Brusc, ne-a cuprins o iarnă demografică. Deja o presimțeam, din ultimele decenii. Cu toate acestea, efectele imploziei populației se văd abia de-acum. Națiune după națiune raportează rate scăzute ale nașterilor și populații îmbătrânite.
Nici un fel de stimulente financiare, indiferent cât de mari, nu ar fi de-ajuns ca să schimbe atitudinile oamenilor, nici chiar în societățile mai tradiționale. Femeile și cuplurile par să se fi decis a rămâne „fără copii”.
Se discută mult și se caută răspunsuri la întrebarea de ce oamenii nu mai vor să aibă copii. Experții dezbat cauzele, însă puțini sunt în stare să prezinte concluzii convingătoare.
În căutarea cauzelor
Desigur, mulți amintesc de problemele financiare care îi confruntă pe tineri, cum sunt taxele de studii care trebuie returnate, inflația sau barierele în calea obținerii de locuințe.
În vreme ce aceste obstacole financiare chiar există, mulți tineri astăzi sunt în realitate la un standard financiar mult mai bun decât au fost părinții lor la aceeași vârstă. Lipsa de bani singură nu poate explica lipsa copiilor.
Alții invocă schimbările climatice și instabilitatea politică, însă familiile generațiilor trecute au îndurat adevărate catastrofe.
O superficialitate marcată de emoții și sentimente
Problema e mult mai simplă decât pare. Oamenii se străduiesc prea mult să găsească rațiuni filozofice profunde sau motive psihologice are crizei. Ei caută și caută mult timp și în final nu găsesc alt răspuns decât superficialitatea.
Superficialitatea ar putea foarte bine să fie motivul a ceea ce se întâmplă. Suntem imersați într-o lume a emoțiilor și sentimentelor care obliterează orice considerații profunde, dincolo de sinele omului. Ne aruncăm cu pasiune în aceste sentimente care ne consumă și ne absorb.
Ceea ce face aceste gâdilări ale simțurilor cu atât mai nefericite este că nu e nevoie ca ele să implice pasiuni mărețe sau dragostea față de lux, care să necesite averi și cultivare asiduă. Aceste bucurii pot fi destul de banale și nesemnificative. Sunt accesibile tuturor. Cu adevărat, cu cât e sentimentul mai superficial, cu atât mai pasional e atașamentul față de el.
Mărturisirea lui Rousseau
Foarte edificator în acest sens e un citat din Rousseau, în care el comentează cu privire la viața lui, atât de plină și totuși atât de superficială. Filozoful de secol optsprezece era cunoscut pentru felul în care-și trăia viața, centrat pe sine, autonom, imersat în sentimente fără angajament.
Cuvintele lui ne ajută să ne explicăm cauza crizei noastre demografice și atitudinea răspândită care exclude nevoia sau dorința de a avea copii. Privind înapoi spre viața sa guvernată de plăceri, el spunea:
„Sabia trăiește mai mult decât teaca, se spune [1]. Asta e povestea mea. Pasiunile mi-au dat viață și pasiunile m-au ucis. Care pasiuni, ați putea întreba? Fleacuri, cele mai copilărești lucruri din lume. Și totuși ele m-au afectat la fel de mult de parcă la mijloc s-ar fi aflat însăși frumoasa Elena sau chiar tronul Universului.”
O cultură a sinelui
Cultura noastră poartă acest subtil mesaj rousseauian al preocupării excesive cu sine. Ea le spune tinerilor:
„trăiți-vă pasiunile fără sacrificii sau efort. Nu e nevoie de plăceri mărețe; căutați flecuștețele mediocrității care vă înconjoară. Faceți din ‘copilăriile’ astea obiectul căutării voastre existențiale. Nu lăsați nimic, nici măcar un copilaș să se pună între voi și aceste țeluri.”
Chemarea spre banalitate își găsește expresia în generațiile care nu se maturizează. Ei trăiesc în apartamente la subsolul caselor părintești [2], joacă jocuri video, postează pe social media și amână mereu responsabilitățile vieții de adult până mai târziu… sau pentru totdeauna.
Fuga asta de sens nu e exclusiv vina tinerilor. Pe măsură ce societatea noastră atee și liberală se epuizează, în urma ei rămâne prea puțină profunzime și prea puțin sens. Totul devine o banalitate de tip Facebook. E greu să mai scapi de aici.
Tinerii aceștia nu-și mai găsesc sprijinul în familiile lor (de-acum tot mai mult distruse de divorțuri) sau în credință (care nu se mai învață). Ei nu au rădăcini cu care să se ancoreze în mijlocul zdrențelor meta-poveștilor postmodernismului nostru.
Mai apoi sunt prinși în tiparele de imaturitate ale educației moderne, care fac tot mai grea angajarea voinței în atingerea unor scopuri. Astfel, ei sunt înțepeniți, incapabili să înainteze, prea temători să se angajeze în responsabilități și gata să eludeze ceea ce odinioară era primit ca un dat natural: copiii.
Un punct de cotitură
Nu toți tinerii urmează această cale tragică. Unii au reușit să se rupă din legăturile mediocrității, îmbrățișând rămășițe de stabilitate care se găsesc în familie și în credință. Ei râvnesc după tradiție și o urmează cu pasiune.
Cu toate acestea, am ajuns la un punct de cotitură; tot mai mulți oameni din toată lumea intră pe panta aceasta rousseauiană care-i coboară spre o superficialitate a pasiunii. Nu trebuie să căutăm prea mult; e un spirit care ne înconjoară din toate părțile.
Criza demografică nu e cauzată de obstacole economice sau de temeri politice; ea este o criză existențială care atacă aspectele religioase și morale ce dau sens și scop vieții. Dacă vrem să evităm implozia, trebuie să abordăm în mod profund aceste probleme, pentru a găsi calea de scăpare din superficialitate.
NOTE
[1] Autorul acestui proverb este poetul englez Lord Byron (1788–1824), teaca fiind trupul, iar sabia sufletul. În poemul căruia îi aparține citatul, poetul deplânge îmbătrânirea și faptul că nu se mai poate delecta cu plăcerile iubirii și petrecerilor.
[2] În Statele Unite există într-adevăr o pătură în creștere de tineri care preferă să continue să locuiască cu părinții, uneori într-o cameră la subsolul (fizic și metaforic) al casei, n.tr.
