Ursula von der Leyen pare să-și imagineze că funcția sa de președinte al Comisiei Europene include dreptul de a impune organizarea de marșuri „gay pride” în capitalele statelor membre.
Se înșală. Decizia privind autorizarea manifestațiilor protejate prin dreptul fundamental la libertatea de exprimare și de întrunire nu aparține UE, ci statelor membre. Chiar și pentru acte juridice internaționale, precum Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau Carta Drepturilor Fundamentale a UE, se aplică întotdeauna rezerva respectării ordinii publice: niciun stat nu a căutat să renunțe la valorile fundamentale ale propriului sistem juridic prin aderarea la aceste acte juridice (sau la Uniunea Europeană, în ansamblu).
Prin urmare, nu există nicio îndoială obiectivă cu privire la legalitatea interzicerii unei parade a homosexualilor la Budapesta (chiar dacă judecătorii notoriu ideologizați ai Curții de Justiției a UE sau ai CEDO probabil că văd lucrurile diferit, dar acesta este un risc pe care prim-ministrul ungar pare dispus să și-l asume).
Libertatea de exprimare și libertatea de întrunire sunt drepturi fundamentale, dar nu sunt nelimitate. Acestea sunt îngrădite în cazul manifestărilor publice ale grupurilor radicale care se consideră că servesc unui scop evident problematic, motiv pentru care, de exemplu, în țări precum Germania și Austria, orice formă de reactivare a național-socialismului (și nu numai aceasta, ci și orice expresie de simpatie pentru ideologia din spatele ei) este pedepsită cu cele mai aspre sancțiuni.
Evident, este posibil să fi adoptată o abordare relaxată față de homosexualitate, dar un lucru trebuie să fie întotdeauna clar: toleranța nu este în sine o virtute. Toleranța este o strategie – una dintre multele strategii posibile – de a face față răului. Virtutea corespunzătoare ar fi cea a prudenței: este prudent să fie tolerate în anumit grad numeroase rele din cele pe care le întâlnim, dar poate fi imprudent, dacă nu chiar autodistructiv, să mergem prea departe cu această atitudine.
Este cazul agendei LGBT din ce în ce mai radicale, care a fost – cu certitudine – împinsă prea departe. Este timpul să fie stabilite niște limite. În replică, agenda noastră nu este acceptarea necritică a „acquis-ului homosexual” (dacă facem o analogie cu „acquis-ul comunitar”), ci de a ne întoarce, de a reveni la normal.
Acum cincizeci de ani nu părea exagerat să presupunem că societatea își poate permite o anumită toleranță în ceea ce privește comortamentul homosexual și, de asemenea, că o poate scuti de pedeapsa penală, atâta timp cât această impunitate nu duce la încercări agresive și țintite de a propaga stilul de viață homosexual în rândul copiilor și tinerilor.
Astăzi, însă, la mai bine de cincizeci de ani de la raidul poliției asupra unui bar pentru homosexuali de pe strada Christopher din New York, considerat scânteia care a aprins mișcarea pentru drepturile homosexualilor, tot mai mulți oameni își dau seama că toleranța manifestată față de fornicația homosexuală s-a dovedit a fi o eroare gravă, o greșeală strategică. Ea nu a adus pacea socială sau stabilitatea juridică, ci a fost înțeleasă de mișcarea homosexualilor drept un stimulent pentru auto-radicalizare și pentru formularea de pretenții mereu noi. Mișcarea LGBT nu se va mulțumi niciodată cu toleranța pe care societatea a fost pregătită să i-o arate. Dimpotrivă, nu se va opri până când întreaga moștenire morală și culturală a Europei nu va fi complet deconstruită. Cu toate că este o minoritate minusculă, homosexualii își doresc să domine majoritatea și să impună abuzul asupra fiziologiei corpului uman drept instrument valid de stabilire a normelor juridice și sociale.
Toleranța majorității s-a bazat întotdeauna pe premisa că copiii și tinerii nu trebuie să devină ținta tentativelor de recrutare din partea homosexualilor. Dar s-a observat că, de îndată ce manifestările publice ale homosexualilor pot avea loc cu impunitate, propaganda este inevitabil următorul pas – și, la fel de inevitabil, ea va fi îndreptată direct către cei tineri și vulnerabili, care, întâmplător, posedă și corpurile tinere pe care homosexualii le râvnesc cel mai mult. Mișcarea LGBT nu se va opri până când și copiii mici, care nici măcar nu pot citi și scrie, nu se vor confrunta cu travestiți și bisexuali la grădiniță – iar aceasta nu este o invenție nefondată a vreunui detractor, ci un fenomen deja observat în multe țări occidentale.
Ei vorbesc despre „diversitate”, ca și cum naturalul și contranaturalul s-ar afla cumva la același nivel de demnitate sau ca și cum ar fi un fel de concesie generoasă din partea lor să tolereze căsătoriile între persoane de sex diferit, care creează cadrul stabil și sănătos pentru procreare și creșterea copiilor.
Mișcarea LGBT se prezintă în rolul de victimă, însă, de-a lungul anilor, ea s-a metamorfozat în cel mai iritant, zgomotos, agresiv, egoist și intolerant grup social, cu posibila excepție a musulmanilor radicali. Orice toleranță arătată față de astfel de grupuri este complet deplasată, deoarece nu face decât să invite și mai multă intoleranță și agresivitate din partea lor.
Într-adevăr, pe lângă faptul că nu permit restului societății să-și protejeze copiii împotriva coruperii, ultima modă este aceea de a cere societății să sacrifice rațiunea pe altarul unui moft, să nege chiar și cea mai elementară realitate obiectivă, să accepte că un bărbat poate fi cumva transformat într-o femeie printr-un decret administrativ și să acorde medalii de aur olimpice bărbaților care agresează femeile până la intrarea acestora în comă.
Lupta și câștigarea războiului cultural împotriva mișcării LGBT sunt necesare pentru supraviețuirea Europei înțeleasă drept comunitate morală sau culturală, în același mod în care a fost necesară înfrângerea marilor ideologii totalitare ale secolului XX. Într-adevăr, LGBT nu este altceva decât noul totalitarism al timpului nostru (cealaltă fiind islamul radical, cu care a intrat recent într-o coaliție absurdă ce ar putea fi văzută ca amintind de Pactul Ribbentrop-Molotov). Prin urmare, nu este suficient să nu acceptăm nimic mai mult. Nu este suficient să reducem numărul de steaguri curcubeu din spațiile publice cu cinci, zece sau chiar nouăzeci și cinci la sută. Este necesară o schimbare și revenirea la normalitate. Este necesar să se interzică (acolo unde este permis, evident) cuplurilor homosexuale să adopte sau să achiziționeze copii prin piețele de surogație, să fie abolită „căsătoria între persoane de același sex” și să fie reintroduse legi pentru limitarea manifestărilor publice pro-sodomie.
Societatea poate tolera o anumită măsură de comportament homosexual, atâta timp cât acesta rămâne privat și non-propagandistic. Dar ar trebui să fie clar pentru toată lumea, și deja copiii ar trebui educați în acest sens, că homosexualitatea se află în radicală contradicție cu demnitatea umană, degenerând și degradând corpul uman.
Cel mai bun lucru pe care societatea îl poate face pentru persoanele care simt atracție față de persoane de același sex este nu să le afirme și încurajeze aberația, ci să încerce să le ajute să găsească o cale de ieșire din aceasta.
În acest sens, Ungaria a luat decizia corectă de a interzice evenimentul „pride” din acest an de la Budapesta. Putem presupune că Viktor Orban nu ar face acest lucru dacă nu ar simți că o majoritate covârșitoare a cetățenilor simpatizează puternic cu această decizie. Adevărul este că după decenii de îndoctrinare agresivă, chiar și în țări precum Franța, Germania, Spania, Italia sau Marea Britanie nu există prea multă simpatie pentru stânga LGBT, la fel cum în 1990 nu mai exista prea multă simpatie pentru comunism în URSS. Cu cât elitele guvernante ale Europei vor înțelege mai repede acest lucru, cu atât mai bine va fi.
S-a scris mult în ultimele săptămâni despre o reacție adversă la adresa LGBT, despre o reducere a sprijinului public și a vizibilității „agendei curcubeului”, despre o reticență tot mai mare a companiilor de a dona mișcării LGBT atunci când aceasta le abordează în stilul unui mafiot sau al unui șantajist. E bine, dar nu este încă suficient. Fiecare cetățean are posibilitatea de a contribui la această trezire morală, iar acest lucru nici măcar nu necesită mult curaj. Dacă publicașia preferată promovează agenda LGBT, anulați-vă abonamentul. Când vedeți că un furnizor de bunuri sau de servicii sărbătorește „luna mândriei”, căutați o alternativă. Când vedeți că școala copilului dumneavoastră promovează „diversitatea”, trimiteți-l la o altă școală.
Poate că în câțiva ani nu vom mai auzi de „Luna mândriei”, ci vom sărbători, în schimb, „Ziua Budapestei” – ziua în care colonialismul cultural al elitei birocratice de la Bruxelles a suferit prima sa mare înfrângere.
