„Țestoasa roșie”: film inițiatic sau emoție estetică pură?

729 views
0
DISTRIBUIȚI

Foarte rar se întâmplă să întâlnești, în ultimii ani, un lung-metraj de animație necomercial adresat adulților, care să nu fie amprentat ideologic. Ai senzația că dacă ajungi să te răsfeți cu această specie rară, trebuie să înghiți neapărat agenda luptei pentru emancipare a nu știu cărei clase, ori măcar să înghiți cultura populară a romanelor desenate, revenite la modă în Occident, într-o formă ceva mai rafinată vizual decât comics-urile de la începutul secolului XX.

Mare mi-a fost bucuria să constat că nimic din aceste accente tabloidale nu zace în subtextul producției belgiano-franco-japoneze Țestoasa roșie (La Tortue Rouge), câștigătoare a Premiului special al juriului la Cannes la secțiunea Un certain regard în 2016 și nominalizată la Oscar pentru cel mai bun film de animație în 2017, la premiile Cesar și la alte prestigioase premii.

Filmul, debutul în lung-metraj al regizorului olandez de animație Michael Dudok de Wit, a putut fi văzut în România la Festivalul Animest, la retrospectiva Les Films de Cannes a Bucarest, ori la cea a filmelor nominalizate la Oscar.

Cunoscut și apreciat pentru scurt-metrajele sale Le Moine et le poisson (1994) și Father and Daughter (2000), unanim considerate capodopere, Michael Dudok de Wit se remarcă printr-un limbaj audiovizual epurat, eleganță și rafinament, dublate de știința exprimării fără cuvinte, în povești simple, dezvoltate nu dramaturgic (ca în filmele cu actori sau în animațiile influențate de benzi desenate), ci pe baza raporturilor plastice de forme, ritmuri și volume, specifice animației pure.

Nu întâmplător, talentatul olandez a fost remarcat de animatorii japonezi Toshio Suzuki și Isao Takahata de la studiourile Ghibli – nume de referință pentru animația asiatică (producătoare, printre altele, ale filmelor de referință Prințesa Mononoke și Povestea prințesei Kaguya), care îi propun să se implice împreună în realizarea unui lung-metraj animat, o coproducție nipono-europeană, ceea ce însemna o premieră și pentru Ghibli. Titanicul proiect, bazat pe un scenariu scris de regizor împreună cu Pascale Ferran, a durat în jur de 9 ani.

Țestoasa roșie impresionează prin simplitate, prin invitația la contemplație și prin cultivarea marilor valori, ca familia, cuplul, compasiunea, respectul profund față de natură, empatia mitică om-animal; cu atât mai uimitoare este puterea de seducție față de contemporani a acestui film epurat de orice teribilism, cinism și violență, ingrediente considerate de unii obligatorii pentru atingerea unor cote de calitate în arta ecranului.

Filmul povestește viața unui naufragiat eșuat singur pe o insulă tropicală pustie. Încercările acestuia de a evada cu o plută artizanală sunt blocate de o superbă broască țestoasă, care îi sfărâmă în mod repetat ambarcațiunea, dar îl cruță pe navigator. Infuriat pe misterioasa creatură, al cărei gest nu poate să îl înțeleagă, acesta o ucide cu lovituri. După câteva zile din carapacea arsă de soare, abandonată pe malul mării și vegheată de nefericitul naufragiat, iese o femeie, care îi va deveni parteneră de viață… Și vor trăi mulți ani fericiți pe edenica insulă, vor avea și un copil, care la adolescență va pleca pe mare, până la moartea „lui”, când „ea” redevine broască țestoasă și redispare în mare. Prea simplu? Naiv?!…

Filmul este o robinsoniadă, însă nu una „progresistă” (ca cea a întemeietorului genului, Daniel Defoe), bazată pe superioritatea omului european, nici o satiră a acestuia (ca în Omul vineri), ci o robinsoniadă cu accente mitic-totemice, invitând la redescoperirea relației fundamentale a omului cu natura, ca paradis primordial, și cu sinele interior.

Cele trei visuri ale eroului principal – înotul prin talazul translucid, încremenit vertical; podul nesfârșit de bambus, traversând eliberator marea; și carapacea țestoasei moarte, levitând lent către cer, în visul de pocăință al eroului pentru crima făcută – conturează universul poetic de o grație desăvârșită al filmului. Fantasticul nu sugrumă prin supraabundență, ca în producțiile disneyene (seria The Little Mermaid și altele), ci dă prioritate ascezei vizuale, exprimate în compoziții pe cât de simple, pe atât de grăitoare.

Desenul simplu și aerat evită naturalismul și idealizarea umanului, dând prioritate studiului naturii tropicale, cu fascinația lumii subacvatice, și contemplației peisajului, făcute cu un rafinament ce amintește de un Hokusai și de tradiția stampei și a animației de gen japoneze. Nici urmă de patetism sau frivolitate în redescoperirea cuplului primordial și a poeziei acestuia, exaltate în natura edenică. Inocența cu care sunt grafiate personajele umane lasă ca toate accentele senzualiste să cadă asupra naturii, a jocurilor mării, a ritmurilor de mișcare a crabilor, păsărilor și vietăților pământului, studiate cu o sensibilitate extrem-orientală. Redescoperim în acestea, mai ales în magia hipnotică a pădurii de bambus, dar și în atenția pentru detalii, conceptul artistic din Povestea prințesei Kaguya, film care le-a sugerat scenariștilor, se pare, și ecuația circulară a narațiunii, bazată pe paradigma avatarului (în filmul lui Isao Takahata, inspirat după o legendă japoneză, prințesa Kaguya, venită din Lună, își caută iubirea pe pământ și se reîntoarce în Lună).

Substanța filmului nu se epuizează în virtuozitatea vizuală, ci lasă loc meditației existențiale pe subiectul relației „totemice” dintre regnuri, fundamental inițiatică, amendată inevitabil de o trecere prin moarte. Prezența îndelungă în cadru a trupului neînsuflețit al țestoasei deschide această temă (pe lângă tema culpabilității funciare a omului), provocând întrebarea asupra morții aparent gratuite a țestoasei, moarte necesară – potrivit dialecticii filmului – comunicării dintre nivelele ontice și redescoperirii sinelui interior al omului.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here