută factorul demografic). În cazul în care economia avansează peste nivelul normal (din cauza cererii sau a șocurilor de aprovizionare), creșterea este de 4 sau 5 la sută. Atunci când economia încetinește, creșterea este de 1 sau 2 la sută. Cu toate acestea, per ansamblu, creșterea fluctuează întotdeauna în jurul nivelului de 3 la sută.

Și acum, să ne imaginăm o situație în care populația în vârstă de muncă  scade cu 1 la sută pe an în loc să crească în acest ritm. În cazul în care productivitatea muncii  continuă să crească cu 2 la sută (voi reveni mai jos asupra acestui aspect), economia va crește în medie cu 1 la sută (2 la sută productivitatea minus 1 la sută scăderea demografică) și nu cu 3 la sută ca în cazul precedent. Atunci când economia avansează peste nivelul mediu, creșterea va fi de 2 sau 3 la sută. Atunci când economia încetinește, creșterea va fi de -1 sau 0 la sută.

Exact acest lucru s-a întâmplat în Japonia. Din afară, economia țării părea că stagnează începând cu jumătatea anilor 1990. Însă dacă o analizăm din punctul de vedere al produsului intern brut împărțit la populația adultă în vârstă de muncă (categoria de vârstă 16-65 de ani), ca metodă de măsurare a lucrătorilor potențiali din economie, indiferent dacă aceștia au sau nu un loc de muncă, observăm că economia Japoniei a crescut aproximativ în același ritm cu economia Statelor Unite ale Americii și mai rapid decât economia Germaniei. Râurile de cerneală care au curs în ultimele câteva decenii în legătură cu originile „deficiențelor economice” ale Japoniei sunt, practic, inutile. Nu este vina Băncii Japoniei, nici a Chinei, nici a altcuiva. Economia Japoniei crește în ritmul normal, având în vedere schimbările demografice cu care se confruntă.

Ați putea întreba: ce contează dacă economia are o rată de creștere de 1 la sută în loc de 3 la sută per ansamblu, dacă din punctul de vedere al adulților în vârstă de muncă  rata de creștere continuă să fie aceeași? Nu ar trebui să ne preocupe venitul pe cap de locuitor mai degrabă decât venitul total? Da și nu. Da, pentru că măsurarea venitului pentru a evalua bunăstarea unei societăți se face pe cap de locuitor. Și Nu, pentru că venitul pe cap de locuitor nu este totul. De exemplu, capacitatea de a ne achita datoria publică depinde de venitul total și nu de venitul pe cap de locuitor.

Să ne imaginăm o țară în care raportul dintre datoria publică și produsul intern brut este de 100 la sută. Dacă economia țării crește cu o rată de 3 la sută, datoria publică  se stabilizează sub forma unui procent din produsul intern brut. În cazul în care deficitul public este de 3 la sută, adăugăm încă 3 puncte procentuale reprezentând datoria la numărător, însă și numitorul  crește cu 3 puncte procentuale. De cealaltă parte, dacă economia crește cu o rată de 1 la sută, trebuie să aducem deficitul public la 1 la sută pentru a stabiliza datoria. Acest lucru presupune un efort bugetar mult mai mare.

Același lucru se aplică și în cazul multor alte obligații ale statului, cum ar fi cele referitoare la prestațiile aferente sistemului de pensii și sistemului public de sănătate. Aceste prestații sociale sunt mai împovărătoare din punct de vedere financiar atunci când, în condițiile scăderii populației în vârstă de muncă, ne confruntăm și cu o prelungire a speranței de viață. În timp ce costurile sociale cresc cu repeziciune, economia rămâne în urmă. Modificări cum ar fi majorarea vârstei de pensionare ajută, însă nu modifică în mod semnificativ scenariul de bază. Prin rămânerea în câmpul muncii o perioadă mai îndelungată putem încetini scăderea populației active, însă nu o putem opri.

De fapt, este posibil ca argumentele invocate în alineatele anterioare să fie prea optimiste. Va continua să crească productivitatea muncii  cu o rată de 2 la sută chiar și atunci când populația scade? Sunt motive să ne îndoim de acest lucru. 

Cunoaștere, creativitate și inovare

După cum am subliniat mai sus, creșterea economică se bazează pe recombinarea de idei noi. Ce înseamnă idei în acest context? Înseamnă orice creație a minții umane care ne permite să transformăm o resursă într-un bun sau într-un serviciu. De exemplu, o idee de acum multe secole era să folosim silicon la fabricarea betonului. De curând, ne-a venit ideea de a folosi silicon pentru producția de tranzistori (precum cei pe care îi folosiți acum pentru a citi aceste rânduri). În urmă cu doar câteva săptămâni s-au înregistrat progrese majore în folosirea siliconului pentru fabricarea de baterii mai bune pentru mașinile electrice. Dar există și alte idei, printre care noi teoreme matematice (importante, de exemplu, pentru cardul dumneavoastră de credit sau pentru lucrul pe internet) și crearea de noi modele de afaceri. Înființarea Amazon sau inventarea contabilității analitice au reprezentat în egală măsură inovații, la fel ca inventarea unui nou proces chimic.

Și cine creează aceste idei? Oamenii. Ideile sunt rezultatul eforturilor de cercetare și al creativității. În consecință, în condiţiile în care toţi ceilalţi factori nu suferă modificări, fluxul de idei într-o societate depinde de numărul oamenilor care se gândesc la acestea. Este aproape sigur că o societate cuprinzând 200 de milioane de oameni va dezvolta idei mai inovatoare decât o societate formată din două milioane de oameni, cu condiția ca practicile economice să fie similare. Elveția produce mai multe idei decât Nigeria întrucât are practici mai bune, însă mai puține decât Statele Unite ale Americii, întrucât are o populație mai redusă. Populațiile mai reduse, chiar și în țări din lume în care practicile în materie de inovare sunt mai bune (Statele Unite ale Americii, Asia de Est, Europa Occidentală), vor constitui populații care generează un număr mai redus de idei inovatoare .

Cine creează idei? Oamenii. Ideile sunt rezultatul eforturilor de cercetare și al creativității. În consecință, în condiţiile în care toţi ceilalţi factori nu suferă modificări, fluxul de idei într-o societate depinde de numărul oamenilor care se gândesc la acestea.

Acest fenomen poate fi deosebit de acut dacă ținem cont de faptul că dovezile sugerează că, pe măsură ce acumulăm cunoștințe, va fi din de în ce mai dificil să dezvoltăm idei noi. Umanitatea nu va mai avea niciodată un alt Galileo Galilei, Isaac Newton sau Charles Darwin. Ideile fundamentale dezvoltate de aceștia în domenii precum fizică, matematică și biologie nu pot fi „reinventate”. Chiar și teoria relativității  sau mecanica cuantică din fizica secolului al XX-lea, în pofida caracterului lor de noutate și a consecințelor substanțiale, nu reprezintă mai mult decât rafinări ale structurilor cognitive existente, mai degrabă decât descoperiri radicale, așa cum a fost cazul inventării metodei experimentale sau a calculului infinitesimal. Cel mai probabil, Newton nu s-a înșelat atunci când a susținut că a putut vedea în perspectivă pentru că a stat pe umerii coloșilor, însă, chiar și de la această înălțime, perspectiva ne este umbrită de o grupare din ce în ce mai mare de nori.

Observ frecvent acest lucru în activitățile mele cotidiene. În curând, vor începe să predau un curs doctoral privind teoria controlului optimal. Acesta este un domeniu al matematicii aplicate care analizează modul în care trebuie controlat un sistem dinamic cu scopul de a obține cele mai bune rezultate posibile în cursul timpului. În economie, de exemplu, această teorie se aplică atunci când se analizează modul în care trebuie administrat în timp un portofoliu de investiții pentru a maximiza randamentul acestuia, în condițiile unui anumit grad de risc.

Conform estimărilor mele, la sfârșitul anilor 1990, pe când eram student, erau necesare  aproximativ douăsprezece luni (după absolvirea cursurilor doctorale de bază) pentru specializarea în domeniu și pentru a putea începe elaborarea unei teze revoluționare la nivel global. Tot conform estimărilor mele, astăzi sunt necesare cel puțin douăzeci și patru de luni. Este spectaculos să vedem câte lucruri am aflat despre teoria controlului optimal  în ultimele două decenii. Însă acest lucru înseamnă, de asemenea, că este mai greu ca niciodată să dezvoltăm idei noi în acest domeniu, dar și că mai avem încă multe de învățat. Fondatorilor acestei specializări – Richard Bellman și Lev Pontriaguin, le-a fost mult mai ușor pentru că la momentul respectiv nimic din ce știm astăzi nu fusese descoperit. Această situație nu umbrește cu nimic realizările acestora (ambii au fost adevărate genii), însă pune în perspectivă meritele actualei generații de tineri cercetători.

De trei secole, umanitatea este prinsă într-o competiție în care, de o parte, este din ce în ce mai dificil să se dezvolte idei noi, dar, de cealaltă parte, există un număr din ce în ce mai mare de persoane implicate în activități de cercetare. Aceste două forțe s-au contracarat reciproc iar rezultatul competiției, până acum, este acela că am putut dezvolta noi tehnologii și progrese științifice care au facilitat creșterea anuală medie cu 2 la sută a productivității muncii.

Din cauza scăderii demografice, începem să devenim perdanți în această competiție. Va fi din ce în ce mai dificil să sporim numărul cercetătorilor universitari și al inovatorilor în domeniul economic. Există multe persoane care nu sunt nici  interesate, nici nu au capacitatea de a efectua activități de cercetare, iar orice cercetător suplimentar reprezintă o persoană în minus care își desfășoară activitatea în domeniul producției de bunuri și servicii. Ca societate, nu ne putem dedica cu toții activității de inovare. Cineva trebuie să și pună în practică inovația și să producă lucrurile care ne plac.

Cu alte cuvinte, reducerea populației umane poate însemna, de asemenea, o populație mult mai puțin dinamică din punctul de vedere al inovării. Mulți economiști susțin că efectele se simt deja atunci când vorbim despre crearea de noi afaceri și de productivitatea redusă înregistrată începând cu 2008.

Să revenim la calculele noastre: să presupunem că, în urma inovării în scădere, productivitatea muncii va crește cu o rată de numai 1 la sută pe an. În condițiile scăderii cu 1 la sută a populației în vârstă de muncă, „noua normalitate” va fi reprezentată de o creștere de 0 la sută a produsului intern brut. Cum vom reuși să plătim pentru statul social și pentru datoria publică în condițiile unei creșteri medii zero? Nu iese la socoteală.

Din cauza scăderii demografice, începem să devenim perdanți în această competiție. Va fi din ce în ce mai dificil să sporim numărul cercetătorilor universitari și al inovatorilor în domeniul economic. 

Nu vom fi salvați de roboți

Aud adeseori susținerea că automatizarea ne va salva. Conform acestei susțineri, dacă avem destui roboți și dezvoltăm sisteme de inteligență artificială, putem continua să creștem fără nicio problemă. De fiecare dată, răspunsul meu este că aceasta este ideea care a stat la baza strategiei economice a Uniunii Sovietice; ideea nu a funcționat în secolul al XX-lea și nu va funcționa nici acum.

În 1928, Stalin a lansat un program de industrializare accelerată bazat pe investiții extrem de mari. Ideea era să se acumuleze capital fizic suficient pentru a putea produce destule bunuri de larg consum pe parcursul câtorva decenii, pentru a realiza obiectivele comunismului. Problema acestei strategii investiționale este că acumularea de capital fizic vine la pachet cu diminuarea randamentelor marginale. Construirea primului furnal în Magnitogorsk în 1932 a generat randamente foarte mari: s-a făcut trecerea de la zero producție de oțel la producția de oțel cu valori marginale foarte ridicate. Cel de al doilea furnal construit în anii 1950 a avut un randament mult mai scăzut. Ultimul furnal, finalizat în 1987, era aproape inutil. Gândiți-vă la televizoarele din casa dumneavoastră. Primul televizor pe care îl achiziționăm și îl instalăm în sufragerie, este foarte util. Al doilea televizor, pe care îl instalăm în dormitor, are utilitatea sa, dar nu ca primul televizor. Al treilea televizor, pe care îl instalăm în bucătărie, ne ajută, dar nu prea mult. Al patrulea televizor rămâne în dulap. Doar dacă ne uităm la randamentele marginale în scădere ale capitalului fizic instalat în Uniunea Sovietică, putem să înțelegem, aproape în totalitate, ratele ridicate de creștere economică înregistrate în Uniunea Sovietică în anii 1930, ratele medii din anii 1950 și 1960, precum și stagnarea din anii 1970 și 1980.

Roboții sunt o altă formă de capital fizic, poate mai interesantă decât un furnal, însă nu prea diferită în esență. Și, de aceea, randamentele marginale în scădere se aplică și în cazul roboților. Primul robot are randamente marginale ridicate, al doilea are randamente ceva mai scăzute, iar al treilea este aproape inutil.

Creștem pentru că avem idei mai multe și mai bune. Acumulăm capital pentru a produce idei, și nu invers.

De aceea nu folosesc niciodată cuvântul „capitalism” atunci când mă refer la sistemul nostru economic. Evidențierea cuvântului „capital” ne face să credem că esența creșterii economice moderne constă în acumularea de capital fizic, fie el format din furnale sau din roboți. Nu, lucrurile nu stau deloc așa. Creștem pentru că avem idei mai multe și mai bune. Acumulăm capital pentru a produce astfel de idei, și nu invers. Regatul Unit, urmat de restul țărilor occidentale, au condus revoluția industrială și creșterea economică modernă pentru că au fost primele societăți care, în anii 1650, au început să aibă structuri instituționale care au încurajat dezvoltarea sistematică și constantă de noi idei. Pe scurt: cu o populație redusă în 2100, vom avea cel mai probabil mai puține idei inovatoare și, astfel, o creștere mai mică a productivității.

Aș putea să mă înșel? Bineînțeles! Este posibil ca progresele înregistrate în ultimii ani în domeniul învățării profunde să faciliteze dezvoltarea de noi idei, chiar și în condițiile existenței unui număr mai mic de cercetători. În urmă cu zece ani nu m-aș fi aventurat să spun că vom avea astăzi rețele neuronale profunde care pot prezice plierea proteinelor. Revenind la exemplul teoriei controlului optimal pe care l-am prezentat anterior, rețelele neuronale profunde fac posibilă rezolvarea problemelor care erau imposibil de rezolvat în urmă cu numai doi ani. Este posibil, de asemenea, ca noile tehnologii să nu facă obiectul acelorași randamente marginale reduse, așa cum s-a întâmplat cu tehnologiile secolelor trecute. De exemplu, datele sunt bunuri non-rivale: utilizarea datelor într-un domeniu de activitate al unei societăți nu limitează utilizarea respectivelor date într-un alt domeniu de activitate. Prin comparație, utilizarea unui utilaj într-un domeniu de activitate împiedică utilizarea utilajului respectiv în alt domeniu de activitate.

Vor fi aceste schimbări suficient de puternice pentru a înfrânge impactul declinului demografic  asupra dezvoltării de noi idei? Eu, ca și Robert Gordon, tind să fiu pesimist și să cred că aceste schimbări nu vor fi suficiente, însă mi-aș dori foarte mult să mă înșel. 

 

Despre autor
Jesús Fernández-Villaverde este profesor de Economie la Universitatea Pennsylvania, unde lucrează că director al secției doctorale din cadrul Catedrei de Economie, profesor invitat al Universității Oxford, profesor asociat la Nuffield College (Oxford), profesor invitat al Băncilor Rezervei Federale din Chicago, New York și Philadelphia și la Banca Spaniei, consilier al Hoover Institution la Regulation and Rule of Law Initiative de la Universitatea Stanford și membru al Biroului Național de Cercetare în Economie și al Centrului de Cercetare pentru Politici Economice. În trecut, a fost profesor la – printre altele – Harvard, Princeton, Yale, Duke și New York, a fost profesor invitat la Băncile Rezervei Federale din St. Louis, Minneapolis, Cleveland și Atlanta, profesor-cercetător la FEDEA (Spania), asociat al Hoover Institution de la Universitatea Stanford, profesor invitat la Institutul Becker-Friedman al Universității din Chicago, profesor invitat la INTE de la Universitatea Cambridge, profesor invitat la Universitatea Melbourne (Australia), și a fost directorul Penn Institute pentru Cercetare în Economie. Traducere și adaptare după The Public Discourse.
Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Viitorul demografic al umanității (I). Tendințe (de Jesús Fernández-Villaverde)

Viitorul demografic al lumii se prezintă într-un mod extrem de neobișnuit. Persoanele care nu au împlinit vârsta de cincizeci de ani vor asista la o scădere de durată a populației umane. Iar acest declin demografic nu va fi cauzat de o epidemie sau de schimbările climatice, ci, mai degrabă, de reducerea drastică a fertilității la nivel mondial.

Cel mai probabil, dacă vă regăsiți în categoria persoanelor care nu au împlinit vârsta de cincizeci de ani, în trei sau patru decenii veți fi martori ai unei situații nemaiîntâlnite vreodată de ființele umane în ultimii 60.000 de ani, și anume cu un declin de durată al populației umane. Iar acest declin demografic nu va fi cauzat de o epidemie sau de schimbările climatice, ci, mai degrabă, de reducerea drastică a fertilității la nivel mondial.

Pentru o imagine asupra viitorului demografic al umanității, ne putem uita la situația din Coreea de Sud. În 1960, în Coreea de Sud s-au născut 1.080.535 de persoane. La momentul respectiv, populația Coreei de Sud era de 25.012.374 de persoane. Cu toate acestea, în 2020, în Coreea de Sud s-au înregistrat numai 272.410 de nașteri, în condițiile în care populația țării număra 51.829.023 de persoane.

Cu alte cuvinte, în Coreea de Sud, rata natalității a scăzut de la 43,2 la mia de locuitori în 1960 la 5,3 la mia de locuitori în 2020. Într-o perioadă de șaizeci de ani, rata natalității în Republica Coreea a scăzut cu 88 la sută.

Statisticile aferente Coreei de Sud nu pot fi puse pe seama pandemiei de COVID-19. Și aceasta pentru că pandemia a devenit o problemă majoră pentru Coreea abia la sfârșitul lunii februarie 2020. Și dacă avem în vedere că durata sarcinii la specia umană este de aproximativ 40 de săptămâni, nu este posibil ca toate nașterile survenite înainte de începutul lunii decembrie 2020 să fi fost influențate de izbucnirea epidemiei de COVID-19. Adevăratele efecte cauzate de pandemia de COVID-19 asupra ratei natalității, oricare ar fi ele, nu se vor manifesta în mod vizibil decât după sfârșitul anului 2021.

Totodată, legislația în materie de avort aplicabilă în Republica Coreea înainte de anul 2021 a fost extrem de restrictivă, neexistând niciun indiciu în sensul că femeile au apelat în mai mare măsură la practica avortului ilegal în 2020 comparativ cu anii precedenți. Cifrele care reflectă numărul nașterilor în 2020 sunt în concordanță cu declinul de durată înregistrat în Coreea de Sud în ceea ce privește rata natalității. 

La ce se poate aștepta Coreea de Sud?

Pentru a înțelege viitorul preconizat pentru evoluția demografică a Coreei de Sud, putem aplica „Regula vârstei de 85 de ani”. Această regulă se bazează pe faptul că speranța de viață în cele mai avansate țări este de aproximativ 85 de ani. Dacă în țara A se nasc anual 1.000 de persoane și acest număr rămâne constant, atunci populației acestei țări pe termen lung va fi 85 x 1.000 (unde 85 reprezintă durata de viață medie la 1.000 de noi persoane, anual). Și acum să aplicăm „Regula vârstei de 85 de ani” la situația din Coreea de Sud: 85 x 272.410 (numărul de nașteri în anul 2020) = 23.154.850.

„Regula vârstei de 85 de ani” ne oferă o aproximare brută, însă utilă. Regula supraestimează populația în cazul în care rata de fertilitate (numărul mediu de copii pe femeie) este sub 2,1 și anume raportul aproximativ dintre rata de fertilitate și rata de înlocuire (numărul reflectând mortalitatea infantilă). Având în vedere că se nasc mai mulți băieți decât fete (raportul natural, fără avorturi selective în funcție de sex, este de aproximativ 105 de băieți la 100 de fete), din 1.000 de copii născuți, numai 485 vor fi fete. Aceste fete, atunci când devin mature, dacă au în medie mai puțin de 2,1 copii fiecare, vor fi mamele unui număr mai mic de 1.000 de persoane. Așadar, pe termen lung, populația va cuprinde mai puțin de 85.000 de persoane. De cealaltă parte, „Regula vârstei de 85 de ani” subestimează populația pe termen lung atunci când rata de fertilitate este mai mare decât 2,1.

În cazul Coreei de Sud, rata de fertilitate înregistrată în anul 2020 a fost de 0,84 – cu mult sub rata de înlocuire. În consecință, peste câteva decenii, populația Coreei de Sud (fără a lua în considerare imigrația, dezastrele naturale etc.) se va situa cu mult sub predicția noastră de 23 de milioane de persoane. La rata actuală a natalității, numărul populației se va apropia mai degrabă de 12 milioane.

Prefer, din multe motive, să folosesc Coreea de Sud drept exemplu.

În primul rând, pentru că atunci când folosesc Statele Unite ale Americii, China sau alte țări drept exemplu de scădere a fertilității, cititorii au tendința să reacționeze în baza unor prejudecăți ideologice („Președintele este de vină!”). Sau, de altă parte, au tendința de a se împotmoli în chestiuni care, la o examinare mai atentă, nu sunt la fel de importante ca fertilitatea deși ar putea să pară astfel (șomajul în rândul tinerilor din Europa, moștenirea politicii „un singur copil per familie” din China etc.). Majoritatea occidentalilor înțeleg la modul superficial politica și cultura Coreei de Sud (Știți cine este președintele Coreei de Sud?; Partidul de guvernământ este de stânga sau de dreapta?), acesta fiind motivul pentru care Coreea de Sud este țara perfectă pentru a exemplifica ce anume se întâmplă din perspectivă demografică.

În al doilea rând, pentru că, puțin forțat, Coreea de Sud este reprezentativă pentru ceea ce se întâmplă în multe alte țări. Atunci când discutăm despre rata natalității, țara care ne vine în mine de obicei este, bineînțeles, China. În 1990, la zece ani de la introducerea politicii „un singur copil pe familie”, China a înregistrat 23.910.000 de nașteri (ceea ce înseamnă o rată aproximativă a natalității de 21,06 la 1.000 de persoane). În 2020, după eliminarea tuturor restricțiilor în materie de natalitate, s-au născut 12.050.000 de persoane (ceea ce înseamnă o rată aproximativă a natalității de 8,54 la 1.000 de persoane).

Autoritățile chineze ne spun că în 2020 au murit aproximativ 10.010.000 de persoane (cel mai probabil această cifră este subestimată, însă să lucrăm cu ceea ce avem). Datele ne prezintă un spor natural al populației de 2 milioane, un număr care ar putea să pară extrem de mare dacă nu am vorbi despre China, o țară cu o populație totală de 1,4 miliarde de persoane. Și în acest caz, folosind „Regula vârstei de 85 de ani”, vedem că în condițiile numărului actual al nașterilor, în câteva decenii, populația Chinei ar urma să înregistreze o scădere de 27 la sută, ajungând la 1,02 miliarde. De fapt, dacă avem în vedere că rata natalității în China este de 1,3 copii pe femeie, populația Chinei ar putea să scadă la aproximativ 700 de milioane. 

Cei doi coloși asiatici

Celălalt colos asiatic, și anume India, are o rată a natalității mai mare decât cea a Chinei, înregistrând aproximativ 27 de milioane de nașteri în 2019 și o rată de fertilitate aproximativ egală cu rata de înlocuire. În acest caz, în urma aplicării „Regulii vârstei de 85 de ani”, se estimează că pe termen lung populația Indiei va ajunge la aproximativ 2,2 miliarde de persoane. În baza cifrelor actuale, conform estimărilor pe termen lung, populația Indiei (2,2 miliarde) va fi de trei ori mai mare decât populația Chinei (700 milioane). Iar o astfel de situație ar atrage după sine o schimbare de proporții de ordin geostrategic.

În acest caz, estimările obținute prin „Regula vârstei de 85 de ani” sunt cel mai probabil exagerate, întrucât speranța de viață în India este scăzută. Eu anticipez că în următorii zece ani India se va confrunta, de asemenea, cu o scădere majoră în ceea ce privește numărul nașterilor. Există deja state din India care adoptă politici sociale favorabile educației și drepturilor femeilor, cum ar fi statul Kerala, unde rata de fertilitate înregistrează de mulți ani niveluri cu mult sub 2,1. Experiența ne arată că în regiunile nedezvoltate se manifestă tendința de a adopta rate ale natalității înregistrate de statele mai dezvoltate. Să luăm Turcia drept exemplu: în perioada anilor 1980 și 1990, rata fertilității a scăzut numai în Istanbul și în provinciile din extremitatea vestică. Însă, în 2020, această tendință a fost înregistrată și în provinciile estice ale Turciei, ceea ce a dus la o rată a natalității la nivel național de 1,76.

Anticipez, pe baza cercetărilor recente, că rata globală de fertilitate va atinge pragul-cheie de 2,1 în jurul anului 2030. Aceasta înseamnă că populația mondială va atinge un vârf de creștere între 2050 și 2060 și va începe apoi să scadă.

La fel se va întâmpla și în cele două Americi. Deja în America Latină și în zona Caraibilor, per ansamblu, ratele de fertilitate sunt sub 2,1. Conform tendințelor actuale, este posibil ca în aproximativ zece ani să înceapă o scădere a populației în Argentina, Chile și Brazilia. Mexic și Columbia vor avea aceeași soartă în aproximativ douăzeci de ani. Situația este și mai gravă în America de Nord (Statele Unite, Canada și Bermuda), unde media ponderată a ratei de fertilitate este 1,68, cu mult sub rata de înlocuire.

Se pare că există o excepție notabilă de la această tendință mondială de scădere a fertilității: Africa. Deși chiar și în Africa, pe măsură creșterii nivelului de trai și de salarizare, rata natalității scade. Maroc și Tunisia au deja o rată de fertilitate de aproximativ 2,1. Schimbările demografice încep să își facă simțită prezența și în tarile subsahariene. Cabo Verde, de exemplu, deși este o țară mică, a depășit deja pragul de 2,1. Iar această tendință va fi urmată de multe alte țări în câțiva ani.

Cu toate acestea, chiar dacă Africa menține o rată ridicată a natalității de câteva decenii, acest lucru nu va fi suficient pentru modifica efectul cumulat la nivel global al numărului scăzut de nașteri. Conform Băncii Mondiale, rata de fertilitate la nivel mondial în 2019 era 2,403. Anticipez, pe baza cercetărilor recente, că rata de fertilitate la nivel mondial va atinge pragul-cheie de 2,1 în jurul anului 2030.

Aceasta înseamnă că populația mondială va atinge un vârf de creștere între 2050 și 2060 și va începe apoi să scadă. 

Este declinul demografic inevitabil?

Predicțiile mele nu sunt infailibile. Există multe aspecte pe care nici cele mai sofisticate calcule matematice nu le pot anticipa sau măsura. Componența populației mondiale poate suferi modificări semnificative în următoarele decenii.

În urmă cu cincizeci de ani nu existau diferențe notabile între ratele natalității înregistrate în rândul americanilor care raportau că participă la slujbe religioase cel puțin o dată pe săptămână („credincioșii”) și în rândul celor care nu procedau în acest mod („ateii”). În prezent, aceste diferențe sunt mult mai pronunțate. Deși fertilitatea a scăzut în cazul ambelor grupuri, rata natalității în cazul „ateilor” a scăzut de la aproximativ 2,8 la 1,5 în timp ce rata natalității în cazul „credincioșilor” a scăzut de la 3 la 2,2. Însă, și mai surprinzător, „credincioșii”, în medie, au venituri mai mici decât „ateii”.

Există o multitudine de dovezi concrete cu privire la decalajul dintre credincioși și atei. Mergeți la orice parohie catolică tradițională și veți vedea legiuni întregi de copii care ies din  microbuzele Ford Transit. În timp ce orice parc din apropierea comunității hasidice freamătă de copii care se joacă, într-un parc din Greenwich Village nu veți găsi decât oameni în vârstă de treizeci de ani care practică yoga.

În Israel, rata de fertilitate ridicată înregistrată în rândul populației arabe și al evreilor ultraortodocși a condus la schimbări în structura politică și bugetară a țării. În India, motivul pentru care rata de fertilitate a scăzut mai lent este legat de ratele mai ridicate ale natalității înregistrate în rândul populației musulmane. Prin urmare, ponderea populației musulmane din India a crescut de la 10 la sută în 1947, la 15 la sută în prezent.

Al doilea motiv pentru care este posibil ca predicția mea să nu se adeverească este faptul că guvernele reacționează deja la această reducere a fertilității. Multe țări europene au început deja să pună în aplicare programe menite să sporească rata de fertilitate. În anumite cazuri, de exemplu în Republica Cehă, există unele dovezi care arată că politicile guvernamentale au contribuit la o creștere a ratei natalității. În 2020, rata de fertilitate în Cehia era 1,71, față de 1,132 în 1999.

Inclusiv guvernul chinez, cu mâna sa de fier binecunoscută, a pus în aplicare mai multe politici menite să crească ratele natalității. Până în prezent, Partidul Comunist Chinez a adoptat politici care vizează reducerea costului educației, a încurajat cuplurile să facă mai mulți copii, a „invitat” industria filmului și a televiziunii să promoveze valorile familiei tradiționale și a limitat în mod semnificativ efectuarea de avorturi la cerere.

Al treilea factor necunoscut care îmi poate afecta predicția este mortalitatea. După cum am menționat anterior, populația unei țări depinde de numărul de nașteri și de speranța de viață. Va crește speranța de viață în anii următori? Va scădea? Nu știe nimeni. Există elemente care arată că speranța de viață în cele mai bogate țări din Europa ajunsese la un platou în jurul anului 2014, cu mult înainte de izbucnirea pandemiei de COVID-19. Acest platou ar putea fi atribuit lipsei inovațiilor medicale care pot prelungi viața pentru că, de exemplu, noile tratamente pentru cancer contribuie la îmbunătățirea calității vieții pacienților, însă oferă foarte puțin în sensul speranței de viață.

Este posibil ca inovațiile în materie de prelungire a speranței de viață să fi fost anulate din cauza amplificării obiceiurilor care reduc speranța de viață (de exemplu, consumul de droguri, singurătatea, depresia, etc.). Va aduce tehnologia mRNA o revoluție medicală în cazul unei multitudini de boli, așa cum a pretins unul dintre fondatorii Moderna cu ocazia unei reuniuni recente? Nu vă pot răspunde. Sănătatea publică nu este printre domeniile mele de expertiză.

Fertilitatea nu numai că scade, însă scăderea este mai rapidă decât aș fi anticipat cu zece ani în urmă.

În cele din urmă, țările se confruntă, una după alta, cu un factor demografic suplimentar: emigrația. Deși numărul deceselor a depășit numărul nașterilor în 2020, populația Coreei de Sud a continuat să crească datorită imigrației. În ceea ce privește imigrația, trebuie să ne amintim că planeta are imigrație zero (cel puțin în acest moment!), pentru că migranții trebuie să plece dintr-o țară pentru a ajunge în altă țară. La urma urmei, predicția mea vizează declinul demografic global.

Nu îmi vine în minte nicio țară care să poate atrage un flux de migrație suficient pentru a stopa scăderea propriei populații. După cum am calculat mai sus, în ritmul actual, populația Coreei de Sud va scădea de la 53 de milioane la 12 milioane în câteva decenii. Dacă dorește să își mențină populația, Coreea de Sud va trebui să aducă în țară 39 de milioane de străini (în principal din țări non-asiatice, pentru că situația populațiilor vecinilor direcți nu este nici ea prea bună). În cazul în care Coreea de Sud reușește că atragă o migrație în masă, coreenii nativi ar reprezenta numai 25 la sută din populația țării. Se ridică întrebarea: Credeți că alegătorii coreeni vor fi de acord să devină o minoritate în propria lor țară? Rețineți că nu emit niciun fel de judecată privind caracterul pozitiv sau negativ al unor astfel de decizii: decizia cu privire la propriul destin trebuie luată de coreeni, nu de mine. Însă este greu de crezut că o schimbare demografică atât de profundă va fi acceptată pe scară largă.

În încheiere, sper că v-am putut convinge că viitorul demografic al lumii este cel puțin neobișnuit. Fertilitatea nu numai că scade, însă scăderea este mai rapidă decât aș fi anticipat cu zece ani în urmă. Nu mi-am imaginat niciodată că Tailanda poate avea un spor natural negativ în 2021 sau că rata de fertilitate în Arabia Saudită poate scădea sub nivelul ratei de înlocuire. Deși realizarea unei analize complete a acestui fenomen nu se încadrează în sfera de cuprindere a prezentului articol, un lucru este cert: consecințele de ordin politic, social și economic ale unui astfel de colaps demografic vor fi extraordinare.

– va urma –

 

Despre autor
Jesús Fernández-Villaverde este profesor de Economie la Universitatea Pennsylvania, unde lucrează că director al secției doctorale din cadrul Catedrei de Economie, profesor invitat al Universității Oxford, profesor asociat la Nuffield College (Oxford), profesor invitat al Băncilor Rezervei Federale din Chicago, New York și Philadelphia și la Banca Spaniei, consilier al Hoover Institution la Regulation and Rule of Law Initiative de la Universitatea Stanford și membru al Biroului Național de Cercetare în Economie și al Centrului de Cercetare pentru Politici Economice. În trecut, a fost profesor la – printre altele – Harvard, Princeton, Yale, Duke și New York, a fost profesor invitat la Băncile Rezervei Federale din St. Louis, Minneapolis, Cleveland și Atlanta, profesor-cercetător la FEDEA (Spania), asociat al Hoover Institution de la Universitatea Stanford, profesor invitat la Institutul Becker-Friedman al Universității din Chicago, profesor invitat la INTE de la Universitatea Cambridge, profesor invitat la Universitatea Melbourne (Australia), și a fost directorul Penn Institute pentru Cercetare în Economie. Traducere și adaptare după The Public Discourse.
Vă recomandăm
[adrotate group="2"]