back to top
Acasă Blog Pagina 352

Cum era cât p-aci ca o lege să interzică reproducerea naturală

Asociaţia Pro-vita Bucureşti a transmis, zilele trecute, un set de observaţii la o propunere legislativă de interzicere a clonării şi a altor aplicaţii ale biomedicinei care înalcă demnitatea umană. Propunerea are ca autori mai mulţi parlamentari şi a fost iniţiată de deputatul PD-L Cristi Dugulescu, fiul pastorului Petru Dugulescu, prieten şi colaborator apropiat al lui Ioan Alexandru, fondatorul Pro-vita. Dl. Dugulescu este de altfel şi preşedintele Subcomisiei pentru Demnitate Umană din Camera Deputaţilor, structură care promovează valorile vieţii umane de la concepţie, în acord cu legea morală şi dreptul natural.

Iniţiativa legislativă este de salutat – şi asta am făcut şi noi, odată cu trimiterea sugestiilor de modificare pe care le puteţi consulta aici. Atragem atenţia asupra faptului că, dincolo de alte scăpări de înţeles, o anumită formulare din textul iniţial conţine o eroare gravă care se impune corectată.

Articolul 2 al propunerii stipulează că

„Sunt interzise şi constituie infracţiuni: […] Creşterea şi dezvoltarea unui embrion uman creat în alt mod decât fertilizarea in vitro a unui ovul uman cu gameţi masculini umani, pentru o perioadă mai mare de 14 zile […]”

Din formularea actuală se deduce că se urmăreşte incriminarea reproducerii naturale, dat fiind că şi embrionii umani formaţi în urma unei fecundaţii naturale, neasistate apar „în alt mod decât fertilizarea in vitro”. Totodată, se înţelege că este permisă „creşterea şi dezvoltarea unui embrion uman creat prin fertilizarea in vitro a unui ovul uman cu gameţi masculini umani”, aşadar şi a unui produs de clonare (care ar corespunde perfect acestei definiţii), cu condiţia să fie eutanasiat la termenul recomandat. Practic, astfel cum este formulat, acest paragraf nu doar anulează însuşi scopul legii, dar creează o situaţie imposibilă: transformă reproducerea umană naturală în infracţiune!

Dacă o astfel de eroare este scuzabilă în faza iniţială, ni se pare absolut inadmisibil că în comisia de specialitate, cea de Sănătate, a primei camere sesizate – Senatul – acest aspect nu a fost observat! Propunerea legislativă a primit raport de adoptare (aceasta serveşte în fapt drept „recomandare de vot” pentru plen) cu exact această formulare!

Sugestia pentru reformularea paragrafului este

„Sunt interzise şi constituie infracţiuni: […] Creşterea şi dezvoltarea unui embrion uman obţinut în alt mod decât reproducerea naturală sau fertilizarea in vitro a unui ovocit uman cu gameţi masculini umani.”

Sesizaţi, iniţiatorii au promis că vor repara gafa atunci când proiectul va ajunge la camera decizională (Camera Deputaţilor). Totuşi, nu ne putem întreba, mai în glumă, mai în serios, ce s-ar fi întâmplat dacă nu am fi depistat noi greşeala…

Nu dorim în nici un caz ca observaţia noastră să fie tratată într-un mod senzaţionalist şi nici să girăm o răfuială politică – iniţiatorii sunt majoritar de la PD-L -, ci să ne re-afirmăm disponibilitatea de a oferi sprijin şi consultanţă, în măsura priceperii noastre, chiar în etapa dinaintea introducerii propunerii în circuitul legislativ, pentru a se evita astfel de situaţii în viitor.

Ce este în neregulă cu testarea pe embrion?

HotNews scrie ca in SUA au inceput primele teste pe celule embrionare stem. Avem indoieli privind acuratetea titlului, intrucat astfel de teste au mai avut loc, iar problema finantarii lor continua sa fie de actualitate – administratia Obama renuntand la moratoriul impus finantarii bugetare a cercetarii pe embrion, impus de fostul presedinte Bush.

Oricum, in stire s-a mai strecurat o eroare grosolana. Oponentii acestui tip de manipulare genetica nu „cred ca embrionul reprezinta o potentiala forma de viata”, ci afirma ca ESTE chiar o forma de viata in primele stadii de dezvoltare. Ceea ce este real. Distrugerea unei forme de viata pentru un beneficiu potential sau real este una din formele utilitarismului, ideologie care domina lumea inceputului de secol XXI.

De altfel, cu ajutorul celulelor embrionare stem nu s-a putut trata pana acum nici o boala. In schimb, exista celulele stem adulte si cele pluripotente, a caror utilizare este etica si care s-au dovedit mai valoroase, chiar daca si in calea lor se ridica destule obstacole tehnologice.

Am scris despre aceasta aici.

Insistenta pentru cercetarea distructiva pe embrion este doar dorinta irezistibila a unora de a trece peste orice bariera morala, intrucat din punct de vedere medical aceasta cercetarea pur si simplu nu se justifica. Si apropo de moralitate, am remarcat si la stirea de pe HotNews aceleasi comentarii poluante, fara cap si coada, ale unora care considera ca morala este o „chestie popeasca” si invechita (Platon sau Kant or fi fost tot popi si ei?). Ce curios; putem paria ca aceiasi indivizi, pusi in fata jafului banului public striga cat ii tine gura, uitand ca, dincolo de chestiunea pur juridica, furtul tot o problematica de moralitate… (PVB)

Consiliul Europei reafirmă dreptul medicilor de a refuza practicarea avortului

Consiliul Europei reafirmă dreptul medicilor de a refuza practicarea avortului

– Comunicat de presă al Asociatiei Pro-vita București –

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) a adoptat, ieri, o rezoluție care re-afirmă dreptul personalului medical de a refuza, uzând de convingeri religioase sau morale, efectuarea anumitor proceduri medicale sau participarea la acestea.

Rezoluția privește atât medicii ginecologi și personalul sanitar mediu care nu practică avortul, cât și farmaciștii care refuză eliberarea compușilor abortivi. De asemenea, nici un medic nu poate fi constrâns să practice eutanasia. „Nici o persoană, nici un spital, nici o instituție nu poate fi forțat/ă, tras/ă la răspundere sau discriminat/ă în vreun fel din cauza refuzului de a practica, găzdui sau asista la avort, eutanasie sau oricare alt act care poate provoca moartea unui fetus sau embrion uman, sub nici un motiv,” se afirmă în textul rezoluției care poate fi citit integral aici.

Deși textul inițial propus Adunării cerea statelor membre tocmai restrângerea exercitării dreptului la obiecția de conștiință, în timpul dezbaterilor raportul a fost modificat pentru a proteja acest drept. În urma acestei evoluții, inițiatoarea, socialista britanică Christine McCafferty, reprezentantă a unei rețele internaționale pro-avort, s-a văzut nevoită să voteze contra propriului raport.

Dezbaterea de ieri a suscitat un interes major în societatea civilă din țările membre ale Consiliului Europei. Organizațiile pro-vita românești au remis membrilor delegației României la Consiliul Europei un memoriu juridic care sublinia că, în timp ce nu există un drept la avort, obiecția pe motive de conștiință este un drept fundamental a cărui îngrădire este inacceptabilă. Textul acestui memoriu poate fi consultat aici.

Din partea României a participat la vot doar senatorul Viorel Badea (PD-L) care a votat în favoarea rezoluției. Îi mulțumim pentru efort și în același timp constatăm că dezinteresul delegației țării noastre pentru lucrările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a devenit cronic. La ultimele dezbateri importante, prezența românilor a fost aproape inexistentă. De altfel, Pro-vita și Alianța Familiilor din România au solicitat liderilor delegației românești la APCE explicații pentru acest comportament, solicitare rămasă până acum fără răspuns.

Adevăratul chip al susţinătorilor avortului: „O mamă iubitoare şi-ar ucide copilul handicapat”

O cunoscută ziaristă britanică a provocat scandal într-o emisiune de televiziune difuzată la BBC, după ce a susţinut omorârea copiilor suferinzi.

Virginia Ironside, care scrie regulat pentru cotidianul The Independent, a argumentat că uciderea copiilor cu handicap ar fi un act de compasiune. Celelalte femei participante la emisiunea BBC au reacţionat cu oroare după ce dna Ironside a precizat că ar fi dispusă să meargă dincolo de simpla susţinere a unei idei.

„Dacă aş fi mama unui copil suferind – suferind profund, vreau să spun – aş fi prima care şi-ar dori să-i pună o pernă pe faţă.”

În acelaşi program, dna Ironside a argumentat că avortul poate fi „moral” dacă copilul este handicapat sau „total nedorit,” spunând că ar fi o dovadă de egoism să faci altfel.

Articolul integral aici iar mai jos un fragment din emisiunea BBC.

Comentariu: Cel puţin dna Ironside nu e ipocrită: cine susţine avortul, nu poate, logic, să nu susţină infanticidul sau eutanasia. Ar fi interesant de aflat ce înţelege prin „profund suferind”. Aşa ca ea, probabil…?

O carte unică, acum disponibilă gratuit: Îndrumarul medical-creştin al Federaţiei Pro-vita

Încercând să răspundă chemării stringente de reînnoire a neamului românesc, Federaţia Provita îşi propune să contribuie, alături de toţi cei pe care conştiinţa îi angajează în lupta pentru viaţă, la sprijinirea întoarcerii către Izvorul Vieţii a celor care L-au abandonat. O premiză indispensabilă – deloc un panaceu – o constituie buna informare, cu atât mai mult cu cât întreaga ideologie a „drepturilor sexuale şi reproductive” utilizează din plin manipularea de limbaj („produsul de concepţie”, în loc de embrion sau făt; „întreruperea sarcinii” în loc de omorârea fătului, şi multe altele) şi tendenţiozitatea în prezentarea datelor ştiinţifice.

Paginile următoare se adresează în primul rând acelora care caută un ghid teologic şi medical în vederea realizării unor programe de cateheză şi asistenţă pastorală a familiilor în criză, sau pentru pregătirea tinerilor pentru căsătorie. În plus, ele pot fi utile oricui este interesat de o viziune creştin-ortodoxă asupra vieţii.

Nu au fost abordate aici decât o parte dintre temele pe care le presupune problematica vieţii. Venirea în existenţă a fiinţei umane (antropologia prenatală) este prezentată pe larg; întemeierea familiei prin căsătorie şi destinul ei este implicită; fiinţarea umană în extensia sa cantitativă (antropologia demografică) nu este abordată. Selecţia temelor a impus şi modul de abordare, preponderent teologic şi medical.

Ca orice demers de înţelegere a realităţii, lucrarea se referă la „fapte” (date medicale, experienţe umane) şi „valori” (sensuri teologice şi opţiuni morale): valorile dau semnificaţie faptelor, iar faptele testează valorile. O contribuţie remarcabilă, practic unică în literatura de limbă română, o reprezintă prezentarea comparată a problemelor medicale, atât din perspectiva concepţiei medicale secularizate, dominate de imperativul satisfacerii unei cereri de sănătate degrevate de implicaţii morale, cât şi din perspectiva unei concepţii medicale creştine, preocupate de integritatea somatică, psihică şi spirituală a oamenilor, în interdependenţa acestor dimensiuni. Ca ultim bastion al ideologiei iluministe a adevărului ştiinţific „neutru” valoric, lumea medicală secularizată este – dureroasă ironie – încă puţin dispusă să ia în considerare experienţele umane nefericite care îi subminează paradigma.

Cartea poate fi descărcată de aici.

Din cuprins: Concepţiile medicale moderne şi concepţiile medical–creştine privitoare la procreaţie; Când începe viaţa?; Dezvoltarea embrionară şi fetală. Statutul embrionului ; Ciclul menstrual şi dereglările lui datorate contraceptivelor hormonale ; Hormonii sexuali feminini naturali şi artificiali ; Metodele contraceptive şi abortive. Efectele secundare despre care nu se vorbeşte ; Avortul sau pruncuciderea şi urmările lui ; Sarcina cu risc crescut. Screening-ul şi diagnosticul prenatal. Avortul terapeutic ; Fertilizarea „in vitro”(FIV) şi diagnosticul genetic de preimplantare ; Homosexualitatea (inversiune sexuală / sodomie / perversiune sexuală) ; Bolile cu transmitere sexuală (BTS) şi Bolile proprii homosexualilor ; Darul sfânt al vieţii şi combaterea păcatelor împotriva acestuia. Aspecte ale naşterii de prunci în lumina moralei creştine ortodoxe; etc.

Viitor fără cele două sexe umane?

Ne-am gindit vreodata vreunul dintre noi ca viitorul umanitatii s-ar putea sa fie unul in care sexul uman va fi complet abolit? Sau unul in care in loc de doua sexe, cel feminin si masculin, s-ar putea sa fie trei, adica si unul neutru sau persoane complet lipsite de sex? A ajuns umanitatea la punctul unde poate aboli sexele umane si sa creeze un al treilea sex, adica persoane fara nici un sex? Oare sa nu mai fie valabila afirmatia Mantuitorului ca “Ziditorul i-a facut parte barbateasca si parte femeiasca?”

Ochii ne-au fost deschisi recent asupra acestei posibilitati dind peste articolul de mai jos din publicatia americana Newsweek din editia de 16 august. Este vorba de prima persoana/fiinta umana care in urma unor proceduri chirurgicale si-a eliminat complet orice trasatura si orice indiciu al identitatii sexuale. Aceasta persoana e fara sex, adica “gendereless,” un termen sociologic folosit in terminologia internationala. Pina recent nu era tocmai neobisnuit sa auzi sau sa citesti despre persoane care isi schimba genul din masculin in feminin si vice versa. Dar pina recent rar se auzea despre persoane care doreau sa-si modifice umanitatea atit de radical incit sa-si elimine complet sexul biologic. In articolul de mai jos este vorba tocmai despre o astfel de persoana, o scotiana emigrata in Australia care recent si-a obtinut un certificat de nastere nou in care nu i se identifica nici un sex biologic. Articolul poate fi citit aici.

SUNTEM OARE PUŞI ÎN FAŢA UNUI VIITOR AL PERSOANELOR FĂRĂ SEX?

Persoanele care resping indeea de a fi considerate de sex feminin sau masculin se află înca în număr restâns, dar în creştere. În primăvara acestui an, Norrie May-Welby din Australia a devenit faimos(oasa) în intreaga lume prin faptul că este prima persoană care nu are sex, Registrul Naşterilor, Deceselor şi al Mariajelor (RNDM) din New South Wales eliberându-i un certificat de rezidenţă în care nu era specificat nici “M” nici “F”. Timp de câteva zile, activistul şi vedeta de 48 de ani, a părut a fi învingătorul unei lungi “bătălii legislative” pentru a fi declarat “sex nespecificat” – singura categorie care îi părea potrivită acestui imigrant din Scoţia.

Aventura identităţii sexuale a lui May-Welby poate fi caracterizată drept o cale lungă şi anevoiasă. Înregistrat de sex masculin la naştere, acesta a început să ia hormoni feminini la vărsta de 23 de ani, şi a făcut şi o operaţie de schimbare de sex, dar pentru că acum a renunţat la pastile se identifică drept “fara gen”. Nepreţuitul act de care beneficiază May-Welby se numeşte Recognized Details Certificate (Certificat de recunoaştere a detaliilor) şi este oferit în mod normal imigranţilor in Australia care doresc să înregistreze o schimbare de sex.

Victoria a fost, însă, de scurtă durată. După atât de multă publicitate, era inevitabil ca autorităţile din New South Wales să nu se autosesizeze – ceea ce s-a şi întâmplat, de altfel, câteva zile mai târziu, susţinând că RNDM nu avea autoritatea legală de a elibera un certificat cu altceva decât M sau F specificat la rubrica sex. May-Welby (acum cunoscută ca Norrie) a demarat un recurs in Comisia Australiană pentru Drepturile Omului.

Ar fi uşor de catalogat acest caz ca fiind pur şi simplu o nouă poveste bizară, o nazbitie australiana, dar el poate reprezenta viitorul unei noi identităţi sexuale. Deşi nu există statistici în acest sens, cercetătorii din domeniu susţin că un număr încă redus, dar în creştere, de persoane (inclusiv dintre cele ce au făcut operaţie de schimbare de sex) se consideră a fi de „genul neutru” sau „genul variabil”.

Poveştile lor diferă foarte mult. Unii îşi dau seama că, deşi au trecut printr-o astfel de procedură chirurgicală, nu se pot lepăda de experienţa de viaţă acumulată în postura anterioară. Alţii consideră ca nu au o identitate sexuală bine definită. Alţii experimentează, pentru a afla cum se simt mai confortabil intr-o categorie sexuala de lunga durata sau continua. Pentru unii este o formă de protest, aceştia considerând că apartenenţa la un anumit gen este un criteriu prea riguros de organizare a societăţii, după cum afirmă şi Walter Bockting, profesor asociat şi psiholog la Scoala Medicală a Universităţii din Minnesota – care studiază sănătatea transsexualităţii încă din 1986. „Identităţile lor extind percepţiile noastre asupra noţiunii de gen,” afima el.

De fapt, unii cercetători compară evoluţia percepţiei genurilor cu lupta începută acum o generaţie pentru recunoaşterea drepturilor homosexualilor si lesbienelor. Dr. Jack Drescher este membrul comitetul Asociaţiei Psihiatrice Americane (A.P.A.) care în momentul de faţă revizuieşte modificările aduse celei de-a cincea ediţii a Manualului de Diagnostic şi Statistică, manual folosit peste tot în lume de către medici, personal medical, cercetători, agentiile publice, şi companiile de asigurări, pentru clasificarea bolilor mentale. DSM-5, cum mai este cunoscut, nu va fi publicat până în 2013, dar comitetul lui Drescher reexaminează diagnosticul dereglării identităţii sexuale, care afectează persoanele ce nu se identifică cu genul care le este atribuit în mod biologic.

Această dezbatere aminteşte de controversele create de o decizie luată de A.P.A. în 1973, decizie de a completa DSM-2 cu specificarea că homosexualitatea poate fi considerată o boală mentală doar dacă afecteză pacientul în mod negativ. Comitetul lui Drescher s-a gândit să renunţe totodată şi la diagnosticul dereglării identităţii sexuale. Dacă ar fi facut-o, însă, persoanele care ar fi avut nevoie de tratament (operaţie de schimbare de sex, hormoni sau consiliere), nu ar mai fi putut obţine un diagnostic favorabil pentru asigurarea medicală. În schimb, Drescher anunţă că se propune schimbarea denumirii acestei afecţiuni în “nepotrivire de gen” cauzata in persoanele afectate de un stress deosebit, în urma confuziei legate de genul său. “Noi nu am dorit sa facem patologice expresiile de variaţie a genului doar pentru ca nu erau comune sau deranjau pe cineva”, afirmă Drescher.

Această aparent banală modificare de limbaj, însă, ar putea deschide o nouă eră, în care genul unei persoane poate fi exprimat sau experimentat ca masculin, feminin, “intermediar” sau “altul”. “Persoanele care lucrează în acest domeniu au noţiuni foarte flexibile legate de gen, susţine Drescher. “Nu dorim să forţăm lumea să se încadreze în nişte categorii medicale, deşi, recunoaşte el, majoritatea culturilor tind să gândească în termini binari.”

Bockting consideră că, în cele din urmă, acest mod binar de gândire va dispărea. “Mulţi oameni de ştiinţă, afirmă el, percep genul ca pe un flux continu şi realizează faptul ca unii oameni în mod natural vor fi undeva in mijloc, nici masculin nici feminin. Genul, continuă Bockting, se dezvoltă undeva între aspectul biologic şi mediul de viaţă. Acesta nu poate fi întotdeauna stabilit în funcţie de aspectele fizice; persoana trebuie întrebată cum se identifică, din acest punct de vedere problema analizată fiind o chestiune psihologică.

În plus, genul şi sexul nu sunt unul şi acelaşi lucru. Sexul este stabilit la naştere, în funcţie de aspectul organelor genitale. Dar, continuă Bockting, genul unei persoane nu se poate determina decât când aceasta ajunge la maturitate şi poate descrie felul în care se identifică, din acest punct de vedere.” În plus, a fi fără gen sau de gen neutru nu înseamnă să fii asexual. “Dacă eşti asexual, afirmă el, nu eşti interesat de întreţinerea de relaţii sexuale cu alte persoane”, în timp ce indivizii de gen neutru pot fi atraşi de bărbaţi, de femei, de ambele sexe sau de alte persoane de gen neutru.

În timp ce povestea lui May-Welby ar putea părea cu totul bizara, Bockting susţine că nu este neobişnuit ca cei care îşi fac schimbare de sex să descopere că operaţia nu le rezolvă toate problemele legate de identitatea lor sexuală. “În timp, ei se obişnuiesc cu această confuzie. Noi avem aceste concepţii conform cărora oamenii iau hormoni şi suferă intervenţii chirurgicale şi devin de alt gen, dar realitatea este mult mai complicată decât atât.” “Chiar înainte de introducerea operaţiilor de schimbare de sex, au fost întotdeauna oameni care simţeau că nu se potriveau propriului gen. În India, un grup de oameni care se numesc hijra, există deja de câteva secole. Sunt în general barbaţi, din punct de vedere biologic, dar care se îmbracă în haine femeieşti, dar nu pretind a face parte din nici unul din cele două genuri”, afirmă acelaşi Bocking. Există, de asemenea, o lungă tradiţie a culturii eunucilor.

Chiar şi atăzi , alte ţări sunt mult mai deschise către ideea de variaţie a genurilor. Drescher spune ca Franţa a eliminat transsexulalitatea din lista tulburărilor psihiatrice, trecând-o în categoria bolilor rare. Guvernul Britanic a declarat, de asemenea, că transsexualitatea nu este „o boala mentală”, însă oamenii care doresc o schimbare a sexului pot beneficia de tratament prin Serviciul Naţional de Sănătate.

Este încă neclar cum se vor încheia toate discuţiile, însă este foarte probabil ca studenţii vor fi printre cei ce vor sta în prima linie pentru schimbare. Multe campusuri universitare – inclusiv Harvard, Universitatea Pennsylvania şi Universitatea Michigan – deja oferă spaţii pentru genul neutru, şi mai multe toalete unisex pentru a acomoda studenţii care nu intra nici in categoria bărbaţilor dar nici a femeilor. Cererile de admitere in aceste universitati, se gindesc unii, ar trebui sa contina intrebari cu raspunsuri voluntare prin care candidatii isi descriu identitatea sexuala. Apărută la solicitarea avocaţilor homosexuali, această modificare va permite studenţilor să-si identifice şi să-si declare orientarea lor sexuală. Este încă neclar cât timp va ma trece până când astfel de schimbări vor apărea în alte părţi ale societăţii. Dar Drescher afirma că, după ce a lucrat o viata intreaga cu genurile umane, este sigur de un lucru: „Nu se poate ca şase miliarde de oameni să fie categorisiţi în [doar] două grupuri.”

Epoca drepturilor stranii

Traim intr-adevar in epoca drepturilor stranii. Cind orice doleanta, indiferent de cit de bizara, cere sa fie transformata intr-un “drept al omului.” Exemplele de mai sus sunt convingatoare. Va recomandam, insa, tot la acest subiect, un articol publicat recent de profesoara italiana de drepturile omului, Marta Cartabia, “Are Rights Always the Right Answer?” (“Sunt drepturile omului totdeauna raspunsul potrivit?”)

(extras din buletinul informativ al Aliantei Familiilor din Romania)

Despre mama purtătoare şi mama surogat, la HotNews-SmartWoman (?)

Smart Woman, secţiune a portalului HotNews, publică de ceva vreme articole despre probleme delicate ale femeii şi cuplului. Pe lângă tendinţa evidentă de a fi în pas cu vremurile – propunând reţete ale amantului perfect şi ale divorţului fără bătăi de cap – SW mai abordează şi serios, ori cel puţin neutru, unele subiecte.

Cum ar fi cel al practicii, la limita legii în România, a mamei purtătoare.

Articolul poate fi găsit aici. A se vedea și comentariile din subsol (poluate ca mereu de aflătorii în treabă care își dau măsura valorii trimițându-i pe cei preocupaţi de aspectele etico-morale „în Evul Mediu”, căci doar în secolul XXI nu avem timp de astfel de prostii). Am adăugat și noi unul, menționând câteva argumente contra legalizării mamei purtătoare, argumente în motivația pe care Pro-vita București a „servit-o” recent inițiatorilor unui proiect de lege privind interzicerea clonării umane, lege care menționează, în treacăt, și mama purtătoare.

Iată-le mai jos.

  • nu se poate face disociere între maternitatea genetică si maternitatea uterină fără a se pune în discutie o normă fundamentală de drept, aceea a filiatiei, conform căreia mama este femeia care naste; modificarea acesteia ar aduce uriașe dureri de cap sistemului de drept civil, în special moștenirilor, ca exemplu;
  • practica gestației pentru altul este în contradicție cu noul Cod Civil al României (urmează să intre în vigoare la anul);
  • legalizată, practica „mamei purtătoare” este însoțită de grave consecințe etico-juridice cum ar fi „turismul reproductiv” (la fel de rușinos ca și cel sexual), gestația remunerată (care preface uterul femeilor într-un instrument de producție, iar copilul într-o marfă), agravarea stratificării și antagonismelor sociale (doar cei bogați pot apela la acest serviciu, în timp ce femeile sărace îl vor presta) etc.

Încă ceva: noi apreciem că legiferarea mamei purtătoare este în detrimentul interesului superior al copilului, care primează întotdeauna.

În final, un caz din Ucraina, relatat de colegii de la Provita Media:

“Unele femei înnebunesc, susţine Valentina. Eu am avut o prietenă care a dispărut în timpul primelor luni de sarcină. Nu voia să dea copilul. Când a revenit, părinţii biologici n-au mai vrut copilul şi ea a trebuit să avorteze”.

Amuzantă, nu e așa, joaca asta de-a gestația?

Sinuciderea asistata si cazul domnului Andrei Haber

In martie 2009 Paul Tauberg, canadian de origine romana primeste urmatorul mail de la elvetianul de origine romana Andrei Haber:

“Iata un ultim mesaj de la mine, dat fiind ca in momentul in care citesti aceste randuri eu nu mai sunt in viata. Decizia am luat-o in aprilie trecut, dar a trebuit sa astept divortul pentru a nu-i permite duioasei mele sotii sa puna mana pe averile mele. Divortul s-a pronuntat la sfarsitul lui ianuarie si a devenit definitiv la sfarsitul lui februarie. […] Asta-i! A fost frumos, sau urat, in fine, a fost. Din nou, uitati-ma cat mai repede cu putinta si fiti cat mai fericiti cu putinta.”[1]

In martie 2009 Andrei Haber, 62 de ani, s-a sinucis, depresia fiind motivul central al deciziei sale, ajutat fiind de Dignitas, o controversata organizatie elvetiana specializata in sinucideri asistate medical, care i-a furnizat substanta letala (pentobarbitalul de sodiu- un sedativ puternic), l-a asistat in indeplinirea actului suicidal si care urma sa incinereze corpul si sa imprastie cenusa in atmosfera “astfel incat nu va ramane nici o urma din mine pe aceasta lume in care am venit din greseala.”

Domnul Tauberg isi descrie prietenul ca pe un om sclipitor, care a suferit mult, cu o tumultoasa viata romantica. Si-a parasit prima sotie in 1991 pentru o alta femeie de la care a avut un baiat, si care l-a parasit la scurt timp de la nasterea copilului rupand orice legatura cu el. La mijlocul anilor ’90 se casatoreste cu o rusoaica de care divorteaza ulterior, dupa multi ani de separare neoficiala, timp in care domnul Haber si-a intretinut sotia si fiica ei dintr-o casatorie anterioara pana cand acestea au obtinut statulul de imigrant in Elvetia. Ultima casatorie a fost cu o ucrainianca, mentionata in mailul de mai sus adresat domnului Tauberg, care a incercat sa intre in posesia averii sale.

Actul domnului Haber a starnit furia prietenilor sai la adresa clinicii Dignitas, care i-a oferit suportul: Tereza Barta, profesoară de film la Universitatea York din Toronto, şi ea una dintre prietenii lui Haber: “Nu-i dai un cocktail letal cuiva care spune ‘Sunt depresiv, vreau sa mor.’ Il duci la un doctor si ii dai anti-depresive.”[2]

De asemeni, domnul Tauberg a declarat: “Am fost indignat si inca sunt indignat că cineva l-a ajutat să se sinucidă, în loc să-l trateze şi să prevină acest act”.[3]

Acest caz repune in discutie problema etica a eutanasiei, a sinuciderii asistate si a liberului arbitru, facand-o mai complexa si delicata prin particularitatea sa si anume ca acest caz, spre diferenta de cele consacrate ca baza de discutie, pune in atentie viata unui om care nu prezenta o boala in faza terminala ci suferea de depresie.[4]

In ce masura este etic sa ajuti un pacient sa se sinucida? In ce masura ajutarea unui pacient a se sinucide reprezinta o amenintare adusa dreptului la viata al individului? In ce masura se pot lua decizii de viata si de moarte sub efectele depresiei? Acestea sunt niste intrebari carora vom incerca sa le dam un raspuns pentru a intelege mai bine cazul analizat.

Vom incerca o glosare a raspunsurilor care pot fi date acestei probleme:

In favoarea acceptarii sinuciderii asistate medical s-au dat mai multe argumente pe care am incercat sa le grupam in urmatoarele categorii:

autodeterminarea si autonomia personala: fiecare individ, prin prisma demnitatii si valorilor sale, are dreptul sa ia decizii in ceea ce priveste propria sa viata sau moarte in concordanta cu propriile sale valori si credinte.

Se adauga acestui argument, completandu-l, faptul ca nimeni nu are dreptul de a impune obligatia de a trai cand ei (pacientii) si-au exprimat dorinta contrarie si de asemenea, realitati ca teama si lipsa demnitatii pot fi cel mai bine percepute si evaluate numai de pacientii insisi astfel incat decizia finala trebuie sa le apartina.[5]

Acest argument pune in discutie dreptul la viata al fiecarui individ, garantat prin articolul 3 al Declaratiei Drepturilor Omului [6]. Rezultata din traditia crestina si democratica a civilizatiei europene, acest articol recunoaste valoarea intrinseca a vietii, caracterul ei inviolabil. Orice derogare de la aceasta lege reprezinta o relativizare a unei valori de baza a societatii moderne. [7] Desi aceasta lege poate fi sustinuta (si uneori este sustinuta) ad-literam, credem ca ea trebuie sa faca totusi distinctia importanta intre a omori si a lasa sa moara [8], distinctie ce credem ca poate conduce la rezultate diferite. In cazul domnului Haber este vorba evident de actiunea de a omori, chiar daca agentul si pacientul sunt una si aceeasi persoana. Credem asadar ca acceptarea drepului de “a omori” in sensul specificat mai sus ar insemna introducerea arbitrariului in evaluarea dreptului la viata, asadar sprijinul oferit agentului ridica mari probleme morale.

argumentul utilitarist [9] – care spune ca totul ar trebui judecat in functie de balanta fericirii sau nefericirii pe care o produce: daca un fapt produce o balanta pozitiva de fericire- atunci acel fapt este bun si invers: daca produce mai multa nefericire atunci acel fapt este gresit. In cazul de fata argumentul poate fi formalizat astfel:

  1. O actiune este corecta moral daca reuseste sa sporeasca suma fericirii in lume sau sa descreasca suma nefericirii.
  2. Asistarea actului de sinucidere al unui pacient care duce o viata impovaratoare si pe care considera ca nu merita sa o traiasca ar descreste suma nefericirii din lume.
  3. In consecinta, o astfel de actiune este corecta moral.

Acest argument este insuficient prin prisma faptului ca ne putem imagina totusi o persoana care duce o viata tot atat de grea precum cel care vrea sa se sinucida, si cu toate acestea sa considere ca viata, insuportabila cum e, este totusi preferabila mortii. Aplicand argumentul utilitarist de mai sus, eliminarea acestei persone ar fi un act corect deoarece ar descreste suma nefericirii. Cu toate acestea, cu greu am putea accepta faptul ca acest act este unul corect. Par sa rezulte din cele spuse pana acum doua lucruri:

1. Argumentul utilitarist nu tine cont de contingentele cazului particular in care se iau deciziile: atat in cazul domnului Haber, cat si in cazul ipotetic considerat este vorba despre doua vieti nefericite, si cu toate acestea in cazul ipotetic, omul nu vrea sa renunte la viata. Eliminarea lui ar scadea suma nefericirii, dar nu i-ar face un bine personajului ipotetic.

2. Balanta fericirii sau nefericirii poate sa nu reprezinte totdeauna etalonul de decretare a actiunilor corecte sau gresite: in judecarea prioritatilor si valorilor personale, personajul ipotetic valorizeaza mai mult viata decat balanta fericirii si nefericirii personale.

Intrucat pare a avea unele aspecte pe care argumentul utilitarist nu le acopera, il consideram incomplet pentru cazul analizat.

argumentul Regulii de Aur spune sa le faci altora ceea ce ai vrea sa-ti faca si ei tie. Adica ar trebui sa avem intelegere si sa-i ajutam pe ceilalti intrucat la un moment dat putem avea si noi, la randul nostru nevoie de intelegerea si ajutorul celorlalti. In cazul de fata Dignitas intelege problemele si decizia domnului Haber si il ajuta in indeplinirea vointei sale, pentru ca, fiecare om la randul sau ar putea trece prin incercarile domnului Haber si ar putea avea nevoie de acelasi ajutor in indeplinirea actului final.

Neajunsul acestui argument sta in fundalul deciziei de a se sinucide a domnului Haber si in irevocabilitatea gestului la care Dignitas este partasa. Daca argumentul poate fi valabil in foarte multe cazuri, ce se intampla totusi cu aplicarea lui in acele cazuri in care cel ce solicita ajutorul se poate razgandi, sau in care, acele decizii in care un om este ajutat  sunt susceptibile de schimbare? Este decizia domnului Haber una definitiva mai presus de orice putinta de schimbare? Este greu de gasit un raspuns cert in cazul analizat, dar avem unele informatii care ne sugereaza ca decizia suicidului este una care se poate modifica in timp: Care Not Killing, o agentie britanica ce militeaza impotriva sinuciderii asistate, a acuzat Dignitas in cazul domnului Haber ca pana si bolnavii in faza terminala isi pot schimba starea de spirit cand sufera de depresie: “Aproape invariabil se razgandesc in timp…si mor in pace si demnitate.” [10] In acelasi sens conduce atat Raportul privind eutanasia [11], cat si un fragment din Raportul comun al Medicilor 2005, care spune ca dorinta de a muri este rareori o decizie intr-adevar autonoma ci este adeseori expresia durerii sau a unui control slab al simptomelor. Dorinta de a muri sau de a trai se schimba frecvent in timp, in special daca sunt prezente durerea si/sau depresia. In aceste conditii, a ajuta un om sa comita un suicid motivat in mod expres pe depresie, pare hazardat si nu credem ca este o maxima pe care o dorim lege universala.

Sinuciderea asistata a aparut si s-a consacrat ca metoda de ajutorare a celor bolnavi intr-o faza terminala si care sufera dureri atroce.

Depresia este o boala. Este o boala ce prezinta, printre altele, urmatoarele caracteristici [12]:

  • are o componenta de lunga durata: o persoana care sufera de depresie traieste cu credinta ca va ramane in starea depresiva pentru o foarte lunga perioada de timp, daca nu pentru totdeauna.
  • persoanele afectate de depresie se invinovatesc pentru ceea ce se intampla prin vina, furie indreptata asupra lor insile, subapreciere, regrete.
  • lipsa motivatiei.

Tot acest complex de simptome poate aduce in mintea celui aflat intr-o stare de depresie, gandul sinuciderii. Insa[13] impotriva simptomelor si impotriva bolii se poate lupta ca impotriva oricarei boli: prin medicamente. Limitandu-ne insa la aspectul farmaceutic al problemei, sunt sanse foarte mari ca simptomele sa reapara, deoarece, si asta introduce diferenta specifica a depresiei fata de celelalte boli, nucleul depresiei este mai degraba psihologic decat biochimic, iar tratamentul trebuie sa includa ca remediu principal, psihoterapia.

Concluzionand in privinta posibilitatii de vindecare a depresiei, dr. Diamond spune: “depresiile cronice si profunde […] necesita tratament intensiv pe perioade lungi de timp. Dar chiar si in aceste conditii aparent irecuperabile, atacand problema atat prin psihoterapie cat si prin famacologie, se poate reduce atat intensitatea cat si frecventa episoadelor depresive.”

Tinand cont de cele spuse mai sus, putem intelege pornirea suicidala a domnului Haber, dar putem totodata sa credem ca probleme sale aveau o rezolvare care nu implica moartea sa, iar disponibilitatea Dignitas de a-l ajuta pe domnul Haber in aceasta nefericita maniera, ni se pare grabita si gresita.

Intr-un discurs tinut la Londra[14], domnul Ludwig Minelli, secretar general Dignitas, descria procedurile clinicii:

  • Se incearca in prima faza rezolvarea problemelor prin alte metode care nu implica moartea: “In fiecare caz, mai intai cautam sa vedem daca este o problema rezolvabila si daca este vreo posibilitate de a ajuta persoana sa-si continue viata in conditii mai bune.”
  • Dignitas cere pacientilor sa discute cu cei apropiati cat mai repede pentru ca acestia sa poata purta discutii si prezenta contra-argumente pacientului.
  • Decizia finala privind acceptul asistarii depinde “de faptul daca pacientul are sau nu integra capacitatea de a discerne”.

Intrucat am subliniat deja: 1. posibilitatea de tratatare a depresiei, 2. informarea tarzie a prietenilor (ca fiind cele mai apropiate persone), 3. distorsionarea gandirii cauzata de caracteristicile depresiei, consideram ca cele 3 proceduri descrise mai sus au fost nerespectate, conducand la o decizie gresita in cazul  domnului Haber.

Am incercat sa demonstram ca in ciuda prezentarii unor argumente atragatoare aplicarea acestora nu se suprapune perfect peste particularitatile cazului. Credem ca exista o suma de scapari ce nu sunt argumentate suficient si care lasa deschisa calea interpretarii acestui caz ca pe o eroare in considerarea vietii umane.

____________________________________________

[1] Evenimentul zilei-“Viata lui Andrei Haber-de la copilul nedorit la eutanasie”, Ionut Stanescu, 21 mai 2009

[2] National Post- Death’s facilitators face moral questions”, Tom Blackwell, 16 mai 2009

[3] Cotidianul-“Un român deprimat în urma unui divort s-a sinucis legal cu ajutorul unei controversate clinici elveţiene”, 19 mai 2009

[4] Dupa cum reiese si din afirmatiile judecatorului de caz Phlippe Barboni: “Acest caz a prezentat o particularitate: faptul ca persoana nu suferea de o boala grava sau incurabila si care sa provoace dureri mari. Motivatiile au fost in esenta de natura psihologica.”

[5] Aceste argumente sunt sintetizate de prof.dr.Constantin Bogdan din Raportul privind euthanasia, 2003, prezentat Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei de catre dl. Dick Marty.

[6] „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale.”

[7] Acest argument poate fi corelat si cu valoarea vietii recunoscuta de principiile etice ale profesiunii medicale asa cum reies fie din juramantul hipocratic: “sa nu prescrii medicament mortal, sa nu dai sfaturi care ar putea provoca moartea” sau din punctual 3 al Principiilor eticii medicale ale Asociatiei Medicilor si Chirurgilor Americani: “Medicul nu trebuie sa accepte luarea unei vieti umane in practicarea profesiei sale, ci tot timpul sa respecte sactitatea vietii umane si s incerce sa prezerve sau sa imbunatateasca calitatea vietii.”

[8] Cf. Helga Kuhse – Eutanasia in Tratat de etica coord Peter Singer, pp.326-327: a omori– corespunde mortii cauzate de agent iar a lasa sa moara corespunde unei neinterventii a agentului in cursul unei boli (de exemplu o boala letala)

[9] James Rachels, The end of life- Euthanasia and Morality, cap. 9, pp.4-5, Oxford University Press, 1986

[10] LifeNews, Dignitas Assisted Suicide Clinic in Switzerland Probed, Killed Man With Depression, Steven Ertelt, 25 mai 2009

[11] vezi nota 5, “Depresia nu trebuie sa determine decizia”

[12] Psychology Today, Tornadoes, Depression, and Emergence, Ron Brafman, 27 august 2008

[13] Fragmentul urmator este dezvoltat de dr. Stephen Diamond in Psychology Today, Is depression a disease?, 1 septembrie 2008

[14] Congresul Friends at the End, Londra, 1 decembrie 2007

Punct de vedere asupra proiectului de lege privind interzicerea clonării

Asociaţia Pro-vita Bucureşti a transmis un punct de vedere cu privire la Propunerea legislativă pentru interzicerea clonării si a aplicaţiilor biomedicinei care încalcă drepturile omului şi demnitatea umană, iniţiată de un grup de senatori şi deputaţi şi aflată în dezbatere la comisiile de specialitate din Parlamentul României.

Puteţi citi acest document pe siteul Pro-vita Bucureşti, în format pdf.