Parintele este responsabil pentru actiunile copilului pana la varsta de 18 ani, deci parintele decide cum isi educa propriul copil. In caz contrar, statul este ipocrit. Daca statul este educatorul, sa fie responsabil statul ?
Parintele decide cati copii doreste si cum ii creste, statul nu este stapanul nimanui. Scopul statului este sa mentina ordinea sociala si sa garanteze granitele tarii.
Interesul copilului este sa traiasca intr-un mediu sanatos alaturi de familia naturala, daca viata nu ii este pusa in pericol intentionat. Saracia nu este o boala, nici ilegala, saracii trebuie ajutati, nu blamati.

Provin dintr-o familie saraca, monoparentala de la varsta adolescentei. Cu o educatie de tip „militar” si parinti care aveau asteptari mari de la proprii copii.
Crescut intr-un cartier violent de la periferia unui oras din provincie.

In armata esecul se plateste colectiv, inclusiv prin tehnici de tortura, cum ar fi alergarea cu masca de gaze pana la voma/lesin.
Care militar se va sinucide cu arma din dotare, cedand psihic ? Unul cu suzeta de aur si perna de puf in copilarie, sau unul care a practicat sport si a fost pedepsit pentru greseli ?

In cartierul/orasul copilariei mele era multa violenta, violenta pe strazi venea aproape exclusiv de la cei care nu erau pedepsiti pentru actiunile lor.
Toti cei care proveneau din familii cu educatie stricta, intelegand propria suferinta si consecintele propriilor actiuni, nu initiau niciodata un conflict, fiind mereu in defensiva.

Cei care pretind ca in familiile unde se aplica fizic corectii sunt predispusi la violenta mint cu nerusinare, doar cei incurajati spre violenta o practica.

Un anumit grad de violenta este totusi acceptat de societatea ipocrita, altfel sporturile de contact le-ar fi interzise. Totusi multi practica sporturi de contact nu pentru autoaparare, ci si pentru a fi respectati prin violenta.

In orice dezbatere adevarul este la mijloc, excesele fac mereu rau.
Intr-o lume ideala nimeni nu ar fi violent si toti s-ar gandi la binele celuilalt.
In lumea reala, pedepsele, chiar si clasica „spanking” pot intari caracterul unui copil, il pot face sa fie empatic cu ceilalti si responsabil pentru propriile actiuni.

Cine doreste trimiterea parintilor in inchisori si ruperea copiilor din familia naturala, pentru motive stupide si inventate, va primi el insusi ura pe care o simte pentru celalalt.

Copiii de maine nu va vor arata nici un pic de mila pentru ca i-ati rupt de familia lor. Veti primi inapoi ura pe care le-ati dorit-o lor si familiei lor.

Cititi despre copilaria lui Anders Behring Breivik, teroristul norvegian. Veti vedea ca teoriile neo-marxiste nu au nici o legatura cu realitatea.
Ruperea unui copil din propria familie, impotriva vointei si interesului sau, este Rapire. Acel copil nu va va uita, nu va va arata nici un fel de mila.

Veti culege roadele urii, veninul varsat impotriva unor copii nevinovati si durerea unor parinti lipsiti de rodul dragostei lor.

sunt niste fiinte pe care trebuie sa le iubim si sa le crestem sa devina independente, dar fara a le arata latura noastra violenta.

bataia administrata lor nu este alcevadecat o expresie a neputintei parintelui. neputinta de a-l educa altfel, de a se face inteles din vorbe, din propriul exemplu.

daca dumneavoastra parintilor -care doriti sa va educati copiii cu palma – ati primi acelasi tratament de la cei din jur cum ati reactiona? cum ar fi ca la serviciu sa va dea seful doua palme pt ca ati intarziat putin sau pt ca ceva nu merge bine in firma. faceti un exercitiu de imaginatie si reveniti-va. nici un copil nu se naste cu probleme, le capata din vina noastra, a parintilor pentru ca nu stim cum sa-l educam (si nu ma refer ca nu stim cum sa-l lovim!!!!!).

Nu ne lovim copiii din dragoste! Ii lovim din disperare, din lipsa de putere, din cauza problemelor noastre personale ce le avem, pe care ar trebui sa ni le rezolvam noi cu noi, nu noi cu copii.

Da, mi-am lovit copilul peste manuta, dar NU, si NU, si NU, repet, NU e normal!!! Am gresit! Imi pare rau si mi-a parut rau si sper sa nu mai repet vreodata greseala aceea. Nu a fost vina lui ca eu sunt obosita de la serviciu si nu am vreme sa ii ascult plansul. E vina mea si a modului in care am fost eu crescuta ca mi-a venit la indemana sa lovesc. De ce copiii ce nu au fost loviti niciodata, ca de exemplu sotul meu, indiferent de cat de tare e suparat pe ce face copilul, nu ii vine sa loveasca??? Pentru ca problema nu e la copil!!! E la parinte!

Incetati sa gasiti normalul in situatia asta, si schimbati-va voi pe voi, ca sa va puteti creste bine copiii. Reguli si disciplina pot fi impuse fara palme si fara urlete!! Faptul ca unii nu stiu, si sunt mult prea blanzi, nu inseamna ca nu exista decat 2 feluri de autoritate a parintilor!

Urat articol, urate scuze va mai gasiti ca nu sunteti in stare sa va reparati voi ca adulti stricati ce sunteti si mai stricati si copiii puri, lasati de Dumnezeu nevinovati 🙁

Ce înseamnă această recomandare şi ce relație are cu legea? De ce un lucru de o asemenea naivitate şi, în același timp, opacitate, se găsește într-un document intitulat atât de pompos şi de obligatoriu? Această prevedere aparent lipsită de sens (cine şi pe ce bază stabilește „gradul de maturitate” şi „ia în considerare” ?), reprezintă o bună ilustrare a tendinţei de a reglementa de sus în jos totalitatea realității umane, precum şi de a impune ca drepturi puncte de vedere ideologice. În plus, această formă caracteristică, impersonală, tipică documentelor cu coloratură ideologică, lasă puterii uriașe oportunităţi de acţiune arbitrară.

Recunoaşterea unui drept al copiiilor de a se pronunța în problemele lor şi a faptului că această pronunțare, în funcţie de maturitatea copilului, ar trebui să fie luată în considerare, pare să fie o poziție concordantă cu bunul simţ, care, mai mult sau mai puţin, este acceptată în cele mai multe familii. Presiunea pentru a face din ea un drept legiferat îi schimbă caracterul.

Aceasta nu este o schimbare nevinovată. Chiar dacă, precum în cazul Cartei Europene, apare rezerva că aceste dispoziţii se vor aplica „în conformitate cu legile naționale ce reglementează exercitarea acestui drept”. Ne putem întreba: atunci, de ce mai apar, de vreme ce în toate sistemele juridice aceste chestiuni sunt, într-un fel sau altul, reglementate? În realitate însă, ele deschid uşa pentru impunerea unui anumit standard întregii Europe. Această metodă se practică în UE încă de la înființarea ei.

Prevederea din Cartă introduce un arbitru ipotetic între părinţi şi copii. Dreptul copiilor de a-şi exprima opiniile şi obligaţia de a le lua în considerare, impun o îndatorire în primul rând ocrotitorilor lor naturali. Puterea primește astfel autoritatea ingerinței în relaţia dintre părinţi şi copii, ceea ce înseamnă încălcarea esenţei relaţiilor de familie şi caracterului lor primordial. Într-o direcție asemănătoare se îndreaptă toate tentativele juridice de „combatere a violenţei în familie.”

Pentru că nu este vorba, în acest caz, de patologie. În cazul patologiei, adică faţă de încălcări ale unor norme de bază, legea trebuie să intervină în orice instituţie, inclusiv în familie. Prevederea din Carta Europeană (sau cele din alte legi pentru combaterea violenţei în familie) se îndepărtează totuși de această concepție, şi este un exemplu de abordare utopică a legii care, dorind să reglementeze totul, începe să distrugă toate celelalte instituţii sociale, în special pe acelea care, fiind primare, ar trebui să constituie pentru ea o restricţie naturală. Autoritatea părinților este înlocuită cu autoritatea legii. Acesta este un nou pas ideologic pe calea diminuării rolului instituţiei de bază, care este familia, în lumea contemporană.