Povestea lui Pam

3.531 views
0
DISTRIBUIȚI

Avortul mi-a facut rău mie însămi

de Pam Appel

Articol apărut în ziarul studenţesc pro vita VERITAS, Minnesota State University Moorhead (MSUM), Vol. 2, Ed. 1, octombrie 2005 [1]. Traducere şi note de dr. Cristina Mitrovici.

Aveam nouăsprezece ani când m-am trezit că eram însărcinată. Îmi amintesc că mergeam la Minneapolis [2] cu părinţii, ca să-mi vizitez fratele, şi tot drumul m-am gândit că nu se putea ca eu să fiu însărcinată, pentru că asta ar fi însemnat că eram iresponsabilă. M-am mândrit întotdeauna cu faptul că aveam simţul răspunderii, deoarece nu am fumat, nu am consumat băuturi alcoolice şi nu am luat droguri nici în timpul liceului, nici la universitate. Ei bine, următoarea decizie pe care prietenul meu şi cu mine am luat-o a fost nu numai iresponsabilă, ci şi egoistă, şi urma să-mi afecteze viaţa în mod negativ până când, mult mai târziu, am găsit vindecarea.

Mi-am dat seama că eram însărcinată chiar înainte de Crăciun şi i-am spus prietenului meu. El mi-a spus că “o să facem avort” şi să nu spun nimănui nimic despre sarcină. Am acceptat prosteşte, neştiind în ce mod această decizie urma să-mi afecteze restul vieţii.

Prietenul meu m-a dus [3] cu maşina la Jamestown, unde urma să se efectueze procedura. Atunci când am intrat în clinică, îmi amintesc că mă gândeam cât de rece, întunecat şi sumbru era acel loc. Aşa mă simţeam şi eu, o persoană rece, pentru că acceptasem această operaţie. Eram speriată şi singură. Am intrat în birou şi sora m-a strigat, spunându-mi să merg în sala de operaţie. Nu mi-au explicat procedura, dar mi-au spus numai că mă voi simţi bine când totul se va sfârşi. Sora mi-a dat un sedativ pentru durere, dar am plâns de-a lungul întregii operaţii, nu din cauza durerii, ci din cauză că viaţa copilului meu era aspirată atât de brutal din corpul meu.

O bună parte din inima şi sufletul meu au murit în ziua când am făcut avortul. Nici nu pot să încep să descriu durerea pe care am simţit-o: ceea ce ştiu însă este că nu aş dori asta nici celui mai mare duşman al meu. Până în ziua de astăzi, nu înţeleg cum surorile şi doctorii pot să facă avorturi zilnic şi să se suporte pe ei înşişi. [4] Ştiu ca eu de-abia pot să mă suport pe mine însumi şi n-am făcut decât un avort.

În noaptea care a urmat avortului, am mers împreună la serbarea de Crăciun dată de compania la care lucra prietenul meu. Ne-am comportat ca şi cum nu se întâmplase nimic neobişnuit. În timpul petrecerii, îmi aduc aminte că gândeam cam aşa: “Lăsaţi-mă să beau toată băutura de-aici şi lăsaţi-mă să mor: cel puţin aş fi împreună cu copilaşul pe care l-am omorât.”

Din ziua aceea, sentimentele mele pentru prietenul meu s-au înăsprit. Relaţia noastră a luat o altă întorsătură si niciodată n-a mai fost ca înainte. Mi-am pierdut aproape complet încrederea în el, în mine si în noi. Înainte fusesem o persoană veselă şi deschisă, dar după avort, m-am închis în mine, mai ales faţă de el. Cedam uşor şi nu-mi spuneam părerea niciodată. Am permis altora să mă domine aproape complet. [5] Mi-am zis că, dacă a fost posibil să fiu dominată o dată – în legătură cu avortul -, atunci am permis ca această situaţie să se repete, o dată şi încă o dată….ce mai contează? Mă iritau cu uşurinţă lucrurile de care mă bucurasem odată.

În final, ne-am căsătorit, dar nu am fost niciodată cu adevărat fericită. Tot îmi mai doream cu disperare să-l ţin în braţe pe băieţelul meu (sunt sigură că bebeluşul meu fusese băiat) pe care-l pierdusem. Mai târziu, l-am botezat în mintea mea Gabriel. După ce am născut-o pe fetiţa mea, doctorul a spus: „Ai o fetiţă!” „Ce?”, am exclamat eu… Eram atât de sigură că am născut un băiat încât aproape că nu l-am crezut la început pe doctor.

După naştere, am căzut într-o stare de depresiune post partum. Am mers la un terapeut, cam doi ani după naşterea fetiţei. Nu am spus nimic despre avort, pentru că nu puteam s-o fac atunci. Mi-am înăbuşit toată durerea şi amarul. Aproape niciodată nu-i pomeneam despre asta soţului meu,iar când o făceam, îmi spunea să nu mă mai gândesc la asta.

În vara anului 2000, mama mea s-a internat în spital. A fost o perioadă îngrozitoare pentru mine. Eram o mamă, soţie, soră şi fiică îngrozitoare. În toată această perioadă, tot nu reuşeam să înţeleg de ce sunt atât de profund deprimată. Ştiam că că o parte din tristeţea mea se datorează faptului că eram căsătorită cu tatăl celor doi copii ai mei: cel pe care-l omorâsem şi fetiţa minunată pe care o păstrasem. M-am îndepărtat din ce în ce mai mult de el şi, până la urmă, ne-am despărţit şi am divorţat. [6] Am încercat să mergem în terapie pentru a ne salva căsătoria, dar, din nou, am trecut sub tăcere avortul. După divorţ, m-am mutat la mama mea, care era pe moarte.

Mama a murit în aprilie 2001. A fost perioada cea mai dificilă din viaţa mea, după avort. Nu i-am spus niciodată mamei mele adevărul despre avort, deşi cred că ştia, undeva în sufletul ei. Uneori mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă i-aş fi spus înainte? L-aş avea astăzi pe Gabriel alături de mine?

În decembrie 2001 m-am căsătorit cu cel mai bun prieten al meu. Am devenit părinţii unei fetiţe drăgălaşe, în 2002. Mă temeam grozav că voi da naştere unui copil bolnav. Într-adevăr, nu puteam să cred că voi avea norocul, de două ori la rând şi să aduc pe lume încă un copil sănătos. Eram hotărâtă să nu mă mai scufund în depresie, dar s-a întâmplat din nou. De data aceasta, în sfârşit, am recunoscut că am făcut un avort, dar terapeutul meu nu a aprofundat această dezvăluire. Eu nu mai păstram tăcerea, dar, acum, nimeni nu mă asculta. Am crezut într-adevăr că Dumnezeu sau cineva mă pedepsea.

Acesta a fost momentul când am început să mă gândesc că poate că avortul îmi cauza parţial durerea pe care o simţeam. In ianuarie 2005, am găsit – în sfârşit – calea spre vindecare, ajutor şi iertare şi am putut să mă simt iarăşi om.

Am început să mă gândesc că trebuie să existe vreo cale pentru a scăpa de durerea pe care o simţeam. Atunci am început să merg la biserica catolică. Doream ca a doua mea căsătorie să fie binecuvântată, dar, pentru aceasta, era necesar ca prima mea căsătorie să fie anulată şi să mă confrunt cu cel mai profund şi întunecat secret pe care-l păstrasem.

Mi-am dat seama că trebuia să mă confrunt cu demonii, odată pentru totdeauna. I-am spus preotului despre avort şi el mi-a sugerat să merg la Via Rahelei. [7] Acesta a fost începutul unui proces de vindecare, al unui nou drum, de necrezut.

Acest sfârşit de săptămână a fost foarte intens. Am plâns, am râs şi ne-am exprimat sentimentele fără să ne simţim ruşinate, condamnate sau urâte de ceilalţi. În cursul acestui sfârşit de săptămână, am parcurs anumite citate din Biblie. Aceasta ne-a ajutat să ne vindecăm sufletele noastre sfâşiate. La sfârşitul acestei perioade, am fost în stare să simţim doliul pentru copiii noştri şi să facem o slujbă de pomenire pentru ei. Am putut să-i încredinţăm pe copiii noştri lui Dumnezeu.

Ştiu că aş putea să continui să vorbesc despre avort şi despre senzaţia de vindecare, dar cel mai bun mod de a explica este acesta: am trăit într-o gogoaşă, ca un vierme, timp de 17 ani. Cu toată ruşinea, ura de sine şi depresia care s-au adunat în mine, gogoaşa viermelui a devenit parcă din ce în ce mai strâmtă. Dar, după ce am trecut prin sfârşitul de săptămână la Via Rahelei, am reuşit să mă eliberez din gogoaşa cea strâmtă, să-mi întind aripile ca un fluture şi să mă înalţ din ce în ce mai sus, liberă – în sfârşit.

Icoana Rahela îşi plânge copii este reprodusă din Acatist de pocăinţă – Pentru o femeie care şi-a avortat copilul, publicat St. Paisius Orthodox Monastery, Safford, Arizona, cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Longin, Episcopul Ortodox Sârb al Statelor Unite ale Americii şi Canadei, Mitropolia Noua Gračanica.

_____
NOTE:

[1] Între timp, ziarul şi-a încetat apariţia din cauză că Alexa Orts, preşedinta clubului studenţesc „Studenţii pentru viaţă”, care a fost iniţiatoarea şi sufletul acestui ziar, şi celelalte membre ale redacţiei, un grup extrem de talentat şi dăruit acţiunilor pentru viata, şi-au luat licenţa şi s-au împrăştiat. Alexa s-a căsătorit, are doi băieţei, unul de aproape 4 ani şi al doilea a implinit 1 an. Începând din 2002, am avut onoarea, la invitatia studenţilor, să fiu coordonatoarea acestui club şi, astfel, m-am implicat în aceasta activitate a studentilor. Dragostea si spiritul de dăruire al tinerilor m-au impresionat si m-au afectat profund. Pe vremea când Alexa si colegele ei veneau la clinică, in zilele când se făceau avorturi, ele cumparau trandafiri din banii lor si le dădeau femeilor care intrau un trandafir roşu cu un cartonaş pe care scria: „Te iubim. Eşti mamă!” În încercările de a convinge femeile care intră la clinica de avort din Fargo că această procedură le va schimba viaţă în mod tragic, uneori ducând chiar la sinucidere, acest număr al ziarului Veritas cu povestea lui Pam este dat şi acum de consilierii pentru viata femeilor care vin la clinică pentru avort, în speranţa că se vor răzgândi în acea ultimă clipă. Noi, toţi cei care ne-am petrecut ultimii ani la clinică, ne-am schimbat în mod profund, pentru că am venit în contact direct cu răul, cu durerea si suferinta femeilor, inselate sau terorizate, şi ştim că cel rau are o existenţă reală. Ne rugăm mai mult, ne rugăm la clinică, acasă şi la biserică, altfel nu am putea rezista acolo, la clinică, unde prezenţa răului se face simţită foarte intens.

[2] Împreună cu St. Paul, Minneapolis este capitala statului Minnesota, situat la est de Dakota de Nord. Cele două oraşe se numesc Twin Cities, „Oraşele Gemene”, aşa cum şi Fargo, în Dakota de Nord, formează, de fapt, un singur oraş cu Moorhead, în Minnesota, despărţite fiind de un râu, Red River (Râul Roşu), pe care mulţi l-au urmărit la televizor în cursul inundaţiilor din primăvara anului 2009, când cele două oraşe au fost salvate numai datorită efortului eroic al întregii populaţii, care a ridicat digul cu milioane de saci cu nisip. Populaţia majoritară este de origine germană sau norvegiană. Clinica pentru avorturi se numeşte, poate în mod intenţionat, Red River Women’s Clinic – Clinica pentru Femei Râul Roşu, unde într-adevăr sunt omorâţi circa 23 copii în fiecare săptămână. Este singura clinica de acest fel în Dakota de Nord.

[3] Aici, bărbaţii au obiceiul nerusinat să le ducă de mână pe prietenele sau soţiile lor în clinica de avorturi. Uneori vin singure sau cu prietene, uneori chiar cu mama lor (cea mai zguduitoare situaţie, când însăşi mama îşi împinge fiica la dezastru), dar, de cele mai multe ori, sunt înşelate până la capăt, crezând că „prietenul” lor le iubeşte şi le face un bine, când, de fapt, el încearcă numai să scape de răspundere şi nu-i pasă de consecinţe, asa cum ne-au explicat multi cu care am stat de vorba, dupa ce si-au convins prietenele sa intre in clinica.

[4] Cei mai mulţi, dacă nu chiar toţi cei care fac parte din industria avortului sunt dependenţi de alcool şi/sau substanţe psihotrope. Nu am întâlnit încă excepţii, nici în literatura referitoare la problema avortului, nici în lumea reală. Margaret Sanger, care a înfiinţat Planned Parenthood, principala organizaţie modială care promovează avortul şi sterilizarea şi care a colaborat strâns cu medicii din Germania nazistă (Ernst Rudin, psihiatru, adept al darwinismului social si al eugeniei), era dependentă de alcool şi demerol, un narcotic şi analgezic puternic. Dr. Bernard Nathanson, autorul filmului provita „Strigătul mut”, în cartea sa „Mâna lui Dumnezeu – Drumul de la moarte la viaţă al doctorului de avorturi care şi-a schimbat părerea”, afirmă că doctorii cu care a lucrat şi care făceau avorturi erau alcoolici sau consumatori de droguri (pag. 104, 151). El însuşi şi-a căutat scăparea în tranchilizante şi alcool (p.190). În cele din urmă, şi-a găsit pacea atunci când a trecut la catolicism şi a adoptat o poziţie pro vita în public. În cartea sa „Doctorii nazişti – Uciderea medicală şi psihologia genocidului”, Dr. Robert Jay Lifton afirmă că alcoolul era elementul esenţial pentru a suprima aspectele morale şi îndoielile doctorilor care ajungeau să lucreze în mediul concentraţionar nazist unde se făceau experimente pe pacienţi (pag.193 -196). În România, pe vremea cand avortul era ilegal, înainte de 1989, am întâlnit o femeie care mi-a relatat că, în timp ce doctorul o chiureta, avea la îndemână o sticlă de whisky sau coniac, din care mai trăgea câte o duşcă, din când în când, în timp ce opera.

[5] Studiile de specialitate demonstrează că femeile care au făcut avort au tendinţa să întreţină relaţii sau să se căsătorească cu bărbaţi violenţi, care le vor maltrata, poate pentru că ele ajung să asocieze dragostea cu violenţa sau pentru că, în fundul sufletului, simt nevoia de a ispăşi păcatul pruncuciderii, răbdând bătăile, până în momentul când, pentru unele, vine timpul împăcării cu Dumnezeu, cu semenii si cu ele înşile, aşa cum s-a întâmplat cu Pam. La fel ca şi personalul medical implicat în avorturi, atât mamele cât şi taţii copiilor avortaţi vor recurge, de multe ori, la alcool sau droguri, pentru a-şi anestezia conştiinţa. Astfel, răul se răspândeşte în societate, sub mai multe forme, subminând-o şi perpetuând ciclul de violenţă.

[6] Sociologul Arthut Shostak afirmă, într-un articol pentru Coordonatorul Familiei (The Family Coordinator), că trei din patru bărbaţi care au răspuns la chestionarul său afirmă că au avut greutăţi din cauza experienţei prin care au trecut în legatură cu avortul şi că un număr mic, dar destul de semnificativ, au raportat vise persistente cu copilul care n-a ajuns să existe niciodată şi considerabile sentimente de vină, remuşcare şi tristeţe. Atât la femei cât şi la bărbaţi, sentimentul de gol interior poate să dureze o viaţă întreagă, pentru ca părinţii sunt părinţi pentru totdeauna, chiar şi ai unui copil mort. Rezolvarea pe plan emoţional este aproape imposibilă, pentru că nu există o încheiere vizibilă – doar o amintire. Deoarece copilului nenăscut i s-a refuzat statutul de fiinţă umană, lui sau ei i se refuză un mormânt sau ceva care să-i marcheze existenţa. Procesul doliului este lăsat neterminat. Dincolo de efectele emoţionale asupra bărbaţilor, avortul afectează şi relaţiile lor cu partenera. Cercetătoarea Emily Milling a constatat că, în cazul a peste 400 de perechi care au trecut prin experienţa unui avort, majoritatea relaţiilor (70%) s-au destrămat în cursul lunii care a urmat avortului (cf. Dr. Vincent Rue).

[7] Via Rahelei este un program susţinut, în special, de Biserica Catolică. Denumirea programului face aluzie la Evanghelia lui Matei 2:16-18, unde Evanghelistul, vorbind depre copiii omorâţi de Irod, face referire la profetul Ieremia 31:15, spunând: ”Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată, pentru că nu sunt.” Din ceea ce am înţeles din materialele puse la dispoziţie de organizaţie, femeile se adună în cursul unui sfârşit de săptâmână, într-un fel de terapie de grup, sub conducerea altor femei care au fost instruite în cadrul organizaţiei create de Theresa Burke, terapistă şi autoarea cărţii Doliu interzis. Psihologii care sunt implicaţi în program încurajează un fel de botez al copiilor şi stabilirea de către mamă a unei „legături” spirituale cu aceştia. Am observat că acei preoţi (nu prea mulţi) care se implică conştient explică femeilor că nu se poate efectua botezul după moarte, aşa cum nu se poate da împărtăşania după moarte. Din nefericire, după Vatican II, mirenii fac cam ce vor, iar preoţii catolici, în special cei mai tineri, sunt intimidaţi de o problemă feminină careia nu sunt pregătiţi să-i facă faţă. După cum se vede din articol, preotul a fost cel care a trimis-o pe Pam la program, în loc să o ajute chiar el, după învăţătura Bisericii. În orice caz, este interesant de observat că femeile pe care le-am cunoscut, inclusiv Pam, care au trecut prin acest sfârşit de săptămână la programul Via Rahelei, par să fie, într-o oarecare măsură, absente. În cursul conversaţiei cu o altă persoană, deşi urmăresc firul acesteia, impresia este că parcă ar asculta şi o altă voce, a cuiva nevăzut. Parcă nu ar fi complet prezente, acolo, în dialogul cu interlocutorul. S-ar putea să fie şi efectul traumei postavort, dar, în acest caz, înseamnă că nu sunt complet mântuite. Pam, însă, şi-a găsit liniştea şi datorită curajului cu care spune adevărul.

Am cunoscut, însă, un preot bătrân irlandez care a ajutat pe multe femei să se împace cu Dumnezeu şi cu ele însele, prin rugăciuni, fără să le trimită la Via Rahelei, unde lucrurile par să ia drumul spre spiritism. Cum programul acesta pare să se extindă în lume (în 17 ţări, după cum declară pagina web) şi s-ar putea să ajungă şi în România, este bine ca femeile să evite participarea şi să caute ajutorul unui preot bun. Vindecarea unei răni atât de profunde, a unui păcat atât de mare, nu se poate face într-un sfârşit de săptămână. Există posibile pericole grave de contacte nedorite în lumea spirituală, iar Biserica Ortodoxă are metoda blândă care poate să conducă, în timp, cu ajutorul lui Dumnezeu spre o adevarată vindecare şi mântuire. Psihologii care nu practică o disciplină spirituală asemănătoare celei practicate de călugări sau nişte voluntari antrenaţi în grabă se pun în pericol atât pe ei înşişi cât şi pe pacientele lor. Posiblitatea de a face rău este întotdeauna prezentă atunci când femeile sunt conduse pe un tărâm spiritual periculos fără protecţia permanentă şi îndrumarea unui duhovnic iscusit.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here