back to top
Acasă Blog Pagina 353

Sinuciderea asistata si cazul domnului Andrei Haber

In martie 2009 Paul Tauberg, canadian de origine romana primeste urmatorul mail de la elvetianul de origine romana Andrei Haber:

“Iata un ultim mesaj de la mine, dat fiind ca in momentul in care citesti aceste randuri eu nu mai sunt in viata. Decizia am luat-o in aprilie trecut, dar a trebuit sa astept divortul pentru a nu-i permite duioasei mele sotii sa puna mana pe averile mele. Divortul s-a pronuntat la sfarsitul lui ianuarie si a devenit definitiv la sfarsitul lui februarie. […] Asta-i! A fost frumos, sau urat, in fine, a fost. Din nou, uitati-ma cat mai repede cu putinta si fiti cat mai fericiti cu putinta.”[1]

In martie 2009 Andrei Haber, 62 de ani, s-a sinucis, depresia fiind motivul central al deciziei sale, ajutat fiind de Dignitas, o controversata organizatie elvetiana specializata in sinucideri asistate medical, care i-a furnizat substanta letala (pentobarbitalul de sodiu- un sedativ puternic), l-a asistat in indeplinirea actului suicidal si care urma sa incinereze corpul si sa imprastie cenusa in atmosfera “astfel incat nu va ramane nici o urma din mine pe aceasta lume in care am venit din greseala.”

Domnul Tauberg isi descrie prietenul ca pe un om sclipitor, care a suferit mult, cu o tumultoasa viata romantica. Si-a parasit prima sotie in 1991 pentru o alta femeie de la care a avut un baiat, si care l-a parasit la scurt timp de la nasterea copilului rupand orice legatura cu el. La mijlocul anilor ’90 se casatoreste cu o rusoaica de care divorteaza ulterior, dupa multi ani de separare neoficiala, timp in care domnul Haber si-a intretinut sotia si fiica ei dintr-o casatorie anterioara pana cand acestea au obtinut statulul de imigrant in Elvetia. Ultima casatorie a fost cu o ucrainianca, mentionata in mailul de mai sus adresat domnului Tauberg, care a incercat sa intre in posesia averii sale.

Actul domnului Haber a starnit furia prietenilor sai la adresa clinicii Dignitas, care i-a oferit suportul: Tereza Barta, profesoară de film la Universitatea York din Toronto, şi ea una dintre prietenii lui Haber: “Nu-i dai un cocktail letal cuiva care spune ‘Sunt depresiv, vreau sa mor.’ Il duci la un doctor si ii dai anti-depresive.”[2]

De asemeni, domnul Tauberg a declarat: “Am fost indignat si inca sunt indignat că cineva l-a ajutat să se sinucidă, în loc să-l trateze şi să prevină acest act”.[3]

Acest caz repune in discutie problema etica a eutanasiei, a sinuciderii asistate si a liberului arbitru, facand-o mai complexa si delicata prin particularitatea sa si anume ca acest caz, spre diferenta de cele consacrate ca baza de discutie, pune in atentie viata unui om care nu prezenta o boala in faza terminala ci suferea de depresie.[4]

In ce masura este etic sa ajuti un pacient sa se sinucida? In ce masura ajutarea unui pacient a se sinucide reprezinta o amenintare adusa dreptului la viata al individului? In ce masura se pot lua decizii de viata si de moarte sub efectele depresiei? Acestea sunt niste intrebari carora vom incerca sa le dam un raspuns pentru a intelege mai bine cazul analizat.

Vom incerca o glosare a raspunsurilor care pot fi date acestei probleme:

In favoarea acceptarii sinuciderii asistate medical s-au dat mai multe argumente pe care am incercat sa le grupam in urmatoarele categorii:

autodeterminarea si autonomia personala: fiecare individ, prin prisma demnitatii si valorilor sale, are dreptul sa ia decizii in ceea ce priveste propria sa viata sau moarte in concordanta cu propriile sale valori si credinte.

Se adauga acestui argument, completandu-l, faptul ca nimeni nu are dreptul de a impune obligatia de a trai cand ei (pacientii) si-au exprimat dorinta contrarie si de asemenea, realitati ca teama si lipsa demnitatii pot fi cel mai bine percepute si evaluate numai de pacientii insisi astfel incat decizia finala trebuie sa le apartina.[5]

Acest argument pune in discutie dreptul la viata al fiecarui individ, garantat prin articolul 3 al Declaratiei Drepturilor Omului [6]. Rezultata din traditia crestina si democratica a civilizatiei europene, acest articol recunoaste valoarea intrinseca a vietii, caracterul ei inviolabil. Orice derogare de la aceasta lege reprezinta o relativizare a unei valori de baza a societatii moderne. [7] Desi aceasta lege poate fi sustinuta (si uneori este sustinuta) ad-literam, credem ca ea trebuie sa faca totusi distinctia importanta intre a omori si a lasa sa moara [8], distinctie ce credem ca poate conduce la rezultate diferite. In cazul domnului Haber este vorba evident de actiunea de a omori, chiar daca agentul si pacientul sunt una si aceeasi persoana. Credem asadar ca acceptarea drepului de “a omori” in sensul specificat mai sus ar insemna introducerea arbitrariului in evaluarea dreptului la viata, asadar sprijinul oferit agentului ridica mari probleme morale.

argumentul utilitarist [9] – care spune ca totul ar trebui judecat in functie de balanta fericirii sau nefericirii pe care o produce: daca un fapt produce o balanta pozitiva de fericire- atunci acel fapt este bun si invers: daca produce mai multa nefericire atunci acel fapt este gresit. In cazul de fata argumentul poate fi formalizat astfel:

  1. O actiune este corecta moral daca reuseste sa sporeasca suma fericirii in lume sau sa descreasca suma nefericirii.
  2. Asistarea actului de sinucidere al unui pacient care duce o viata impovaratoare si pe care considera ca nu merita sa o traiasca ar descreste suma nefericirii din lume.
  3. In consecinta, o astfel de actiune este corecta moral.

Acest argument este insuficient prin prisma faptului ca ne putem imagina totusi o persoana care duce o viata tot atat de grea precum cel care vrea sa se sinucida, si cu toate acestea sa considere ca viata, insuportabila cum e, este totusi preferabila mortii. Aplicand argumentul utilitarist de mai sus, eliminarea acestei persone ar fi un act corect deoarece ar descreste suma nefericirii. Cu toate acestea, cu greu am putea accepta faptul ca acest act este unul corect. Par sa rezulte din cele spuse pana acum doua lucruri:

1. Argumentul utilitarist nu tine cont de contingentele cazului particular in care se iau deciziile: atat in cazul domnului Haber, cat si in cazul ipotetic considerat este vorba despre doua vieti nefericite, si cu toate acestea in cazul ipotetic, omul nu vrea sa renunte la viata. Eliminarea lui ar scadea suma nefericirii, dar nu i-ar face un bine personajului ipotetic.

2. Balanta fericirii sau nefericirii poate sa nu reprezinte totdeauna etalonul de decretare a actiunilor corecte sau gresite: in judecarea prioritatilor si valorilor personale, personajul ipotetic valorizeaza mai mult viata decat balanta fericirii si nefericirii personale.

Intrucat pare a avea unele aspecte pe care argumentul utilitarist nu le acopera, il consideram incomplet pentru cazul analizat.

argumentul Regulii de Aur spune sa le faci altora ceea ce ai vrea sa-ti faca si ei tie. Adica ar trebui sa avem intelegere si sa-i ajutam pe ceilalti intrucat la un moment dat putem avea si noi, la randul nostru nevoie de intelegerea si ajutorul celorlalti. In cazul de fata Dignitas intelege problemele si decizia domnului Haber si il ajuta in indeplinirea vointei sale, pentru ca, fiecare om la randul sau ar putea trece prin incercarile domnului Haber si ar putea avea nevoie de acelasi ajutor in indeplinirea actului final.

Neajunsul acestui argument sta in fundalul deciziei de a se sinucide a domnului Haber si in irevocabilitatea gestului la care Dignitas este partasa. Daca argumentul poate fi valabil in foarte multe cazuri, ce se intampla totusi cu aplicarea lui in acele cazuri in care cel ce solicita ajutorul se poate razgandi, sau in care, acele decizii in care un om este ajutat  sunt susceptibile de schimbare? Este decizia domnului Haber una definitiva mai presus de orice putinta de schimbare? Este greu de gasit un raspuns cert in cazul analizat, dar avem unele informatii care ne sugereaza ca decizia suicidului este una care se poate modifica in timp: Care Not Killing, o agentie britanica ce militeaza impotriva sinuciderii asistate, a acuzat Dignitas in cazul domnului Haber ca pana si bolnavii in faza terminala isi pot schimba starea de spirit cand sufera de depresie: “Aproape invariabil se razgandesc in timp…si mor in pace si demnitate.” [10] In acelasi sens conduce atat Raportul privind eutanasia [11], cat si un fragment din Raportul comun al Medicilor 2005, care spune ca dorinta de a muri este rareori o decizie intr-adevar autonoma ci este adeseori expresia durerii sau a unui control slab al simptomelor. Dorinta de a muri sau de a trai se schimba frecvent in timp, in special daca sunt prezente durerea si/sau depresia. In aceste conditii, a ajuta un om sa comita un suicid motivat in mod expres pe depresie, pare hazardat si nu credem ca este o maxima pe care o dorim lege universala.

Sinuciderea asistata a aparut si s-a consacrat ca metoda de ajutorare a celor bolnavi intr-o faza terminala si care sufera dureri atroce.

Depresia este o boala. Este o boala ce prezinta, printre altele, urmatoarele caracteristici [12]:

  • are o componenta de lunga durata: o persoana care sufera de depresie traieste cu credinta ca va ramane in starea depresiva pentru o foarte lunga perioada de timp, daca nu pentru totdeauna.
  • persoanele afectate de depresie se invinovatesc pentru ceea ce se intampla prin vina, furie indreptata asupra lor insile, subapreciere, regrete.
  • lipsa motivatiei.

Tot acest complex de simptome poate aduce in mintea celui aflat intr-o stare de depresie, gandul sinuciderii. Insa[13] impotriva simptomelor si impotriva bolii se poate lupta ca impotriva oricarei boli: prin medicamente. Limitandu-ne insa la aspectul farmaceutic al problemei, sunt sanse foarte mari ca simptomele sa reapara, deoarece, si asta introduce diferenta specifica a depresiei fata de celelalte boli, nucleul depresiei este mai degraba psihologic decat biochimic, iar tratamentul trebuie sa includa ca remediu principal, psihoterapia.

Concluzionand in privinta posibilitatii de vindecare a depresiei, dr. Diamond spune: “depresiile cronice si profunde […] necesita tratament intensiv pe perioade lungi de timp. Dar chiar si in aceste conditii aparent irecuperabile, atacand problema atat prin psihoterapie cat si prin famacologie, se poate reduce atat intensitatea cat si frecventa episoadelor depresive.”

Tinand cont de cele spuse mai sus, putem intelege pornirea suicidala a domnului Haber, dar putem totodata sa credem ca probleme sale aveau o rezolvare care nu implica moartea sa, iar disponibilitatea Dignitas de a-l ajuta pe domnul Haber in aceasta nefericita maniera, ni se pare grabita si gresita.

Intr-un discurs tinut la Londra[14], domnul Ludwig Minelli, secretar general Dignitas, descria procedurile clinicii:

  • Se incearca in prima faza rezolvarea problemelor prin alte metode care nu implica moartea: “In fiecare caz, mai intai cautam sa vedem daca este o problema rezolvabila si daca este vreo posibilitate de a ajuta persoana sa-si continue viata in conditii mai bune.”
  • Dignitas cere pacientilor sa discute cu cei apropiati cat mai repede pentru ca acestia sa poata purta discutii si prezenta contra-argumente pacientului.
  • Decizia finala privind acceptul asistarii depinde “de faptul daca pacientul are sau nu integra capacitatea de a discerne”.

Intrucat am subliniat deja: 1. posibilitatea de tratatare a depresiei, 2. informarea tarzie a prietenilor (ca fiind cele mai apropiate persone), 3. distorsionarea gandirii cauzata de caracteristicile depresiei, consideram ca cele 3 proceduri descrise mai sus au fost nerespectate, conducand la o decizie gresita in cazul  domnului Haber.

Am incercat sa demonstram ca in ciuda prezentarii unor argumente atragatoare aplicarea acestora nu se suprapune perfect peste particularitatile cazului. Credem ca exista o suma de scapari ce nu sunt argumentate suficient si care lasa deschisa calea interpretarii acestui caz ca pe o eroare in considerarea vietii umane.

____________________________________________

[1] Evenimentul zilei-“Viata lui Andrei Haber-de la copilul nedorit la eutanasie”, Ionut Stanescu, 21 mai 2009

[2] National Post- Death’s facilitators face moral questions”, Tom Blackwell, 16 mai 2009

[3] Cotidianul-“Un român deprimat în urma unui divort s-a sinucis legal cu ajutorul unei controversate clinici elveţiene”, 19 mai 2009

[4] Dupa cum reiese si din afirmatiile judecatorului de caz Phlippe Barboni: “Acest caz a prezentat o particularitate: faptul ca persoana nu suferea de o boala grava sau incurabila si care sa provoace dureri mari. Motivatiile au fost in esenta de natura psihologica.”

[5] Aceste argumente sunt sintetizate de prof.dr.Constantin Bogdan din Raportul privind euthanasia, 2003, prezentat Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei de catre dl. Dick Marty.

[6] „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale.”

[7] Acest argument poate fi corelat si cu valoarea vietii recunoscuta de principiile etice ale profesiunii medicale asa cum reies fie din juramantul hipocratic: “sa nu prescrii medicament mortal, sa nu dai sfaturi care ar putea provoca moartea” sau din punctual 3 al Principiilor eticii medicale ale Asociatiei Medicilor si Chirurgilor Americani: “Medicul nu trebuie sa accepte luarea unei vieti umane in practicarea profesiei sale, ci tot timpul sa respecte sactitatea vietii umane si s incerce sa prezerve sau sa imbunatateasca calitatea vietii.”

[8] Cf. Helga Kuhse – Eutanasia in Tratat de etica coord Peter Singer, pp.326-327: a omori– corespunde mortii cauzate de agent iar a lasa sa moara corespunde unei neinterventii a agentului in cursul unei boli (de exemplu o boala letala)

[9] James Rachels, The end of life- Euthanasia and Morality, cap. 9, pp.4-5, Oxford University Press, 1986

[10] LifeNews, Dignitas Assisted Suicide Clinic in Switzerland Probed, Killed Man With Depression, Steven Ertelt, 25 mai 2009

[11] vezi nota 5, “Depresia nu trebuie sa determine decizia”

[12] Psychology Today, Tornadoes, Depression, and Emergence, Ron Brafman, 27 august 2008

[13] Fragmentul urmator este dezvoltat de dr. Stephen Diamond in Psychology Today, Is depression a disease?, 1 septembrie 2008

[14] Congresul Friends at the End, Londra, 1 decembrie 2007

Punct de vedere asupra proiectului de lege privind interzicerea clonării

Asociaţia Pro-vita Bucureşti a transmis un punct de vedere cu privire la Propunerea legislativă pentru interzicerea clonării si a aplicaţiilor biomedicinei care încalcă drepturile omului şi demnitatea umană, iniţiată de un grup de senatori şi deputaţi şi aflată în dezbatere la comisiile de specialitate din Parlamentul României.

Puteţi citi acest document pe siteul Pro-vita Bucureşti, în format pdf.

Avortul şi riscurile sociale

Legea pensiilor unificate a readus în centrul atenţiei o disproporţie demografică cu consecinţe greu de compensat chiar şi pe viitor. Natalitatea scade şi populaţia României îmbătrîneşte ireversibil.

Legătura dintre pensii şi structura populaţiei a devenit evidentă odată cu criza economică. Guvernul a fost nevoit să invoce argumentul demografic pentru a justifica tăierea pensiilor cu 15%, dar dezbaterea nu a fost dusă până la ultimile sale consecinţe. A fost evocat doar, în treacăt, faptul că în viitor, aproximativ prin anul 2050, dacă tendinţa demografică actuală se păstrează, România se va găsi într-un dezastru social.

În România, lumea evită de regulă un subiect foarte nevralgic: scăderea continuă a natalităţii şi mai ales incidenţa neobişnuit de mare a avorturilor provocate.

Statistica globală arată o repartiţie inegală a incidenţei avorturilor, iar pe alocuri valorile sunt destul de ridicate ca în Statele Unite, de exemplu, unde rata avorturilor este mai mare decât media din UE, exceptînd România.

Potrivit statisticilor globale realizate de Alan Guttmacher Institute, cea mai ridicată incidenţă a avorturilor provocate se întâlneşte în Federaţia Rusă : 42,8 de avorturi la 1000 de femei aflate între 15 şi 44 de ani. Urmează însă România cu o rată de 26,7 la mie (în anul 2008), apoi Bulgaria (23,4), Ungaria (21,2), Suedia (20,8), SUA (19,4) şamd. Cele mai puţine avorturi au fost înregistrate în Elveţia (6,4 la 1000 de femei) şi în Germania (7 la mie).

 

Există în România o „cultură a avortului“?

Situaţia românească nu este însă reflectată fidel din cauză că avorturile nu sunt în mod riguros declarate. Specialiştii sunt unanim de acord că incidenţa oficială a avorturilor (aşa cum este ea raportată de Institutul Naţional de Statistică) este mult subevaluată. În plus, subiectul este aproape complet neglijat de sociologia românească şi de aceea referinţele sunt preponderent străine.

Potrivit unui studiu realizat de Stanley K. Henshaw, Susheela Singh şi Taylor Haas, România are o situaţie ieşită din comun şi explicabilă doar prin existenţa unei „culturi a avortului“. Cu alte cuvinte, în România avortul ar fi ajuns să fie acceptat în mentalitatea publică nu ca soluţie ultimă în situaţii dramatice, ci pur şi simplu ca metodă contraceptivă.

Studiile citate, dar şi observaţiile curente ale medicilor din România arată că, în ciuda faptului că în ultimii 20 ani mijloacele contraceptive moderne au devenit foarte accesibile, incidenţa avorturilor la cerere a rămas foarte ridicată. În România pur şi simplu tinerele femei recurg la avort cu foarte mare uşurinţă.

Dar, în perspectivă istorică, statistica arată de-a dreptul dramati. Din decembrie 1989, de la Decretul CFSN de legalizare a avorturilor şi până în 2008 au avut loc, potrivit datelor oficiale raportate anual de Institutul Naţional de Statistică, 7 179 194 de întreruperi voluntare de sarcină. Neoficial se apreciază că numărul real ar putea atinge 11 milioane. Numai în 1990 au avut loc 992 265 de avorturi (sursă INS).

 

Autorităţile române se feresc să abordeze subiectul deschis

Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice evocă, în treacăt, aceste valori surprinzător de ridicate, dar evită, din motive ideologice, o analiză detaliată a fenomenului.

Guvernul, la rândul său, nu manifestă nici o îngrijorare, ba dimpotrivă, elaborează an de an planuri menite nu să limiteze fenomenul, ci să-l faciliteze, prin adoptarea în sistemul public a unor metode avortive de ultimă oră.

Planurile Ministerului Sănătăţii din 2009 arătau o preocupare pentru „implementarea avortului în siguranţă în condiţii de ambulatoriu şi pentru implementarea avortului medicamentos la scară naţională”.

Siguranţa pacientelor este desigur un obiectiv corect dar, în absenţa unor constrângeri etice mai ferme, tehnica superioară are ca efect banalizarea avortului şi face acceptarea lui mai uşoară.

Ceea ce în România se ignoră cu siguranţă este că în lumea largă şi mai ales acolo unde conceptul de autonomie personală este la mare preţ (ca în Olanda, ţară cu legislaţie foarte permisivă dată ca exemplu în rapoartele UE), avortul este privit cu tot mai mare reţinere şi nu este confundat cu mijloacele contraceptive.

Acordul prezumat versus explicit la transplantul de organe

Consimtamantul prezumat inseamna ca daca o persoana nu si-a exprimat in cursul vietii dezacordul cu privire la donarea de organe pentru transplant, atunci aceste organe pot fi relevate fara a se mai solicita acordul familiei.

Conceptul acordului prezumat ridică un subiect etic foarte serios şi anume conflictul de interes al cadrelor medicale. Tradiţional, medicul este agentul responsabil pentru salvarea vieţii persoanelor muribunde. Adoptarea standardului acordului prezumat va transforma cadrele medicale în agenţi care vor facilita moartea. Pacienţii pe moarte vor fi percepuţi doar ca potenţiali donatori de organe nu şi ca indivizi ale căror vieţi trebuie salvate.

Pe 20 aprilie 2007, cu ocazia Zilei Transplantului, Agentia Nationala a Transplantului a facut public un sondaj de opinie potrivit caruia majoritatea romanilor ar fi de acord cu introducerea conceptului de consimtamant prezumat la recoltarea de organe si tesuturi pentru transplant de la persoanele decedate.

Lasand deoparte semnele de indoiala cu privire la acuratetea sondajului si, de aici, la validitatea rezultatelor acestuia, consideram ca o asemenea problema nu poate fi abordata intr-o simpla sedinta si numai de catre persoanele direct interesate (medici sau beneficiari) si ca ea trebuie supusa dezbaterii publice, in care sa se regaseasca toate punctele de vedere. Este cunoscut faptul ca peste tot in lume exista o discrepanta majora intre cererea pentru transplant si disponibilul de organe transplantabile.

Propunere legislativă pentru susţinerea creşterii natalităţii, respinsă de Senat

Responsabilitatea clasei politice pentru criza demografică a României nu poate fi eludată, este una din expresiile folosite de prof. dr. V. Gheţău, directorul Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române atunci când este întrebat asupra situaţiei demografice şi a perspectivelor, sumbre de altfel din acest punct de vedere, ale ţării noastre.

Cum anume au aflat şi parlamentarii noştri de această problemă, după ce Academia şi chiar preşedinţia României şi-au răcit gura de pomană atâţia ani, nu ştim. Cert este că timidele încercări de a redresa situaţia, precum recenta Propunere legislativă pentru susţinerea creşterii natalităţii, tocmai respinsă de Senat, suferă de carenţe grave. Parcă iniţiatorii săi ar fi siliţi să lucreze singuri într-un domeniu pe care nu îl cunosc absolut deloc, găsind astfel „soluţii” debile şi inutile, atunci când sunt aplicabile. Oare consilieri specializaţi pe probleme sociale şi demografie nu se mai găsesc la Parlament?

Care sunt hibele respectivului proiect de lege au încercat să atragă atenţia şi Asociaţia Pro-vita Bucureşti şi Alianţa Familiilor din România, vezi aici.

Ceea ce este încă şi mai îngrijorător este nu faptul că a fost respins de Senat – şi probabil va avea aceeaşi soartă şi la Camera Deputaţilor, decizională – cât motivaţia respingerii, veşnica „nu sunt bani”! Atunci, veşnica… pomenire vom cânta cât de curând naţiunii române.

Vezi aici fişa propunerii legislative la Cameră. Pentru a vedea ce s-a întâmplat la Senat şi motivaţia respingerii caută aici.

Rătăciri „elitiste“ la început de mileniu: Mitul suprapopulării

(reproducere după cotidianul „Lumina”, 13 septembrie 2010)

În aceste vremuri de criză, care afectează şi degradează grav starea generală a societăţii româneşti, se încearcă, pe diferite canale, în cadrul unor cercuri filosofice, ezoterice etc., mai pe faţă, mai pe ascuns, reeşaparea unui mit: cel al suprapopulării planetei. De unde şi necesitatea „corectării” acestei stări prin, evident, reducerea, indiferent de mijloace, a populaţiei globului. Cât de reale sunt aceste teorii? Ce se ascunde în spatele lor? Care este poziţia Bisericii cu privire la această rătăcire?

Ce aţi spune dacă, peste câţiva ani, în loc de legume, carne lapte sau ouă, pieţele, supermarketurile şi restaurantele ne-ar oferi drept hrană insecte şi supercereale modificate genetic? Sau dacă tot ingineria genetică ne-ar micşora dimensiunile fizice astfel încât să încăpem mai mulţi în dormitor, în avion, pe plajă, în baie, la şcoală sau în cimitire, ca să nu devenim „o sferă solidă de corpuri vii a cărei rază ar creşte, dacă ignorăm relativitatea, cu o viteză egală vitezei luminii”, cum prevedea, isteric, cu ceva ani în urmă demograful Ansley Coale, de la Princeton, într-o conferinţă în care se discuta despre creşterea speranţei de viaţă şi creşterea populaţiei?

Ei bine, toate aceste lucruri pot deveni realitate, de vreme ce ele sunt incluse în scenarii, mai mult sau mai puţin publice, despre care însă profesori eminenţi, experţi ai ONU (Arnold van Huis, de exemplu) sau cercetători precum cei care au pus pe picioare proiectul imaginativ „The Incredible Shrinking Man” le susţin şi care şi-au găsit adepţi „discreţi” şi la noi. Care ar fi cauza acestor măsuri? Populaţia lumii a crescut de la 2 miliarde de locuitori în 1930, la 6,8 miliarde în momentul de faţă, pentru ca în anul 2050 să ajungă la 9 miliarde de suflete, după cum apreciază Societatea Regală din Marea Britanie. „Şi ce dacă!”, am spune noi. Ei bine, nu este chiar aşa. Creşterea continuă a populaţiei este catalogată drept una dintre cauzele fundamentale care generează probleme de mediu precum schimbările climatice, despăduririle, diminuarea resurselor de apă sau pierderea biodiversităţii, după cum spun specialiştii societăţii amintite. De unde şi necesitatea unor măsuri de reducere a populaţiei Terei.

Aberaţiile unor „aleşi” rătăciţi în lumea secularizată

Dacă oamenii ar pierde în înălţime, spre exemplu, susţin cercetătorii din spatele proiectului imaginativ pomenit mai sus, Pământul, şi tot ce găzduieşte el, va creşte proporţional în dimensiune. „Această creştere a spaţiului şi a cantităţii de resurse este unul dintre motivele principale pentru a lua în calcul micşorarea înălţimii oamenilor ca formă sustenabilă de populare a planetei”, zic ei. Care ar fi beneficiile acestei intervenţii genetice? „Noul spaţiu astfel creat nu numai că ar face străzi, parcuri sau pieţe mai largi, ci ar crea şi o piaţă de proporţii pentru arhitecţi… ar duce la zboruri mai ieftine cu avionul… cu un consum mai eficient de combustibil”, cum scrie „Tree Hugger”.

În cazul introducerii în consum a insectelor şi supercerealelor modificate genetic, socoteala purcede de la un studiu „justificativ” care porneşte de la consumul de 120 kg de carne pe an pe cap de locuitor în vestul Europei. Extrapolat forţat la nivel global, un asemenea consum ar necesita „6,5 miliarde de kilograme de furaje”, ceea ce, evident, „pe Pământ nu este loc pentru asemenea culturi”, după cum susţine Arnold van Huis, specialist în insecte, profesor al Universităţii Wageningen din Olanda, expert al ONU.

Mitul din care se hrăneşte industria avortului

Şi cum ar putea fi rezovată problema suprapopulării, care generează atâtea necazuri? Prin reducerea naşterilor, adică prin sterilizare, avort, eutanasiere etc. Cu alte cuvinte, prin controlul populaţiei, „decis şi constant, pentru evitarea dificultăţilor supravieţuirii”, cum susţinea încă de pe la 1798 reverendul Thomas Malthus.

Teoria suprapopulării a alimentat în momente diferite ale istoriei acţiunile alarmiştilor. Din această rădăcină îşi trag seva şi cercurile româneşti din zilele noastre pomenite la început. Şi ele îşi justifică obţiunea din atitudini şi declaraţii de genul: „Vreau să reduc „urma de carbon” şi să dau o mână de ajutor la salvarea planetei… Menţinerea unei descendenţe genetice se face pe cheltuiala planetei… Fiecare persoană care se naşte are nevoie de mai multe alimente, mai multă apă, mai mult pământ, mai mult combustibil fosil, mai mulţi copaci şi produce mai mult gunoi, mai multă poluare, mai multe gaze cu efect de seră, şi înrăutăţeşte problema suprapoluării” (declaraţia lui Toni Vernelli, din Somerset, Anglia, care şi-a avortat copilul, după care a făcut o operaţie de sterilizare. Informaţie publicată de „This Rock” şi preluată şi tradusă de „Lumea Catholică”). Sau: „Mi-am dat seama că un copil ar polua planeta, şi faptul de a nu avea un copil este cel mai ecologic lucru pe care pot să-l fac” (declaraţia lui Sarah Irving – aceeaşi sursă). Sau: „Specia umană este un răpitor, un organism prădalnic cu toate caracteristicile unei tumori maligne” (declaraţia lui Waren Hern, un înflăcărat susţinător al avortului – aceeaşi sursă).

Dincolo de declaraţii şi manipulări, există o mare rătăcire atee care bântuie şi prin capetele celor care vântură astăzi şi la noi asemenea idei. Cel mai bine explică această rătăcire Brian Clowes, director al Departamentului de cercetare al „Human Life International”, care spune: „Sâmburele gândirii lor nu este doar matematica, ci o antropologie eronată, o viziune deformată asupra speciei umane. Potrivit acestei viziuni, specia umană nu are nimic special, nimic care să o deosebească de animale. De aceea, orice decizie privind bunăstarea noastră implică luarea în calcul a bunăstării celorlalte animale. Unii ne văd ca fiind inferiori animalelor, un fel de cancer al pământului.”

Nedeclarat, există însă şi un colosal interes strict material, despre care nu se vorbeşte, precum şi un mit spiritual devastator care susţine că „fericirea umană şi împlinirea pot fi găsite prin înlăturarea celorlalţi”. Din acest mit se hrănesc industriile avortului şi ale eutanasiei, prostituţia legalizată, traficul de persoane, precum şi controlul populaţiei, idei care, mai devreme sau mai târziu, ar putea fi impuse prin lege şi românilor.

Viaţa omului este de la Dumnezeu

Biserica Ortodoxă Română a luat constant atitudine împotriva unor asemenea poziţii şi mituri. Încă din 2004, Sfântul Sinod a dat publicităţii un document al Comisiei Naţionale de Bioetică în care, printre altele, se arată: „Pentru că este purtătoarea chipului lui Dumnezeu, orice fiinţă omenească… deţine o demnitate reală şi impune un deosebit respect. De aceea, tot ceea ce este comis împotriva fiinţei umane este comis, într-o anumită măsură, împotriva voinţei lui Dumnezeu… Viaţa omului este de la Dumnezeu şi se perpetuează prin intermediul fiinţelor omeneşti, potrivit celor rânduite de Dumnezeu… Avortul şi toate practicile avortive sunt păcate grele pentru că: prin ele se ucide o fiinţă umană; prin ele este afectată demnitatea femeii; ele prezintă riscul mutilării trupului femeii, al îmbolnăvirii şi morţii premature a mamei şi a femeii tinere. Femeia nu trebuie redusă la nivelul de obiect al plăcerii bărbatului, nu trebuie batjocorită şi umilită în ceea ce îi este specific, anume feminitatea şi calitatea de mamă… Societatea secularizată contemporană aduce justificări diverse ale avortului, justificări de cele mai multe ori de ordin medical şi social. Fiind în lume, Biserica nu este nerealistă, dar nu poate fi nici superficială cu privire la motivele privind tendinţele de justificare a avortului”.

Guvernul chinez recunoaşte falimentul politicii „un copil per familie”

Impusă acum mai bine de 3 decenii, politica oficială a Guvernului de la Beijing, „o familie = un copil” îşi trăieşte ultimele zile. După ani de restricţii, conducătorii recunosc (Articol Liber la naşteri în China în „Adevărul”):

„Ne-am concentrat, până acum, asupra încetinirii creşterii populaţiei, iar acum ne-am trezit fără tineri”, a declarat pentru jurnaliştii de la „Telegraph” Peng Xizhe, profesor la Universitatea din Shanghai.

Politica de control al naşterilor a fost însoţită de abuzuri incredibile, cu milioane de avorturi şi sterilizări forţate – în faţa cărora lobby-ul proavort şi care pretinde că apără dreptul femeii de a alege a fost orb şi surdo-mut:

Avorturi şi sterilizare forţată

Scopul restricţiilor era ca fiecare familie să ajungă să aibă – statistic vorbind – de la 4,3 copii la 1,7 copii. Efectul imediat asupra familiilor mai puţin numeroase a fost creşterea nivelului de trai şi o educaţie mai bună pentru micuţii singuri la părinţi. Propaganda chineză privind „copilul unic” nu a dat roade imediat, autorităţile recurgând la măsuri extreme. Astfel, anii ’80 au fost marcaţi de un număr extrem de ridicat de avorturi, la nivelul milioanelor, şi de sterilizarea forţată a sute de mii de femei. Pentru încălcarea restricţiei, chinezii riscau amenzi usturătoare, ba chiar şi o pedeapsă cu închisoarea.

Rezultate:

Acum însă politica demografică îşi arată reversul. Potrivit publicaţiei „China Daily”, lipsa forţei de muncă mai ales în zona rurală din nordul Chinei este foarte ridicată. Disponibilizările în masă de la sfârşitul lui 2008 – începutul lui 2009, cauzate de criza economică, au ascuns pentru o perioadă problema, însă anul acesta ea a devenit din nou vizibilă. De vină pentru deficitul de forţă de muncă nu este doar natalitatea în continuă scădere, ci şi boomul economic.

Nevoie de forţă de muncă necalificată

Un singur exemplu: vânzarea de autoturisme a crescut de două ori în luna ianuarie 2010, comparativ cu ianuarie 2009. Creşterea capacităţii de cumpărare a populaţiei a dus la crearea a sute de mii de noi locuri de muncă în provincii, mai ales în domeniul comerţului, al restaurantelor şi în sectorul hotelier. Specialiştii chinezi susţin că la acutizarea deficitului de forţă de muncă a dus şi dezvoltarea sistemului de învăţământ superior din China. Anul trecut, universităţile au avut peste 6,4 milioane de noi studenţi, în condiţiile în care în urmă cu zece ani erau doar puţin peste două milioane de studenţi. Şcolarizarea poate fi o problemă în contextul în care China are nevoie de forţă de muncă mai puţin calificată în anumite domenii.

Altă problemă este dezechilibrul între nou-născuţi de sex masculin şi cei de sex femeiesc. Siliţi să aibă un singur copil, chinezii preferă băieţi:

estimările specialiştilor arată că în 2020 peste 24 de milioane de bărbaţi chinezi nu-şi vor găsi partenere.

Ne punem din nou întrebarea retorică: oare cum este posibil ca propagandiştii controlului populaţiei, ai reducerii numărului de copii şi ai avortului liber din aşa-zisa lume civilizată să nu înţeleagă pericolul de moarte în care se află? Sau, ca să alimentăm teoria conspiraţiei, tocmai că îl înţeleg foarte bine…

În subsolul articolului din Adevărul un comentariu demn de a fi reţinut:

Melinda
14.Sep.10-18:30hs

@CETATEAN
Nu am reușit, din păcate, să înțeleg care este mesajul tău.

Te întrebi ce va mânca populația celei de-a doua economii mondiale?
Consideri ca ”se înmulțesc ca iepurii” dacă o parte a populației va avea 2 copii în loc de unul singur?
Sau poate te deranjează ceea ce mănâncă?
Din încheierea mesajului tău reiese o altă supărare – de ce circulă prin Europa și prin restul lumii?

Ai călătorit vreodată în China?
E mult prea ușor să ne dăm cu părerea, revoltați, și să judecăm, pe când, ne este incredibil de greu să privim, să înțelegem și să încercăm sa acceptăm și altceva decât ceea ce știm noi că este realitatea noastră.

Conform CIA World Factbook (https://www.cia.gov), ceea ce manâncă și modul lor de viață pare semnificativ mai bun comparativ cu ceea ce mâncăm noi, românii, și cum trăim – speranța de viață în China este de 73.47 ani, iar la noi este 72.45 ani. Deci chiar așa flămânzi nu sunt, iar nici șerpii rumeniți nu par a-i afecta negativ…
Sărăcia lucie a Chinei de care pomenești ar trebui să se reflecte în procentele populației aflate sub limita sărăciei. Conform aceluiași site, in China procentul este de 2.8% (doi virgulă opt) în timp ce în România este de 25% (douăzeci și cinci). Aparent mâncătorii de orez o duc mai bine decât mâncătorii de sarmale.
Apropo, ai gustat vreodată șerpii rumeniți de care pomenești? S-ar putea chiar să îți placă.

Cât despre migrația forței de muncă, să fim noi, românii, oare, cei mai în măsură să criticăm și să blamăm alte popoare?

Pe scurt (14 septembrie 2010)

Cresterea demografica si ecologia. Publicatia franceza de stanga Le Monde publica sub acest titlu un articol de Antonia Ponickau, in care se abordeaza si miscarea franceza a non-parintilor. Adica a celor care au ales sa nu faca copii – si mai mult, se si mandresc, intr-un stil militant, cu asta. Nascuta in SUA, miscarea childfree (ce ironie, in limba engleza free inseamna nu doar fara/lipsit de, ci si liber; interesanta interpretare a cuvantului libertate!) este mai degraba subiect de anecdote in Franta, tara cu cea mai mare natalitate din Europa – aflata insa abia la pragul de inlocuire a populatiei (2 copii/cuplu).

Evident, miscarea celor fara copii are legaturi cu fanaticii incalzirii globale, cata vreme se organizeaza sub egida „Sa salvam planeta, sa ne oprim din a mai face copii”. Deputatul ecologist Yves Cochet, relateaza Le Monde, a propus ca alocatiile sa fie invers proportionale cu numarul de copii, recompensand adica cel mai mult familiile cu un singur urmas. Ca sa terminam balciul, noi propunem ca cele mai mari alocatii pentru copii sa fie acordate… celor care nu fac copii deloc, desigur.

La peur d’un surnombre n’est pas une nouveauté. Mais aujourd’hui, ce n’est pas le problème de la faim qui se poserait avec la croissance démographique mais le danger „d’étouffer dans des villes insalubres, noyées sous les déchets et alimentées par une eau contingentée et polluée„. La croissance démographique serait un péril écologique majeur. Selon l’agence des Nations Unies pour le développement (PNUD), „freiner la croissance démographique contribuerait à réduire les gaz à effet de serre„.

Stupiditatea acestei afirmatii este insa evidenta: „amprenta de carbon” (noul „inamic public numarul unu”) a unui cetatean din Lumea a Treia – acolo unde „trebuie franata cresterea demografica” – este cam de zece ori mai mica decat a unui american. Asadar, cei 220 milioane de americani conteaza cat 2,5 miliarde de cetateni din tarile subdezvoltate…

Cand incepe viata umana? Avortul, experimentele pe embrionul uman, multe alte probleme de bioetica se leaga de raspunsul la o intrebare fundamentala – cand incepe viata umana? Evident, raspunsurile difera. Insa tot mai multi oameni de stiinta constata, pe baza cercetarilor, ca viata incepe in momentul conceptiei. Unul din cele mai elocvente studii pe aceasta tema a fost publicat acum 2 ani de The Westchester Institute din SUA.

Criza demografica din Germania a devenit acuta. Expertii afirma ca in cateva generatii se va putea vorbi despre o Germanie fara germani. Sa „felicitam” pentru acest rezultat cei doi buni tovarasi de drum: avortul si feminismul. Conform dezbaterilor actuale, este posibil ca in curand germanii sa trebuiasca sa lucreze pana la 70 de ani inainte de a se pensiona. Populatia tanara scade si nu sunt fonduri suficiente pentru cei care se pensioneaza. In Romania situatia este la fel de proasta, asa cum am relatat in repetate randuri.

Sarcini la adolescente. Este un fenomen tot mai intalnit – adolescentii devin parinti inca de la 16 ani, sau mai devreme. Este rezultatul sexualizarii societatii si a respingerii fecioriei. Canalul american MTV a lansat recent o serie de reportaje pe aceasta tema. Tot mai multe eleve merg la liceu nu doar cu cartile in brate, ci si cu carucioarele.

Tatal – necunoscut. Un fenomen tot mai des intalnit in societatea moderna sunt copiii fara tata. Acestia se nasc in famili monoparentale strict prin donarea de spermatozoizi. Exista si cazuri extreme, unde unii barbati au ajuns sa fie tata a sute de copii. Un reportaj despre un astfel de barbat a fost difuzat recent pe canalul american ABC News.

„Miile de poloneze” care merg în străinătate pentru un avort sunt, de fapt, doar 20

 

 

Polonia. Se știe că principala armă pentru lobby-ul proavort este minciuna utilizată pentru influenţarea opiniei publice. Statistici ale Ministerului Sănătății de la Londra arată afirmațiile unui grup pro-avort din Polonia, că 10.000 de femei din această țară au călătoria în 2009 în Marea Britanie pentru un avort, drept un fals (detalii).

În martie 2010, Federația Poloneză pentru Femei și Planning Familial (pro-avort) a fost aspru criticată pentru o campanie de reclamă care sugera femeilor poloneze ce doresc să avorteze să călătorească în Anglia pentru intervenție. Organizația dorea să inducă ideea că femeile sunt tratate incorect în Polonia, unde legile restricționaeză avortul la cazurile în care există un pericol pentru viața și sănătatea mamei. Mii de femei pleacă anual în Marea Britanie pentru a face acolo avortul care li se refuză în ţara lor, afirmau reprezentanţii Federaţiei. Numai că nu există nici o statistică să le poată susţine poziţia. Mai mult, acum, Departamentul de Sănătate al Marii Britanii a făcut cunoscut, în ultimul său anuar statistic, faptul că doar 20 de femei au venit din Polonia pentru un avort, adică 0,3% din totalul non-rezidentelor care au apelat la un avort în Marea Britanie.

Este vorba despre nimic mai mult decât „propagandă într-o campanie de relaxare a legii avortului în Polonia”, afirmă un purtător de cuvânt al Federației Mișcărilor pentru Viață din Polonia, citat de sursa precizată.

Pentru un caz celebru de manipulare, din păcate reușită, a opiniei publice, vezi aici.