Viitorul demografic al umanității (II). Provocări de ordin economic (de Jesús Fernández-Villaverde)

483
De trei secole, umanitatea este prinsă într-o competiție în care, de o parte, este din ce în ce mai dificil să se dezvolte idei noi, dar, de cealaltă parte, există un număr din ce în ce mai mare de persoane implicate în activități de cercetare. Până acum, aceste două forțe s-au contracarat reciproc, conducând la creștere economică. Cu toate acestea, din cauza scăderii demografice, începem să devenim perdanți în această competiție.

În ultimul meu articol am evidențiat viitorul demografic neobișnuit al umanității: este foarte probabil ca specia umană să atingă un vârf de creștere demografică de aproximativ 9,5 miliarde între 2050 și 2060, pentru ca apoi să înceapă să se manifeste scăderea demografică. Am evidențiat, de asemenea, o parte dintre mecanismele care ar putea să invalideze această predicție, printre care se numără: creșterea valorii medii a speranței de viață, modificări legate de proporțiile relative ale grupurilor sociale, politicile guvernamentale etc. Ca din întâmplare, China tocmai a anunțat reguli noi și extrem de restrictive în materie de avort, al căror scop este acela de a crește rata de fertilitate.

Cu toate acestea, să presupunem că viitorul se aseamănă, mai mult sau mai puțin, cu cel schițat de tendințele demografice pe care le observăm, din punctul nostru de vedere, în 2021. Merită să ne aplecăm asupra consecințelor acestei schimbări demografice. Așa cum se întâmplă aproape întotdeauna, consecințele vor fi atât pozitive, cât și negative, iar stabilirea tendințelor predominante va depinde, parțial, de capacitatea noastră de a gestiona în mod adecvat procesul de tranziție aferent schimbării.

În acest articol mă voi concentra asupra consecințelor economice imediate. În cel de al treilea și ultim articol al acestei serii (care va apărea în câteva săptămâni), voi analiza consecințele de ordin social ale acestei schimbări demografice  asupra structurii familiei, precum și asupra distribuției demografice din perspectiva terenurilor și a locuințelor.

Consecințele pozitive ale declinului demografic

Principala consecință pozitivă  care îmi vine în minte este reprezentată de reducerea presiunii asupra resurselor naturale. Existența unei populații mai reduse sau cu o creștere mai lentă facilitează decarbonizarea economiei mondiale și conservarea zonelor bogate în resurse biologice naturale, prevenind deteriorarea acestora ca urmare a activității umane. Această consecință consolidează o altă transformare esențială a economiei mondiale: produsul intern brut al economiilor avansate devine din ce în ce mai „lipsit de greutate și, drept urmare, pentru obținerea acestuia sunt necesare din ce în ce mai puține resurse naturale.

Să luăm un exemplu simplu. În prezent, am 1.833 de cărți pe dispozitivul Kindle. Pe fiecare raft din biroul meu pot așeza, în medie, aproximativ patruzeci de cărți (unele mai mari, altele mai mici). Cu alte cuvinte, pentru a stoca în format fizic cărțile aflate pe dispozitivul meu Kindle, aș avea nevoie de aproximativ patruzeci și șase de rafturi. Asta ar însemna să ocup tot spațiul din birou, dar și o parte din alt birou. De copil, de când am început să citesc și să cumpăr cărți și până în 2010, când am făcut trecerea la cărți electronice, am acumulat treptat „greutate” pe suport de hârtie. Din 2010 până în prezent, „greutatea” mea pe suport de hârtie mai întâi s-a stabilizat, pentru ca ulterior să înceapă să scadă. În 2020, am cumpărat numai paisprezece cărți pe suport de hârtie, însă am renunțat la mai mult de paisprezece dintre cărțile în format fizic pe care le aveam deja. Pentru a avea întotdeauna cărțile la îndemână, am reachiziționat versiunea electronică a multor cărți pe care le aveam pe suport de hârtie, așa că am dat studenților mei cărțile în format fizic. Cu alte cuvinte, deși colecția mea de cărți era mult mai mare la 1 ianuarie 2021 față de 1 ianuarie 2020, aceasta avea totuși o „greutate” mult mai mică. Această observație se aplică cu privire la aproape toate bunurile pe care de dețin: nici măcar nu îmi mai amintesc când am achiziționat ultima dată un CD sau un DVD. Toate bunurile pe care le dețin, împreună, au o „greutate” mai mică astăzi decât în urmă cu cinci ani.

Produsul intern brut al economiilor avansate  devine din ce în ce mai „lipsit de greutate” și, drept urmare, pentru obținerea acestuia sunt necesare din ce în ce mai puține resurse naturale.

De regulă, creșterea economică modernă nu presupune utilizarea mai multor resurse pe cap de locuitor. Ne perfecționăm din ce în ce mai mult în ceea ce privește recombinarea ideilor în modalități incredibil de creative, pentru a genera o valoare adăugată mult mai mare. Acesta este motivul pentru care Regatul Unit a reușit să aibă emisii mai scăzute de dioxid de carbon în 2019 (înainte de pandemia de COVID-19) comparativ cu anul 1890, în pofida faptului că produsul intern brut, la valoare reală, a fost de treisprezece ori mai mare. La rândul lor, Statele Unite ale Americii au consumat cu 2 la sută mai puțin petrol în 2019 comparativ cu 1978, deși produsul intern brut, la valoare reală, a fost de trei ori mai mare (în condițiile în care Statele Unite ale Americii nu s-au preocupat în mod deosebit de economisirea energiei).

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Punctul slab al argumentului de mai sus este acela că se concentrează asupra economiilor mai avansate. Economiile mai puțin dezvoltate au în continuare nevoie de mai multe resurse pentru a crește și pentru a ajunge la nivelul de bogăție al țărilor importante. Însă pe măsură ce aceste economii se stabilizează ca dimensiune totală ca rezultat al declinului demografic, o utilizare și mai mare de resurse pe cap de locuitor va fi compatibilă cu menținerea sau scăderea consumului de resurse la nivel mondial.

Consecințele negative

Consecințele negative ale scăderii demografice la nivel mondial sunt mult mai complexe. Cel mai important, trebuie să ne obișnuim cu faptul că produsul intern brut crește într-un ritm mai scăzut, iar acest lucru înseamnă că trebuie să ne adaptăm în mod corespunzător la nivel de societate. Din punct de vedere istoric, productivitatea muncii  a crescut în medie cu 2 la sută pe an. În cazul unui ciclu economic normal, dacă populația în vârstă de muncă  crește cu 1 la sută pe an  (așa cum s-a întâmplat în anii 1960 în cazul multor economii avansate), economia va crește cu 3 la sută (2 la sută productivitatea plus 1 la sută factorul demografic). În cazul în care economia avansează peste nivelul normal (din cauza cererii sau a șocurilor de aprovizionare), creșterea este de 4 sau 5 la sută. Atunci când economia încetinește, creșterea este de 1 sau 2 la sută. Cu toate acestea, per ansamblu, creșterea fluctuează întotdeauna în jurul nivelului de 3 la sută.

Și acum, să ne imaginăm o situație în care populația în vârstă de muncă  scade cu 1 la sută pe an în loc să crească în acest ritm. În cazul în care productivitatea muncii  continuă să crească cu 2 la sută (voi reveni mai jos asupra acestui aspect), economia va crește în medie cu 1 la sută (2 la sută productivitatea minus 1 la sută scăderea demografică) și nu cu 3 la sută ca în cazul precedent. Atunci când economia avansează peste nivelul mediu, creșterea va fi de 2 sau 3 la sută. Atunci când economia încetinește, creșterea va fi de -1 sau 0 la sută.

Exact acest lucru s-a întâmplat în Japonia. Din afară, economia țării părea că stagnează începând cu jumătatea anilor 1990. Însă dacă o analizăm din punctul de vedere al produsului intern brut împărțit la populația adultă în vârstă de muncă (categoria de vârstă 16-65 de ani), ca metodă de măsurare a lucrătorilor potențiali din economie, indiferent dacă aceștia au sau nu un loc de muncă, observăm că economia Japoniei a crescut aproximativ în același ritm cu economia Statelor Unite ale Americii și mai rapid decât economia Germaniei. Râurile de cerneală care au curs în ultimele câteva decenii în legătură cu originile „deficiențelor economice” ale Japoniei sunt, practic, inutile. Nu este vina Băncii Japoniei, nici a Chinei, nici a altcuiva. Economia Japoniei crește în ritmul normal, având în vedere schimbările demografice cu care se confruntă.

Ați putea întreba: ce contează dacă economia are o rată de creștere de 1 la sută în loc de 3 la sută per ansamblu, dacă din punctul de vedere al adulților în vârstă de muncă  rata de creștere continuă să fie aceeași? Nu ar trebui să ne preocupe venitul pe cap de locuitor mai degrabă decât venitul total? Da și nu. Da, pentru că măsurarea venitului pentru a evalua bunăstarea unei societăți se face pe cap de locuitor. Și Nu, pentru că venitul pe cap de locuitor nu este totul. De exemplu, capacitatea de a ne achita datoria publică depinde de venitul total și nu de venitul pe cap de locuitor.

Să ne imaginăm o țară în care raportul dintre datoria publică și produsul intern brut este de 100 la sută. Dacă economia țării crește cu o rată de 3 la sută, datoria publică  se stabilizează sub forma unui procent din produsul intern brut. În cazul în care deficitul public este de 3 la sută, adăugăm încă 3 puncte procentuale reprezentând datoria la numărător, însă și numitorul  crește cu 3 puncte procentuale. De cealaltă parte, dacă economia crește cu o rată de 1 la sută, trebuie să aducem deficitul public la 1 la sută pentru a stabiliza datoria. Acest lucru presupune un efort bugetar mult mai mare.

Același lucru se aplică și în cazul multor alte obligații ale statului, cum ar fi cele referitoare la prestațiile aferente sistemului de pensii și sistemului public de sănătate. Aceste prestații sociale sunt mai împovărătoare din punct de vedere financiar atunci când, în condițiile scăderii populației în vârstă de muncă, ne confruntăm și cu o prelungire a speranței de viață. În timp ce costurile sociale cresc cu repeziciune, economia rămâne în urmă. Modificări cum ar fi majorarea vârstei de pensionare ajută, însă nu modifică în mod semnificativ scenariul de bază. Prin rămânerea în câmpul muncii o perioadă mai îndelungată putem încetini scăderea populației active, însă nu o putem opri.

De fapt, este posibil ca argumentele invocate în alineatele anterioare să fie prea optimiste. Va continua să crească productivitatea muncii  cu o rată de 2 la sută chiar și atunci când populația scade? Sunt motive să ne îndoim de acest lucru. 

Cunoaștere, creativitate și inovare

După cum am subliniat mai sus, creșterea economică se bazează pe recombinarea de idei noi. Ce înseamnă idei în acest context? Înseamnă orice creație a minții umane care ne permite să transformăm o resursă într-un bun sau într-un serviciu. De exemplu, o idee de acum multe secole era să folosim silicon la fabricarea betonului. De curând, ne-a venit ideea de a folosi silicon pentru producția de tranzistori (precum cei pe care îi folosiți acum pentru a citi aceste rânduri). În urmă cu doar câteva săptămâni s-au înregistrat progrese majore în folosirea siliconului pentru fabricarea de baterii mai bune pentru mașinile electrice. Dar există și alte idei, printre care noi teoreme matematice (importante, de exemplu, pentru cardul dumneavoastră de credit sau pentru lucrul pe internet) și crearea de noi modele de afaceri. Înființarea Amazon sau inventarea contabilității analitice au reprezentat în egală măsură inovații, la fel ca inventarea unui nou proces chimic.

Și cine creează aceste idei? Oamenii. Ideile sunt rezultatul eforturilor de cercetare și al creativității. În consecință, în condiţiile în care toţi ceilalţi factori nu suferă modificări, fluxul de idei într-o societate depinde de numărul oamenilor care se gândesc la acestea. Este aproape sigur că o societate cuprinzând 200 de milioane de oameni va dezvolta idei mai inovatoare decât o societate formată din două milioane de oameni, cu condiția ca practicile economice să fie similare. Elveția produce mai multe idei decât Nigeria întrucât are practici mai bune, însă mai puține decât Statele Unite ale Americii, întrucât are o populație mai redusă. Populațiile mai reduse, chiar și în țări din lume în care practicile în materie de inovare sunt mai bune (Statele Unite ale Americii, Asia de Est, Europa Occidentală), vor constitui populații care generează un număr mai redus de idei inovatoare .

Cine creează idei? Oamenii. Ideile sunt rezultatul eforturilor de cercetare și al creativității. În consecință, în condiţiile în care toţi ceilalţi factori nu suferă modificări, fluxul de idei într-o societate depinde de numărul oamenilor care se gândesc la acestea.

Acest fenomen poate fi deosebit de acut dacă ținem cont de faptul că dovezile sugerează că, pe măsură ce acumulăm cunoștințe, va fi din de în ce mai dificil să dezvoltăm idei noi. Umanitatea nu va mai avea niciodată un alt Galileo Galilei, Isaac Newton sau Charles Darwin. Ideile fundamentale dezvoltate de aceștia în domenii precum fizică, matematică și biologie nu pot fi „reinventate”. Chiar și teoria relativității  sau mecanica cuantică din fizica secolului al XX-lea, în pofida caracterului lor de noutate și a consecințelor substanțiale, nu reprezintă mai mult decât rafinări ale structurilor cognitive existente, mai degrabă decât descoperiri radicale, așa cum a fost cazul inventării metodei experimentale sau a calculului infinitesimal. Cel mai probabil, Newton nu s-a înșelat atunci când a susținut că a putut vedea în perspectivă pentru că a stat pe umerii coloșilor, însă, chiar și de la această înălțime, perspectiva ne este umbrită de o grupare din ce în ce mai mare de nori.

Observ frecvent acest lucru în activitățile mele cotidiene. În curând, vor începe să predau un curs doctoral privind teoria controlului optimal. Acesta este un domeniu al matematicii aplicate care analizează modul în care trebuie controlat un sistem dinamic cu scopul de a obține cele mai bune rezultate posibile în cursul timpului. În economie, de exemplu, această teorie se aplică atunci când se analizează modul în care trebuie administrat în timp un portofoliu de investiții pentru a maximiza randamentul acestuia, în condițiile unui anumit grad de risc.

Conform estimărilor mele, la sfârșitul anilor 1990, pe când eram student, erau necesare  aproximativ douăsprezece luni (după absolvirea cursurilor doctorale de bază) pentru specializarea în domeniu și pentru a putea începe elaborarea unei teze revoluționare la nivel global. Tot conform estimărilor mele, astăzi sunt necesare cel puțin douăzeci și patru de luni. Este spectaculos să vedem câte lucruri am aflat despre teoria controlului optimal  în ultimele două decenii. Însă acest lucru înseamnă, de asemenea, că este mai greu ca niciodată să dezvoltăm idei noi în acest domeniu, dar și că mai avem încă multe de învățat. Fondatorilor acestei specializări – Richard Bellman și Lev Pontriaguin, le-a fost mult mai ușor pentru că la momentul respectiv nimic din ce știm astăzi nu fusese descoperit. Această situație nu umbrește cu nimic realizările acestora (ambii au fost adevărate genii), însă pune în perspectivă meritele actualei generații de tineri cercetători.

De trei secole, umanitatea este prinsă într-o competiție în care, de o parte, este din ce în ce mai dificil să se dezvolte idei noi, dar, de cealaltă parte, există un număr din ce în ce mai mare de persoane implicate în activități de cercetare. Aceste două forțe s-au contracarat reciproc iar rezultatul competiției, până acum, este acela că am putut dezvolta noi tehnologii și progrese științifice care au facilitat creșterea anuală medie cu 2 la sută a productivității muncii.

Din cauza scăderii demografice, începem să devenim perdanți în această competiție. Va fi din ce în ce mai dificil să sporim numărul cercetătorilor universitari și al inovatorilor în domeniul economic. Există multe persoane care nu sunt nici  interesate, nici nu au capacitatea de a efectua activități de cercetare, iar orice cercetător suplimentar reprezintă o persoană în minus care își desfășoară activitatea în domeniul producției de bunuri și servicii. Ca societate, nu ne putem dedica cu toții activității de inovare. Cineva trebuie să și pună în practică inovația și să producă lucrurile care ne plac.

Cu alte cuvinte, reducerea populației umane poate însemna, de asemenea, o populație mult mai puțin dinamică din punctul de vedere al inovării. Mulți economiști susțin că efectele se simt deja atunci când vorbim despre crearea de noi afaceri și de productivitatea redusă înregistrată începând cu 2008.

Să revenim la calculele noastre: să presupunem că, în urma inovării în scădere, productivitatea muncii va crește cu o rată de numai 1 la sută pe an. În condițiile scăderii cu 1 la sută a populației în vârstă de muncă, „noua normalitate” va fi reprezentată de o creștere de 0 la sută a produsului intern brut. Cum vom reuși să plătim pentru statul social și pentru datoria publică în condițiile unei creșteri medii zero? Nu iese la socoteală.

Din cauza scăderii demografice, începem să devenim perdanți în această competiție. Va fi din ce în ce mai dificil să sporim numărul cercetătorilor universitari și al inovatorilor în domeniul economic. 

Nu vom fi salvați de roboți

Aud adeseori susținerea că automatizarea ne va salva. Conform acestei susțineri, dacă avem destui roboți și dezvoltăm sisteme de inteligență artificială, putem continua să creștem fără nicio problemă. De fiecare dată, răspunsul meu este că aceasta este ideea care a stat la baza strategiei economice a Uniunii Sovietice; ideea nu a funcționat în secolul al XX-lea și nu va funcționa nici acum.

În 1928, Stalin a lansat un program de industrializare accelerată bazat pe investiții extrem de mari. Ideea era să se acumuleze capital fizic suficient pentru a putea produce destule bunuri de larg consum pe parcursul câtorva decenii, pentru a realiza obiectivele comunismului. Problema acestei strategii investiționale este că acumularea de capital fizic vine la pachet cu diminuarea randamentelor marginale. Construirea primului furnal în Magnitogorsk în 1932 a generat randamente foarte mari: s-a făcut trecerea de la zero producție de oțel la producția de oțel cu valori marginale foarte ridicate. Cel de al doilea furnal construit în anii 1950 a avut un randament mult mai scăzut. Ultimul furnal, finalizat în 1987, era aproape inutil. Gândiți-vă la televizoarele din casa dumneavoastră. Primul televizor pe care îl achiziționăm și îl instalăm în sufragerie, este foarte util. Al doilea televizor, pe care îl instalăm în dormitor, are utilitatea sa, dar nu ca primul televizor. Al treilea televizor, pe care îl instalăm în bucătărie, ne ajută, dar nu prea mult. Al patrulea televizor rămâne în dulap. Doar dacă ne uităm la randamentele marginale în scădere ale capitalului fizic instalat în Uniunea Sovietică, putem să înțelegem, aproape în totalitate, ratele ridicate de creștere economică înregistrate în Uniunea Sovietică în anii 1930, ratele medii din anii 1950 și 1960, precum și stagnarea din anii 1970 și 1980.

Roboții sunt o altă formă de capital fizic, poate mai interesantă decât un furnal, însă nu prea diferită în esență. Și, de aceea, randamentele marginale în scădere se aplică și în cazul roboților. Primul robot are randamente marginale ridicate, al doilea are randamente ceva mai scăzute, iar al treilea este aproape inutil.

Creștem pentru că avem idei mai multe și mai bune. Acumulăm capital pentru a produce idei, și nu invers.

De aceea nu folosesc niciodată cuvântul „capitalism” atunci când mă refer la sistemul nostru economic. Evidențierea cuvântului „capital” ne face să credem că esența creșterii economice moderne constă în acumularea de capital fizic, fie el format din furnale sau din roboți. Nu, lucrurile nu stau deloc așa. Creștem pentru că avem idei mai multe și mai bune. Acumulăm capital pentru a produce astfel de idei, și nu invers. Regatul Unit, urmat de restul țărilor occidentale, au condus revoluția industrială și creșterea economică modernă pentru că au fost primele societăți care, în anii 1650, au început să aibă structuri instituționale care au încurajat dezvoltarea sistematică și constantă de noi idei. Pe scurt: cu o populație redusă în 2100, vom avea cel mai probabil mai puține idei inovatoare și, astfel, o creștere mai mică a productivității.

Aș putea să mă înșel? Bineînțeles! Este posibil ca progresele înregistrate în ultimii ani în domeniul învățării profunde să faciliteze dezvoltarea de noi idei, chiar și în condițiile existenței unui număr mai mic de cercetători. În urmă cu zece ani nu m-aș fi aventurat să spun că vom avea astăzi rețele neuronale profunde care pot prezice plierea proteinelor. Revenind la exemplul teoriei controlului optimal pe care l-am prezentat anterior, rețelele neuronale profunde fac posibilă rezolvarea problemelor care erau imposibil de rezolvat în urmă cu numai doi ani. Este posibil, de asemenea, ca noile tehnologii să nu facă obiectul acelorași randamente marginale reduse, așa cum s-a întâmplat cu tehnologiile secolelor trecute. De exemplu, datele sunt bunuri non-rivale: utilizarea datelor într-un domeniu de activitate al unei societăți nu limitează utilizarea respectivelor date într-un alt domeniu de activitate. Prin comparație, utilizarea unui utilaj într-un domeniu de activitate împiedică utilizarea utilajului respectiv în alt domeniu de activitate.

Vor fi aceste schimbări suficient de puternice pentru a înfrânge impactul declinului demografic  asupra dezvoltării de noi idei? Eu, ca și Robert Gordon, tind să fiu pesimist și să cred că aceste schimbări nu vor fi suficiente, însă mi-aș dori foarte mult să mă înșel. 

 

Despre autor
Jesús Fernández-Villaverde este profesor de Economie la Universitatea Pennsylvania, unde lucrează că director al secției doctorale din cadrul Catedrei de Economie, profesor invitat al Universității Oxford, profesor asociat la Nuffield College (Oxford), profesor invitat al Băncilor Rezervei Federale din Chicago, New York și Philadelphia și la Banca Spaniei, consilier al Hoover Institution la Regulation and Rule of Law Initiative de la Universitatea Stanford și membru al Biroului Național de Cercetare în Economie și al Centrului de Cercetare pentru Politici Economice. În trecut, a fost profesor la – printre altele – Harvard, Princeton, Yale, Duke și New York, a fost profesor invitat la Băncile Rezervei Federale din St. Louis, Minneapolis, Cleveland și Atlanta, profesor-cercetător la FEDEA (Spania), asociat al Hoover Institution de la Universitatea Stanford, profesor invitat la Institutul Becker-Friedman al Universității din Chicago, profesor invitat la INTE de la Universitatea Cambridge, profesor invitat la Universitatea Melbourne (Australia), și a fost directorul Penn Institute pentru Cercetare în Economie. Traducere și adaptare după The Public Discourse.

Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here